Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 1 (133), Ianuarie 2020
V-ați iubit vreodată țara?
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

30 IANUARIE:
168 DE ANI DE LA NAȘTEREA LUI CARAGIALE
ACELEAȘI NECAZURI, VREMURI DIFERITE

Primit pentru publicare: 30 Ian. 2020
Autor: Ciprian ANTOCHE, redactor șef  – Revista Luceafărul
Publicat: 31 Ian. 2020
© Ciprian Antoche, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

---

 

,,AICI E, ÎN FINE O PATRIE PENTRU PATRIOȚI,        
            NU PATRIOȚI PENTRU O PATRIE!”
                                                             I.L.Caragiale

     Când vremurile actuale seamănă leit vremurilor începutului de secol 20 atunci când I.L. Caragiale scria într-un ziar vienez despre situația țării în anul 1907, situație ce pare soră geamănă vremurilor actuale, exceptând forma de guvernare și anumite particularități ale epocii, constatăm cu durere că istoria este menită a se repeta sub diferite forme și sub diferiți oameni. La peste 100 de ani trecuți de la evenimentele ce au dus la stârnirea Răscoalei de la 1907, astăzi privim cum repetitivitatea își are loc în societatea românească de la vlădică până la opincă, de la aparatul de conducere până la coarnele de plug, de la capudan la moașa comunală. Să fie oare o premoniție a Conului Iancu ce i s-a arătat prin scris spre a lăsa generațiilor viitoare adevărul despre o societate ce nu s-a schimbat, nu se schimbă și nu se va schimba până la adâncul vecilor?
Spre a ne lămuri asupra relatărilor vremii și asemănarea izbitoare cu vremurile actuale, cităm conținutul articolului scris și publicat de către Ion Luca Caragiale în anul 1907, ce pare a nu fi încheiat din considerente știute numai de către redacția ,,die Zeit” articol tradus de către M. Dragomirescu în ,,Convorbiri” și reprodus de alte publicații ale vremii, inclusiv în Tipografia ziarului ,,Adevărul”, de unde reproducem întregul articol publicat în octombrie 1907:

​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ 1907 DIN PRIMĂVARĂ PÂNĂ’N TOAMNĂ
​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ CÂTEVA NOTE
​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ ​ de I.L. Caragiale
​
În martie trecut, un scriitor român a dat pentru „die Zeit” un articol privitor la răscoalele țărănești, pe care acel ziar l-a și publicat, suprimându-i, după conveniențele redacției, încheierea. Niște ochi deprinși înțelegeau asta îndată. Dar articolul a trecut cu totul neluat în seamă de presa noastră, și, probabil, rămânea uitat de tot, dacă d. M. Dragomirescu, jertfind, din strâmtul spațiu al revistei d-sale literare „Convorbiri”, nu-i făcea acum în urmă favoarea să-l reproducă, după originalul românesc, măcar în bună parte. Astăzi, când oricine are dreptul a se preocupa de marile noastre probleme de Stat, i se pare autorului că n-ar fi nepotrivit să-și publice articolul așa cum l-a așternut el pe atunci, cu un adaus, ce se impune acuma, o jumătate de an mai târziu. Propunându-și a da la lumină încet-încet o serie de note asupra împrejurărilor la cari asistăm, el socotește să aducă un oarecare serviciu public, util, dacă nu în momentele actuale, barem în unele viitoare; de aceea, se gândește mai puțin la aprobarea multora dintre contemporani, decât la înlesnirea vreunuia, care va veni poate cândva să judece această vreme a noastră, pe atunci trecută, și — precum se cuvine unui adevărat istoric — s-o povestească cu minte și cu inimă, limpede și frumos, la ai lui și pentru mai departe urmași Drept un simplu document, ca oricare altul, și fără altă pretenție — așa apar rândurile de mai la vale.

BUCUREŞTI, Tipografia ziarului „Adevărul” str. Sărindar, 11, 1907

Capitolul 1

Europa era deprinsă de atâția ani să știe că tânărul Regat Român e cel mai solid element de civilizație între Statele balcanice, iubitor de pace și bună înțelegere, atât în relațiile claselor sale sociale, cât și în relațiile internaționale, — un Stat de ordine​ par excellence. Anul trecut, și-a serbat acest tânăr Regat patruzeci de ani de domnie pacinică și glorioasă a înțeleptului său suveran; ca o încoronare a operei de progres săvârșit în acest timp, el a făcut o frumoasă expoziție jubiliară, care a repurtat atâta succes față de reprezentanții Europei civilizate. A fost un adevărat triumf al muncii și al păcii; Regele a avut de ce să fie mândru și fericit.

Firește dar că recentele răscoale ale maselor țărănești, cari au luat proporțiile unei hotărâte revoluțiuni teroriste, aproape ale unui crunt răsboiu civil, trebuia să producă în Europa emoțiune și uimire. Cine însă cunoaște ca noi de-aproape organele acestui Stat și funcționarea lor se miră acuma, nu de ceea ce se ‘ntâmplă, ci — dacă a existat (precum era îndreptățit să nu mai crează) atâta energie în acele mase — cum de n-a izbucnit acest enorm scandal public cu mult mai nainte. În adevăr, poate că nici într-un Stat, din Europa cel puțin, nu există atâta extravagantă deosebire între realitate și aparență, între ființă și mască…

Țara românească este o țară aproape absolut agricolă; câteva începuturi de industrie, protejate într-un mod scandalos de către Stat, și chiar începuturile de exploatare a petroleului, stau, ca producție de avuție națională, într-o proporție infimă, aproape neglijabilă față cu producția agricolă.

Pământul țării este stăpânit: de​ proprietarii mari; între aceștia, cel mai mare e Statul; apoi Coroana, cu domeniile de apanaj; fundațiile de binefacere, ca Eforia Spitalelor; cele culturale, ca Academia, etc.; și marii proprietari particulari; de​ proprietarii mijlocii, și de​ proprietarii mici, masa enormă a țăranilor, împroprietăriți de la 64 și de la 88.

