ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Primit pentru publicare: 21 Febr. 2018
Tableta de Marin IFRIM
Publicat: 21 Febr. 2018
Procesare și adaptare: Dorina RODU
Editor: Ion ISTRATE

Să-mi trăiască amintirile frumoase și viitoare

După câlcâiele lor își dai seama în ce parte a cimitirului e loc de veci și pentru ziua de mâine. Am trăit vremuri în care, cultura locală, cultura națională și cultura particulară funcționau într-un ritm onorabil. Fiecare instituție de cultură, inclusiv cenaclurile, aveau undeva, în organism, un reprezentat al partidului unui, unul al securității unice și câte unul, doi sau cinci turnători (se lucra în schimburi spirituale, turnătorii se turnau, pe rând, între ei, la ceilalți doi tovarăși de drum socialist spre occidentalizare). După schimbarea de second hand politic din 1989, am crezut că, gata, în fine, a venit și vremea individualismului productiv, adică, fiecare ins să-și trăiască realitatea și iluziile conform voinței sale, să simtă cruzimea și candoarea unei lumi când agresive când îngerești. Să fie bogat sau sărac în contextul în care își dorește. Dacă până în 1989 existau niște limite  în supravegherea cetățenilor, mai ales al acelora purtători de litere, acum totul a căpătat dimensiuni apocaliptice. Cultura și spiritul locului sunt adunate într-un țarc al bugetului de stat, dat scârbiciilor discrete, pentru o mai mare promovare a gloatei literare. Nu mai există scriitori cu nume, există brigăzi ale noului canal. Cenaclurile de cândva au devenit un fel de adunări bivolariene. Se scrie în grup, se gândește în grup, se consumă lichide culturale în grup. Nu mai există nici măcar un scriitor de vagoane. Darmite un Marin Preda sau un Marin Sorescu. Cărturarul Petru Ursache, un spirit aprins, ne explică foarte pedant, în cărțile sale de geometrie miorițiată, cum se poate transforma un om într-o devălmășie. Sau o capră în cașcaval parisian. Un cărturar care nu a avut tot timpul meritat în secolul său mendeleevian. Și nici acum nu i se arată lumea de aici văzută de dincolo. Ce nevoie a fost, pe vremuri, de cenacluri literare ține de adolescența socialismului multilateral-dezvoltat. A fost să fie și să continue. Acum, aceste grupări literare sunt confiscate. Sunt date în grija celor care duc dorul cuvintelor de sub tâmpla lui Victor Petrini, ”omul” lui Marin Preda. În jurul unui singur scriitor adevărat se construiesc astfel de minisisteme de citit vorbe, priviri, timpane etc. Îmi e greu să îmi mai salut foștii ”colegi” de cenaclu. Unii dintre ei au recunoscut că sunt mistreți, sau se comportă ca porcii mitrețizați. Eu nu mai am iluzii, sunt departe de ziua de mâine. Am recuperat tot ce a fost frumos în viața mea de zi cu zi. Inclusiv câțiva prieteni. Literari, desigur. În rest, literatura română, cultura, în general, e atât cât mă ține plapuma. Când îmi e rece la tălpi, când la creștet. Mă scurtez cât ea. Să-mi trăiască amintirile frumoase și viitoare, prietenii devotați și ultima primă iubită. Secunda în care, când sărut ceva deja înseamnă sfințire. Acum sau niciodată! Timpul nu iartă nimic. Doar huiduie dacă nu ai fost om în timpul omeniei.