Toți țărănii sunt plugari; ei cultivă micile lor proprietăți și proprietățile mari și mijlocii. Acestor proprietari mici (aproape 5 milioane suflete la o populație de vreo 6 milioane), nu le poate ajunge producția proprietăților lor; căci, pe de o parte, nevoile traiului și dările au sporit și sporesc mereu; iar pe de alta, pământurile lor s-au micșorat și se micșorează necontenit, trecând în fragmente la copii prin moștenire după dreptul comun, — alienarea fiind prohibită prin lege și fiind permis numai schimbul prin compensare dela țăran la țăran, — și se fragmentează în porțiuni așa de mici până în fine, încât ar mai putea servi doară la o rafinată cultură intensivă — un fel de muncă imposibilă aci din cauza deprinderilor străvechi, lipsei de inteligență specială și de răbdare, ignoranței metodelor pentru așa cultură savantă, și din cauza lipsei de capital și de credit.

Pe de altă parte, proprietatea mare și cea mijlocie nu au forțe pentru cultura lor extensivă decât brațele țăranilor. Aceștia solicită porțiuni de pământ pentru a munci și produc cât mai mult, după putere. Ei plătesc pentru porțiunile arendate, ori în bani și ‘n muncă, ca în Moldova, după obiceiul locului; ori în natură, ca în Muntenia. În cazul acesta, țăranul muncește pământul , iar produsul se împarte cu proprietarul mare, după cum s-a prevăzut în anume învoială, întărită prin autoritatea comunală. Țăranul mai este silit la această învoială și prin faptul că proprietatea mică nu are de loc pășune pentru vitele lui; pășunea o stăpânește exclusiv proprietarul mare. Învoielile agricole, deși sunt obligațiuni de natură civilă, sunt executate, la nevoie, de către autorități,​ manu militari, ca și așa numita în dreptul penal „muncă silnică”. (Constrângerea corporală s-a desființat în 1881 prin legea modificatoare a barbarei legi anterioare. De drept nu mai există; dar de fapt se aplică înainte. Acesta este un adevăr ce nimeni nu l-ar putea tăgădui, tot așa precum niciun țăran n-ar îndrăzni să se prevaleze de desființarea constrângerii corporale prin lege, știind bine că atunci s-ar expune la pedepse corporale, desființate și mai de mult, prin Constituția din 1866)…

Aceasta este generalitatea… Mai este însă, din nenorocire, și o altă generalitate. Dintre proprietarii mari și chiar dintre cei mijlocii, foarte puțini își cultivă singuri domeniile; cei mai mulți, foarte mulți, și le arendează în bloc la cine dă mai mult. Particularii fac arendările pe cale de contract între particulari; iar Statul și fundațiunile, pe cale de licitație publică, potrivit legii Contabilității Statului; numai domeniile Coroanei sunt administrate de a dreptul, fără amestec de arendași în bloc. Cu oarecare capital dar și cu potrivit credit, oricine poate concura la acapararea moșiilor mari și mijlocii. În Moldova trebuiește mai mult, deoarece, după obiceiul locului, pământurile se subarendează la țărani pe bani și muncă, și arendașul mare are nevoie de vite, care, mașini, etc.; în Muntenia, trebuiește mult mai puțin: aici ai luat moșia, plătești o rată de arendă, ai câțiva bani pentru sămânță și pentru avansuri ca împrumut țăranilor nevoiași; după aceea, rearendezi aproape tot în porțiuni la țărani. Aceștia lucrează din primăvară până în toamnă, din revărsatul zorilor și până în răsăritul stelelor; iar toamna, potrivit învoielii, țăranul îi cară întâi arendașului partea acestuia la hambar sau la gară, și numai în urmă are voie să-și ridice și el partea ce i se mai cuvine și lui.

Să nu uităm a spune că țăranii nevoiași, peste iarnă, când nu au de lucru și nu pot produce în genere nimica, având nevoie de bani, fac împrumuturi, cu camătă, mai mult sau mai puțin infamă, tot de la arendași, rămânând a se răfui la socoteala din toamna viitoare. Adesea țăranii, după o muncă de peste opt luni, se văd rămași datori pe anul următor. Și iar vine o iarnă aspră peste tristele și umilele lor vetre, și iar rugăminți cu căciula-n mână pentru un nou împrumut… Și așa mai departe…

Concurența arendașilor a ridicat și ridică necontenit prețul arenzilor, lucru ce convine proprietarilor, și din aceasta, firește, crescânda îngreunare, pentru mulțimea plugarilor, a condițiilor de subarendare. Așa dar, avem următoarea formulă strictă: coarda îndrăznelii la concurență din partea arendașilor mari se-ntinde pe măsura supunerii la învoieli din partea arendașilor mici, a plugarilor.

Ei! aci stă rădăcina răului; aci stă ascunsă cauza actualei stări de lucruri — coarda s-a întins peste măsură. Și răul mai are și alte rădăcini cum vom arăta îndată…
Să notăm în treacăt că marea majoritate a arendașilor mari este compusă din străini, — în Moldova, evrei; în Muntenia, greci, bulgari, albanezi și puțini români ardeleni supuși unguri, — în genere, afară de rare excepțiuni onorabile, oameni de joasă extracțiune, aspri la câștig, fără sentimente omenoase și lipsiți de orice elementară educațiune. Cruzimea interesului, comună lumii, se mai înăsprește aici prin lipsa de solidaritate națională, prin nesocotirea tradițiilor și opiniei publice, prin îndrăzneala ce o dau pe o parte coruptibilitatea administrației publice, pe de alta protecția or a pavilionului străin, or a cine știe cărei puternice Alianțe universale, și printr-un manifest dispreț brutal față de țăranul incult, umilit și îndelung-răbdător.
Ce a rezultat din această sistemă?

Iată:
– Scăpătarea atâtor proprietari mari, cari și-au sporit cheltuielile pe măsura creșterilor arenzilor, înecându-se în risipe de lux din ce în ce mai exagerate pe speranța unei continue progresiuni a veniturilor;
– Prosperitatea fenomenală a clasei arendașilor mari și, pe lângă asta, avântul prodigios al băncilor și institutelor de credit, din cale afară disproporționat cu o țară agricolă; și
– Mizeria țăranilor.
Trebuia să fie așa. Din stoarcerea forțelor acestora din urmă a rezultat și luxul nechibzuit al proprietarilor, și înavuțirea nemăsurată a arendașilor, și câștigurile enorme ale Băncilor, și bacșișurile administrației publice și, mai încă, ridicarea mereu crescândă a veniturilor Statului.

Pe de-asupra acestei realități, ia să vedem acum ce politică, ce administrație, ce cultură intelectuală se fac în acest Stat.

Partidele politice, în înțelesul european al cuvântului, adică întemeiate pe tradițiune, pe interese vechi sau noi de clasă și prin urmare pe programe de principii și idei, nu există în România.
Cele două așa numite partide istorice care alternează la putere, nu sunt, în realitate decât două mari facțiuni, având fiecare, nu partizani, ci clientelă. Capii facțiunilor sunt mai mult sau mai puțin ambițioși politicieni. Firește că nu punem la îndoială nici patriotismul, nici curatele lor intențiuni: „toți, toți, cum zice Antonius, sunt bărbați onorabili !” Iar clientela este plebea incapabilă de muncă și ne-având ce munci, negustorași și precupeți de mahalale scăpătați, mici primejdioși agitatori ai satelor și împrejurimilor orașelor, agenți electorali bătăuși; apoi productul hibrid al școalelor de toate gradele, intelectualii semiculți, avocați și avocăței, profesori, dascăli și dăscălași, popi liber cugetători și răspopiți, învățători analfabeți — toți teoreticieni de berărie; — după aceștia, mari funcționari și impiegați mititei, în imensa lor majoritate amovibili. (Comerțul e cea mai mare parte în mâinile străinilor: în Moldova, evrei; în Muntenia, greci, bulgari, albanezi, români supuși unguri, toți străini fără drepturi politice, nici comunale.)

După Constituția și Legea electorală în vigoare, reprezentația națională este aproape 70% produsul acestor elemente; 30%, fiind date de proprietarii mari și mijlocii și câțiva dintre comercianți și puțini industriași români Imensa clasă a țăranilor nu are, propriu vorbind, niciun reprezentant natural al intereselor ei în Camere; deși această imensă clasă ar avea după lege dreptul să trimită (ca al III colegiu electoral) din toată țara cam 20% din membrii Camerei deputațilo. Dar colegiul III votează prin delegațiune, iar delegații sunt recrutați tot din plebea de care vorbim mai sus și impuși, fără putință de împotrivire, maselor țărănești. Astfel dar, Camerele sunt în marea lor majoritate reprezentantele intelectualilor și ale plebei orașelo. Pe lângă agricultură deci, trebuie să-nflorească în România și o vastă industrie, industria politică, și, ca orice industrie bine și inteligent dezvoltată, trebuie să prospereze.

Administrația e compusă din două mari armate. Una stă la putere și se hrănește; alta așteaptă flămânzind în opoziție. Când cei hrăniți au devenit impotenți prin nutrire excesivă, iar cei flămânzi au ajuns la completă famină, încep tulburările de stradă… Plebea, clienții, cu studenții universitari și școlarii din licee, conduși uneori de profesori universitari, cer numaidecât răsturnarea guvernului. Facțiunea de la putere, supranutrită, este incapabilă a mai ține piept torentului popular, adică facțiunii răzbite de foame; iar Regele, gelos de reputația europeană de liniște și ordine a Statului său, este silit să concedieze,​ avec force compliments, cabinetul, care avea aproape unanimități în Parlament, pentru a însărcina pe capul opoziției cu formarea unui nou cabinet, cu dizolvarea Parlamentului și a tuturor consiliilor județene, urbane și rurale, cu convocarea colegiilor electorale pentru constituirea unui nou Parlament și unor noi consilii, — care toate, după bunele obiceiuri consacrate, sunt firește aproape unanime partizane ale noului guvern.

Care va să zică, în loc să derive guvernul din majoritatea reprezentației naționale, derivă unanimitatea acesteia de la guvern. Și asta se întâmplă, regulat, în cazul cel mai bun, din trei în trei ani; adică cu un an mai puțin decât o legislatură întreagă… A căzut un guvern și a venit altul, îndată, toată administrația țării, și cea de Stat, și cea de județ, și cea comunală — de la prefecți și secretari generali de ministere, până la cel din urmă agent de poliție și până la moașa de mahala — se înlocuiește,… pentru mai mare expeditivitate chiar pe cale telegrafică. O clientelă pleacă, alta vine; flămânzii trec la masă, sătuii la penitență. Și asta așa mereu și pe rând din trei în trei ani, ba și mai des uneori.

De la o administrație astfel recrutată și constituită pe termene provizorii, se înțelege că numai seriozitate și scrupuluri nu se pot pretinde. Toți oamenii de afaceri, începând de la arendașul care plătește milioane arendă și sfârșind cu micul precupeț, care învârtește în mizerele-i daraveri abia câțiva lei, sunt​ rançonnés, în proporție, de către acești baroni feudali mari și mici, cari se numesc agenții administrației Statului român.
Și oamenilor de afaceri asta trebuie să le convină; în așa stare de lucruri, numai astfel pot exploata fără nicio sfială — poate nedreptăți mare pe mic, poate înșela mic pe mare, — puțini reducând în mizerie pe mulți Rar, din când în când, ca pentru paradă de lux, se aruncă​ un​ homme á la mer​ — cine știe ce nenorocit agent care, lipsit de cel mai elementar tact, a făcut prea brutal o flagrantă delapidare sau s-a lăsat prea stângăcește mituit. Încolo, sistema lucrează fără supărare pe toată linia, afară de netăgăduite rare excepții onorabile. De aceea, cu un zâmbet plin de amărăciune, Românul numește țara lui patria bacșișului și hatârului.
Cu așa parlamente se fac legi peste legi — cu așa administrație se aplică.

Justiția?… Judecătorii de pace și membrii tribunalelor de primă instanță, afară de prezidenți, sunt amovibili, ca și agenții și funcționarii ordinari. În justiție, poporul n-are încredere; ea are, astfel, autoritate, dar nu și prestigiu; și între această justiție fără prestigiu și poporul sceptic, se răsfață formidabila și excesiv numeroasa clasă a avocaților — cea mai prosperă în România după a arendașilor mari. Avocații constituie grosul intelectualilor; clasa lor este pepiniera cea mare a bărbaților de Stat.

Să vedem acuma cum se fac în Statul român educația și cultura publică, în ce scop se fac și ce rezultate dau. Toate școalele, de la cele populare până la Universități — școale primare, secundare, profesionale, agricole, comerciale, de popi, de moașe, de muzică, de alte arte, facultăți de toate ramurile culturii înalte — toate dau mai mult sau mai puțin​ d’emblée​ absolvenților lor drepturi la dignități și funcțiuni publice. Astfel școala română, în loc de la fi un mijloc de educațiune și cultură a poporului și a claselor dirigente, devine un canal de scurgere al poftelor de întâietate între cetățenii, de ieftină parvenire, de scutire de îndatoriri, de sporire de drepturi și privilegii. Și din ce în ce, din gradul cel mai de jos până la cel de sus, școalele sunt niște fabrici de funcționari, de salariați publici și de avocați — o pletoră de semidocți, fără caractere, fără omenie, adevărați cavaleri de industrie intelectuală, cărora le trebuiesc numai decât onoruri cât de multe fără niciun merit și câștig cât de mare fără multă osteneală.

Aceste fabrici alimentează oligarhia publică ce stăpânește exclusiv țara românească. Din aceste fabrici iese și se primenește și crește, în oarba luptă de concurență pentru repurtarea rangurilor, distincțiunilor și profiturilor, oligarhia de aventură. An cu an apar proaspeți pe arena publică, în poze teatrale, teoreticienii, reformatorii și patrioții, placizii făuritori de sisteme noue, instigatorii exaltați, șoviniști, naționaliști, iredentiști, antisemiți, xenofagi, călărind pe întrecute fiecare pe calul său de bătaie, spre uimirea naivei trândavei plebe, servanta oligarhiei Familiile sărmane din plebea orășenească, lipsite de orice mijloace de producție, trăind din mică precupeție, or din slujbe sau slujbușoare, or din cârciumăritul de mahala, ori din meserii mai puțin ușor de mărturisit — toate aspiră, grație școalelor naționale, să-și vadă copiii cât mai degrabă, după vârsta majoratului, în cel mai rău caz funcționari; în cel mai bun, măcar deputați ministeriabili, dacă nu chiar miniștri… Și, ca la cele mai absurde loterii, și aci, nu toate iluziile sunt amăgite.

Așa se recrutează oligarhia care stăpânește țara românească. Nu este o oligarhie măcar statornică, de tradiție istorică, de bravură, de obligațiuni morale, de nobilitate, ori de merite; este o oligarhie mutabilă, de perpetuă premeneală, accesibilă oricui prin nimereală, prin loterie, prin aventură. Îndrăzneală multă, lipsă de orice scrupuluri, renunțare la demnitate personală, la onoarea familiei, infamie chiar, dacă trebuie, și puțintel noroc — și cariera strălucită e gata. Așa se face concurența; așa se parvine; așa se intră în rangurile nobiliare ale oligarhiei române. Astfel dar, niciun salt social de la o generație la alta, oricât de enorm, nu este exclus. Dintr-un fiu de țârcovnic iese un bărbat de Stat care umple lumea cu personalitatea sa marcantă; dintr-un fiu de familie istorică, mari boieri până ieri, iese un escroc, care moare victima vițiului, când a scăpat de pușcărie, grație intervenției rudelor influente; dintr-un copil de cârciumăraș, un avocat ilustru, care, în câțiva ani, din sărac lipit, ajunge milionar; dintr-un fiu al unui ministru remarcabil, un mititel agitator, trepăduș electoral, la solda unui ambițios politic deja ajuns la culme, fost odinioară fecior în casă la casa răposatului ministru.

Asta, în țara românească, se numește cu tot seriosul sistemă democratică… Și oligarhia asta, semicultă sau, în cel mai bun caz fals-cultă, pe cât de incapabilă de producție utilă or de gândire, pe atât de lacomă la câștiguri și onoruri, își arogă puterea întreagă a Statului: cu o crudă și revoltătoare neobrăzare, ea tăgăduiește țăranilor (imensei mase, supusă și cuminte producătoare a avuției naționale), sub pretextul ignoranței și lipsei lor de maturitate politică, orice drept de amestec, fie măcar pur consultativ, la cârmuirea intereselor lor, la dirijarea destinelor lor. Împărțită în două bande, ce se numesc cu pretenție „istorice” — liberal și conservator, — bande mai nesocotite decât niște seminții barbare în trecere, fără respect de lege, fără milă de omenire, fără frică de Dumnezeu , — această oligarhie legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe care le-a făcut ieri, preface mâine legile făcute azi, ca poimâine să le calce și pe acelea, fără spirit de continuitate și fără altă sistemă decât numai împăcarea momentană a exclusivelor ei interese, pentru perpetuarea sacrei organizațiuni numite aci democratice.

Se-nțelege de la sine că tot ce spunem și aci privește generalitatea; firește, între politicienii români și în rândurile profesiunilor liberale, se găsesc și mulți oameni de inimă, de caracter și de ispravă; ei văd și deplâng, ca și noi, răul patriei; dar, pierduți în mulțimea celor răi n-au puterea să răstoarne blestemata sistemă, în care sunt ținuți captivi, cu zălogirea intereselor lor vitale…

Iată ce se petrece deasupra; ceea ce se petrece dedesubt am spus, și lumea uimită asistă la prăpăstiosul faliment al oligarhiei de strânsură din România, la catastrofa care era inevitabilă.
Care ar fi leacul la aceste adânci rele ?… Cu conștiința pătrunsă de nevoile mult-încercatei patrii române, răspundem.

Fatalitatea istorică cere, se vede, jertfe, de îngropat sub temeliile unei sănătoase clădiri de Stat. Revoluția oarbă de jos s-a produs; era, cum am văzut, inevitabilă; ea își dă fără cruțare jertfele ei… Facă Dumnezeu să fie jertfirea cât mai puțin dureroasă !… Pentru ridicarea României la situația și dignitatea de Stat normal european, ar trebui numaidecât acum o revoluție luminată și conștientă de sus… Și câți aliați devotați n-ar găsii în captivii de cari pomenim mai sus, sătui de a-și călca mereu pe cuget și pe inimă, de a-și jertfi zilnic, pe altarul minciunii și inechității, convingerile lor adânci, dragostea de adevăr și de patrie !… Prinsă între două revoluțiuni egal de întemeiate și de puternice, oligarhia despotică de strânsură, ea singură vinovată și răspunzătoare de tot dezastrul, ar fi ușor îngenunchiată și funesta ei sistemă pe veci abolită. Ar trebui o francă lovitură de Stat pentru realcătuirea acestuia din temelii, pe temeiul îndreptățirii raționale și echitabile a producătorilor, și înfrânării speculatorilor de tot soiul. Altfel nu se mai poate liniște în țară. Cele două facțiuni se pot perinda la putere an de an, spre a decreta pe ‘ntrecute fel-de-fel de paliative; răul va rămânea; va coace, cu cât mai năbușit cu atât mai profund, și va izbucni periodic și din ce în ce mai grozav,până la o statornicire adevărat sănătoasă sau la un desăvârșit dezastru — fiindcă despotismul bizantin al oligarhiei de strânsură nu mai poate fi de suferit.

Dar pentru o lovitură de Stat, pentru o sarcină așa de eroică, ar trebui un bărbat întreg, care mâine să înfrunte de sus funesta sistemă actuală cu aceeași nebiruită energie cu care o înfruntă astăzi de jos masele plugarilor. Și este unul care ar putea-o face… El ar avea tot prestigiul cerut în așa înalte împrejurări — Regele.
Da, El ar putea… dar ar trebui să și vrea…

Capitolul 2

Nici un om cuminte nu poate da dreptate deplină țăranilor răsculați. Pretențiile lor, când, foarte rar, pe ici pe colo, și le formulau, erau exorbitante și imposibile de satisfăcut; iar furia de element orb cu care, fără a ști în genere ce vor, s-au pornit să prăpăstuiască orice statornicire de drepturi, și faptele la cari s-au dedat, în pornirea lor vulcanică, sunt în adevăr vrednice de toată osânda. Dar iarăși, oricare om cuminte peste putință să nu gândească.. Bine, așa de surda nu se ridică un popor tam-nisam, fără să aibă câtuși de puțin vreun cuvânt, măcar că, luat de scurt fiecare din grămadă, n-ar putea spune lămurit pentru ce a pornit așa val-vârtej la pierzare… De unde să vie concertarea, solidaritatea ?… de unde acea comunitate vastă a unui fond parcă logic pentru săvârșirea unei astfel de nebunești acțiuni în masă ?… Când s-aprinde și arde un lucru, s-aprinde și arde nu numai fiindcă cine-știe-cum, ci și fiindcă, de felul lui, era un lucru ce se putea aprinde. Câți tăciuni nu poți arunca pe un morman de nisip ?… iar la o magazie plină cu iarbă de pușcă, o scânteia de nimic, de abia să-ți pară c-ai zărit-o în beznă, prea destul…

Trebuia stins focul ? — Mai încape vorbă ?… Numai nebunii se joacă cu asta… Și ni se pare curată copilărie a mai sta cineva acuma să socotească cu de-amănuntul câte greșeli și câtă brutalitate gratuită s-a comis or prin exces de zel, or prin nedibăcie, or prin simplă cruzime, la năbușirea primejdiei… Când e foc, e foc; s-a isprăvit ! trebuie biruit cât se poate mai degrabă cu mijloacele de cari dispunem, bune rele… Trebuia stins !… Să facem acuma o cercetare sumară asupra sinistrului, pentru a stabili, pe cât posibil, responsabilitățile. Să vedem…

Cum au izbucnit primele flăcări, guvernul conservator (sub barba căruia, pe-ndelete, încă din vara anului trecut 1906, pe vremea Expoziției jubiliare, se organizase mișcarea maselor țărănești) s-a declarat cu toată candoarea incapabil să țină piept elementului dezlănțuit Regele, firește, adânc îngrijat și bănuind, cu drept cuvânt, El care-și cunoaște bine oamenii, că liberalii nu erau atât de ignoranți în privința evenimentelor, a făcut apel la patriotismul șefului lor. Acesta a primit zdrobitoarea sarcină a puterii numai cu condiția ca facțiunea conservatoare și majoritățile ei să-i promită concursul fără nici o rezervă; iar conservatorii, rușinați și îngroziți de moștenirea ce lăsau, s-au plecat învoielii.
Au urmat, în Camere, duioase scene teatrale…

În publicitatea românească, foarte înclinată, la ocaziuni mari, către nota sentimentală, astfel de exhibițiuni se numesc „scene înălțătoare”. Toată lumea a plâns, miniștri de azi, miniștri de ieri, deputați, senatori, publiciști, raportori și tribunale publice; și-n fața lumii acesteia atât de emoționate, doi mari între mari fruntași, un conservator și un liberal, s-au strâns în brațe cu efuziune și s-au sărutat solemn, spălând cu lacrimi fierbinți tot trecutul — care, ce-i drept, cam avea nevoie de spălat: în căldura luptelor de până ieri a celor două facțiuni, primul nu numea pe al doilea decât „trădător de neam”, iar acesta pe acela „fiul lui Belzebut”.

Răscoalele făceau deci o minune: trădătorul de neam de până ieri se preschimba în salvator al patriei; iar fiului lui Belzebut îi crescuseră peste noapte aripi de heruvim În fața primejdiei, pentru amândouă egal de amenințătoare, facțiunile de guvernământ dușmane își dau mâna spre restabilirea ordinii. Care va să zică, un guvern incapabil, deși dispune de majorități formidabile, cade; vine altul la putere declarându-se și el dintru început incapabil dacă incapabilul căzut nu-i dă, fără nici o rezervă, concursul — tocmai după principiul gramatical că două negațiuni fac o afirmațiune: două incapacități mărturisite dau o capacitate netăgăduită.
Între masa poporului și clasele stăpânitoare este (cine ar putea tăgădui ?) o prăpastie de interese și de sentimente, pe care aceste clase n-au știut-o umplea încetul cu încetul, ba chiar și-au dat toată osteneala s-o sape cât mai adânc Solidarizarea celor două facțiuni, adversare la cuțite până ieri — cu uitarea oricărei vechi dușmănii, cu călcarea peste scrupulurile personale, cu excentrica paradă teatrală — trebuia firește să fie considerată de poporul întreg ca o ultimă opinteală a politicienilor pentru păstrarea privilegiilor oligarhiei.. Așadar, nu ne aflăm în fața unor dezordini pe cari un guvern fusese incapabil să le astâmpere, iar altul cu mai multă autoritate și cu mai mult spirit politic, se bizuia să le năbușe; ne aflam în fața războiului civil al maselor producătoare, — sătule de prea îndelungată nesocotire a lor în cârmuirea intereselor publice, — contra oligarhiei uzurpătoare, — prea numeroasă și prea scumpă pentru a mai fi întrebuințată, prea inică pentru a mai putea fi suferită.

Cum vine noul guvern, aruncă în țară un manifest prin care imploră de la lume liniștire și promite solemn satisfacerea cât mai neîntârziată a revendicărilor celor răzvrătiți — revendicări pe cari, cum spuserăm, nici cei răzvrătiți nu le știau formula. În vreme ce-n unele părți trage cu tunul asupra maselor compacte, în altele, unde răscoalele s-au potolit și mai ales acolo unde n-au început încă, se citește lumii solemn manifestul guvernului (liberalii zic „al Regelui” și lumea crede); iar noii prefecți convoacă la prefecturi pe reprezentanții chip și seamă ai răzvrătiților, pe proprietarii și arendașii devastați sau amenințați de devastare, pentru a dezbate împreună asupra amendării învoielilor agricole. Prefecții, fără nici o atribuție legală în materie, arbitri improvizați în mod arbitrar, obligă pe proprietari și arendași să admită numaidecât, făr’ a crâcni, un oarecare regim de​ minimum​ de salariu și de​ maximum​ de dijmă; dacă nu, prefecții declară, față cu țăranii veniți dela răscoale, că autoritățile cu greu ar mai putea răspunde de restabilirea ordinii… Care va să zică, pe de o parte bombardare; pe de alta, congrese diplomatice… Biruiți în răsboiu pe câmpiile largi, țăranii, în congresele din strâmtele încăperi ale prefecturilor, dictează condițiile păcii… Biruitor în răsboiu, guvernul capitulează în pace… S-ar zice că e absurd. Nu; din contra, e logic și consecvent cu principiul de Stat… „Se răstoarnă sacra sistemă !… Orice ! numai să salvăm pentru moment oligarhia de primejdia iminentă !”.

A fost o neînchipuită aiureală generală. În Camere cât și prin organele oficioase, guvernul declară sus și tare că „răscoalele sunt faptele unei mâini străine de​ undeva”. Imediat, de „undeva”, pică o fulgerătoare protestare. Atunci, același guvern dezminte, iar sus și tare, prin legațiunile regale, orice știre de așa fel ca o „curată născocire”. La un moment, oligarhia dă semne de curată demență: își închipuie ca sorginți ale dezastrului, fel-de-fel de conjurațiuni anarhiste, din Barcelona sau Peterson, din Honolulu — mai știm de unde ? Nu mai vede nicăieri decât instigatori, nu mai visează, nu mai caută, nu mai gândește decât să găsească pe instigatori — fenomen și ridicul și deplorabil, ca totdeauna așa numitul​ delirium persecutionis. Nu le vine politicienilor noștri să crează că dezastrul este urmarea fatală a sistemei lor politice, și-i caută explicația la kilometri departe, când, dacă ar fi în stare să se uite mai bine, ar putea-o găsi sub vârful nasului. Trebuie numaidecât să fi fost o vrajă care să fi dezlănțuit așa din chiar senin un uragan, să fi fost neapărat instigatori, ca să se fi răsturnat o lume întreagă, liniștită pân-adineaori, într-o clipă cu josu-n sus !… Ca baba chioară punând tingirea pe pirostria șchioapă; când se răstoarnă tingirea-n foc, se crucește baba, și scuipă și caută-n spuză urmele Necuratului — care i-a răsturnat fiertura.

Dar orice am spune noi despre păcatele oligarhiei noastre și despre răspunderea ce cade asupra-i pentru câte s-au întâmplat și se mai pot întâmpla, nu ar avea nicio autoritate dacă un glas mai presus de orice bănuială nu le-ar da o înaltă consacrare… În toiul răscoalelor, când toată lumea e cuprinsă de teroare panică, o delegație vine să depună la picioarele Tronului doleanțele proprietarilor și arendașilor amenințați cu ruina averii și pierderea vieții Regele, într-un moment de profundă mâhnire, nu se mai poate stăpâni; îl biruie nevoia de a izbucni odată din fundul sufletului, de a spune în fine adevărul fără înconjur; situația este prea înaltă ca El să nu rostească în gura mare ceea ce, cu atâta îndărătnică îngăduință, a tăcut îndelung tuturor:
„Cauza dezastrului în care a căzut țara este numai — da, numai nenorocita politică, ce o fac partidele și bărbații noștri de Stat de patruzeci de ani încoace !”[1]
Dar sinistrul s-a potolit demult…​ A trecut parcă un veac de astă primăvară !… Toate sunt cu totul uitate.

Cum i-a venit sufletul la loc, oligarhia și-a luat iar bunele clasice năravuri; a început iar jocu-i normal de cacialmale între fracțiuni, grupuri și grupușoare și în sânul acestora, ca în frumoasele senine zile de pace… Șoapte și intrigi de culise; sfori și sforicele, cât mai subțiri dacă trebuiesc, cât mai groase dacă merg; emulație de subtile ergoterii bizantine pe față; concurs de pișicherlâcuri pe la spate; adevărul curat, strecurat la ureche cu acele clipeli din ochi și cu acel tremur de buză, caracteristice minciunii; minciuna rostită tare în vileag cu glaciala neșovăire, pecetea sfântului adevăr…

Și câte griji pentru atâtea grave probleme publice !… De exemplu…
– un așa numit​ gheșeft​ (ce barbarism! ce grozăvie ne mai pomenită la noi!) cu niscai furnituri publice;
– după asta… o recidivă de indelicateță sau de abatere dela seninătatea or gravitatea impuse unui înalt magistrat, care a îndrăznit, unde și când nu se cuvenea, să spună și el ce avea pe suflet;
– pe urmă… trebuie sau să se permită plutonierilor bacalaureați a purta sabie ca ofițerii titulari ?
– apoi… rezultatul unei alegeri comunale dintr-un orășel de provincie, adăpostit în cine știe ce văgăună de munți, cu patru-cinci mii de locuitori și cu de vreo trei ori pe atâția decalitri de țuică pentru consumația anuală !
– dar în fine, instituirea Doctoratului în drept ! această ridicare absolut imperioasă în momentele de față ? această înălțare cu un etaj mai sus a prosperelor noastre fabrici naționale de bărbați de Stat ?…
– nu sunt astea atâtea ș-atâtea chestiuni destul de arzătoare ca să dea insomnii sacrei noastre oligarhii ?

În cluburi somptuoase, unde se aruncă pe o carte arenda unui vast domeniu; în cabinete particulare, unde un mic​ souper fin​ se plătește cu prețul câtorva chile de mălaiu; în berării populare, unde meschini impiegați azvârl într-o seară la chef leafa-le pe o săptămână; în cârciumi de mahala, unde se strâng hăitașii electorali să se cinstească cu tulburel nou prefăcut din vechiu; — pe căile publice​ —​ la colțul bulevardului, sub splendoarea lampelor electrice, sau la răspântia depărtată, sub licărirea unui felinar afumat; în tramvai, pe jos, în muscal cu cauciuc; în​ vagon-lits, în clasa a doua or a treia;​ —​ de​ la spuma oligarhiei până la drojdia clientelei — toți roiesc și forfotesc…

Șoptesc, discută, și perorează și izbucnesc și pun lumea la cale, — gândind la… persoane; vorbind de… persoane; aplaudând sau condamnând.. persoane; expulzând sau decorând.. persoane; exaltând sau calomniind… persoane !…Persoane și iar persoane ! Firește, sistema trebuie să fie consecventă.​ Aci, lumea e a persoanelor, nu persoanele sunt ale lumii… Aci sunt slujbe pentru slujbași, nu slujbași pentru slujbe; bisericii pentru popi și paracliseri, nu paracliseri și popi pentru biserici; gâște pentru hahami, nu hahami pentru gâște; catedre pentru profesori, nu profesori pentru catedre… Aci e, în fine o patrie pentru patrioți, nu patrioți pentru o patrie…

Firește iarăși cu rezerva multor excepțiuni onorabile, netăgăduit oamenii de ispravă, nomoliți în nenorocita sistemă politică și socială…
Acestea toate se petrec deasupra pe o pojghiță foarte subțire, subțire de tot, gata să crape sub prea grea apăsare… În același timp, dedesubt, în adânc, clocotesc aproape cinci milioane de creaturi umane, sufletele ofensate de prea îndelungată obijduire. Mințile cari au început și ele să lumineze, le ard de gândul răsturnării uzurpatorilor, de dorul cuceririi unei părți măcar din stăpânirea intereselor și destinelor proprii… Acolo, pe când deasupra se ‘nvârtește tot cu mai mult avânt veselul cancan fără soluțiune; acolo, în adânc, gem uriașe nevoi materiale și morale ale unui popor întreg — singura temelie, singura realitate, singura rațiune de a fi a Statului național român.. Acolo, în adânc, o lume care știe mai bine ce înseamnă a muri ca vitele, decât ce va să zică a trăi ca oamenii, scrâncește: „Noi vrem acum nu doar pământ !… vrem și pământ și omenie !”…. Acolo, sub lumina candelei, stă atârnat între sfintele icoane manifestul regal așteptând…
Să aștepte !

Capitolul 3

Încă puține cuvinte deocamdată…

Zilele acestea se deschide Parlamentul (am arătat mai sus de unde derivă așa numita reprezentațiune națională), ales în urma strașnicei represiuni a răscoalelor, să avizeze asupra răului de care s-a dovedit în destul cât sufere țara.

După cele ce vedem până în ultimele momente, toți bărbații noștri de Stat, dela nulități până la somități, precum și toată presa noastră, urmează a crede că la noi n-ar fi vorba decât de o chestiune economică​ —​ adică țara n-ar avea alte nevoi decât economice; nu i-ar mai lipsi Statului nostru, ca să-i meargă perfect de bine, decât niște reforme economice… În adevăr, lucru de mirare ! Cum nu văd oamenii că mai mare amăgire nu se poate ?… Cine ar putea tăgădui importanța chestiunilor economice ? Dar de asta mai e vorba acum ?

Oricâte reforme s-ar face în această direcție, unele mai ingenioase sau mai simpliste, mai mult sau mai puțin originale, decât altele​ —​ toate vor fi doar niște paliative. Răul de care sufere țara va rămânea, cum am mai spus, și va coace cu cât mai acoperit cu atât mai adânc Țara are nevoie de o fundamentală reformă politică. Ba, ceva mai mult: cu cât pentru moment starea intereselor materiale i se va îmbunătăți, cu cât echilibrul acestora se va repara provizoriu, cu atât nevoile mentale și morale vor deveni mai imperioase și deci mai violent strigătoare;​ —​ fiindcă tot răul vine numai și numai de​ la falsa alcătuire politică, ce nu se mai poate ținea astăzi în picioare​ —​ de​ la deplorabila noastră sistemă oligarhică, fără restrângere de număr, fără limite de ranguri, fără rațiune istorică, fără tradiție și fără posibilitatea de a și le crea măcar cu timpul; având pentru viața publică, pentru interesele generale ale Statului, toate păcatele oligarhiilor senile și putrede și neavând vreunul dintre meritele oligarhiilor voinice și sănătoase.

I-or fi trebuind firește țării multe reforme economice; dar pe acestea nu oligarhia noastră, cum o cunoaștem, ar avea interesul, și mai puțin capacitatea și autoritatea, să le facă dintr-o dată​ [2];​ numai țara însăși și le-ar putea face încet-încet potrivit trebuințelor și intereselor ei. Pentru aceasta ea are acuma nevoie de o singură reformă​ —​ și precum zice un înțelept istoric, „când a ajuns neapărată o reformă, și i-a sosit ceasul îndeplinirii, nimic n-o mai împiedică; ba, totul o ajută”​ —​ o singură reformă:
Abolirea alcătuirii politicii de uzurpare, desființarea celei mai odioase sisteme boierești, fără boieri și boiernași numărați, ci cu nenumărați ciocoi și cioclovine,​ —​ și intrarea întregii țări în stăpânirea dreptului ei întreg de a hotărî asupra avutului și onoarei ei, asupra soartei și destinelor ei, după voința lui Dumnezeu, numai prin voința ei.

Atât mai rău pentru cine, orb sau orbit, amăgit de alții or de sine, nu înțelege această supremă necesitate a existenței Statului român!
Așadar, mai întâi; destul cu casta de strânsură din vârfuri până-n gunoaie ! destul cu mamelucăria inică ! destul cu absurdul anacronism, hibrida Constituțiune archontologică, pe care ar trebui s-o punem cu minte și cu liniște la arhivă, făr’ a mai aștepta momentul când s-o vedem arsă cu un alai și cu o pompă mult mai puțin veselă decât cele cu cari a fost ars odinioară Regulamentul organic !

Și pe urmă?… Pe urmă țara întreagă, chemată să-și exercite dreptul ei sfânt fără​ da se​ … Vază-și, după înțelegerea și judecata ei, sub paza Celui de sus, de nevoi ! Și dacă nu va ști deocamdată destul de bine, atunci… să învețe ! să ‘nvețe, cu necazuri și jertfe, cum a ‘nvățat toată lumea civilizată. Are pentru asta vreme destulă: Dumnezeu, fie lăudat numele lui ! n-a pus hotar viitorului…

Numai asta i-e leacul… Încolo degeaba orice și oricâte paregorice !… Iar bărbatul de Stat care, azi sau mâine, își va lua cu pieptu ‘nainte eroica sarcină să aducă leacul va însemna în istoria Patriei un nume în adevăr măreț și nepieritor între nenumăratele mititele, menite să fie uitate cu atât mai degrabă cu cât or fi fost mai importante, și or fi făcut mai multă larmă împrejurul nimicniciei lor !

​ 1907, Octombrie​

Note:
[1]​ Vezi ziarele europene de pe atunci, cum, d. ex., „Frankfurter Zeitung”, „Berliner Tageblatt” şcl.​ —​ Istoricul, chemat odinioară să povestească viitorimii necazurile vremilor noastre, nu poate desigur găsi pentru opera lui un mai nemerit​ motto.
[2]​ Cine nu știe obiceiul clasic al oligarhiei noastre ?… Când echilibrul vreunor interese economice trosnește de prea peste măsură încordare,​ —​ întâi, se adună în fuga mare teancuri de statistice și catagrafii mai mult sau mai puțin fanteziste; după asta, se numește o onorabilă comisiune, mai mult sau mai puțin competentă, și firește mai puțin sau mai mult numeroasă și retribuită, însărcinată să studieze numai decât chestiunea, cu mai multă sau mai puțină asiduitate; pe urmă onor. comisiune moțăie, pe vrafurile de dosare improvizate, mai multe sau mai puține ceasuri, în mai puține sau mai multe luni, și apoi, în fine, soluția, potrivit elocvenţei cifrelor, este mai mult sau mai puțin gata: „Bine ar fi să nu mai fie rău !… Guvernul deci e rugat să avizeze.”​ —​ De prisos să spunem că-n vremea asta interesații au restabilit, cum au putut mai bine, echilibrul intereselor.