Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    CRONICĂ SUMARĂ  (pe marginea articolului monografic al pr. Constantin Marișca din 14 august 2014)

    Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.2 (146), Februarie 2021
    Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
    ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
    ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
    Director: Ion ISTRATE


    CRONICĂ SUMARĂ  (pe marginea articolului monografic al pr. Constantin Marișca din 14 august 2014)

    Primit pentru publicare: 17.02.2021
    Autor: D.M: GAFTONEANU, poet botoșănen

    Publicat: 18 Febr. 2021
    Reactualizat: 19 Febr.2021
    © D.M. Gaftomeau, © Revista Luceafărul
    Editor: Ion ISTRATE


    CRONICĂ SUMARĂ

     (pe marginea articolului monografic al pr. Constantin Marișca din 14 august 2014)

     

    …Frumoasă și captivantă istoria străvechiului sat Bursuceni, una cu nimic mai prejos decât cea a altor așezări românești, cu o carte de vizită autentică și cu repere bine conturate. Consemnat în hrisoave domnești încă de pe vremea urmașilor lui Alexandru cel Bun și atestat de pe la Ștefan cel Mare, satul era proprietatea boierului Hodco Știbor (Hodor Știrbu), venit, se pare, din Transilvania la Curtea Domnească din Suceava. (Vorbim de Bursuceniul din Verești, Suceava, nu de cel de la Sîngerei, Rep. Moldova, desigur, tot o așezare românească și aceasta, n.a.). Întrucât în componența Sfatului domnesc ai Moldovei, însoțitori sau nu ai primilor domni din vremea descălecatului Ţării Moldovei,  Dragoș și Bogdan, apar nume române, slave sau maghiare ale boierimii ca elită militară, foarte probabil că (și) unii dintre boierii sfetnici ai lui Ştefan cel Mare (printre care și acest Știbor) erau dintre descendenții „vitejilor cavaleri” sosiți din Ardeal şi Maramureş, români, secui, posibil și maghiari, cu același dușman comun în vremurile  în care predomina pericolul invaziilor hoardelor tătărești la hotarele primului regat maghiar.

    Mă bucur să văd că dna Iulia Emy Vieriu și vărul meu Paul Ciornei (ambii merită felicitări!) au reluat articolul amplu și bine documentat al fostului preot C. Marișca despre satul nostru natal și la fel ar trebui să o facă toți cei care avem originile acolo. 

    În continuare, o modestă corelare a informațiilor articolului amintit cu cele din diverse publicații. În text apare numele (administratoru)lui Anastase Enacovici, cel care, pe la 1850, a sprijinit restaurarea bisericii satului Bursuceni. Boierul Balș murise deja din 1848, rămăseseră doar soția sa, Ana de Balș, și fiul, Dimitrie (Muți). Dacă veți urmări ,,Scrisorile căpitanului Matei Eminescu despre viaţa fratelui său, Mihai, transmise biografului Corneliu Botez”, veți găsi printre altele, referiri la acest Anastasie Enacovici- administrator pe moșia Dumbrăvenilor (tatăl deputatului Alecu și al dr. Șerban Enacovici).

    Foto: Matei Eminescu și Silvia Maieru, a treia sa soție, la Bistrița-Năsăud. În facsimil, actele de deces ale lui Gheorghe, ,,Raruca” Eminovici și Șerban Enacovici, Arhivele Naționale Botoșani. Anastase și Anastasia Enacovici, se pare, au avut o moșie (și) pe la Corni. Familia Enacovici, Arhondologia Moldovei, C. Sion, pag. 436: ,,Bulgariu, neguțitoriu din Botoșani, râdicat la boerie cu rang de comis, un chir Anastasă, de Grigore Vodă nebunul cel împușcat.”

    ,,…Din personalul lui Balş, (dacă te interesează) făcea parte: Intendent general, advocat şi consilier intim (Hoffrath) era Constantin Hurmuzaki, cunoscutul om politic (fratele istoricului Doxaki), care avea 2.000 de galbeni leafă pe an. Enacovici, tata advocatului din Botoşani, a lui Alecu, senator sau deputat actualmente; era şeful guardei.”

    ,,…Ajungând acest lucru la auzul lui Balș, a venit grabnic de la Petersburg și prin ambasada rusă la cea austriacă a prins și a extrădat pe Hodoroabă. I-a dat tata lui Enacovici o bătaie soră cu moartea.”

    Acum, uitat și neîngrijit, la cimitirul Eternitatea din Botoșani, cavoul familiei boierești Enacovici (foto) zace în paragină…

    …Însemnări sumare, specialiștii din domeniu ar putea să aibă mult mai multe de spus. Drept recompensă pentru că nu s-a implicat direct în războaiele ruso-turce de la sfârșitul sec. al XVIII-lea, partea de nord-vest a Moldovei, cu numele de Bucovina, Țara fagilor, a intrat în anul 1775 în componența Imperiului Austriac (Habsburgic), Austro-Ungaria, un conglomerat etnic care îngloba o populație foarte eterogenă, vreo 14 naționalități, cred. 

    ,,Ruteni” erau denumiți de-a valma ucrainenii din imperiu, cei din așezările formate în zonele de la marginea Imperiului Țarist. Mulți s-au întrebat dacă există și alte etnii în satul nostru, Bursuceniul, foarte bună întrebare. Răspunsul este unul singur, toți suntem români, dar, asupra originilor străvechi, desigur, aici răspunsul se mai poate nuanța. Se pare că Cel de Sus ne-a așezat într-o zonă în care elementul neautohton- subliniez, neautohton- preponderent este cel slav, era cumva de așteptat asta dată fiind poziționarea geografică, iar prezența consistentă odinioară a familiilor Ivan, Rusu, Ciornei, nume limpezi din punct de vedere etimologic, arată că Kievul și Moscova ne-au influențat istoria recentă mai puternic decât Berlinul și Wahingtonul, ca să alunecăm pe panta umorului fin.

    De pe vremea domnitorului Ștefan cel Mare, apoi și de către ruși pe la 1800, zeci de mii de ucraineni au colonizat moșiile boierești, deseori pustiite de războaie, molime și alte nenorociri de care neamul românesc nu a dus lipsă. Nu cred în teoria existenței raselor pure, și ,,gaftonenii”- din neamul Murariu de la Schitu Agafton, și ,,fodorenii”, și ,,botezații” din care provin au fost neamuri de moldoveni de demult cu frica lui Dumnezeu, trăitori în sfera de dominație a puternicului imperiu de la Răsărit, iar bunii noștrii vecini a avut grijă permanent de-a lungul istoriei să-și exercite rolul de Mare Putere, la fel ca Habsburgii și Imperiul Otoman. 

    Nu știu dacă îi putem cataloga într-un fel sau altul, dar, nu degeaba spunea Poetul Eminescu în ,,Doina” lui nemuritoare: ,,…Vai de biet Român săracul! Îndărăt tot dă ca racul…”, etichetă lipită ca timbrul de scrisoare, și de care, nu știu cum se face, nu am scăpat nici până în ziua de astăzi. 

    Asta ne-a fost soarta și se pare că nici familia și nici vecinii istorici nu ți-i alegi la naștere. Pe parcurs se mai pot schimba lucrurile, iată, recent, conjunctural, o bună parte din populația românească și-a ales vecini italieni, spanioli și alte nații, iar aici crema sociologilor de elită afirmă că au plecat de nevoie de acasă în speranța unei vieți mai bune pe alte meleaguri. Criză economică perpetuă, nedreptate socială, noi provocări la adresa societății, dezrădăcinare, incursiuni pe urmele strămoșilor, reîntoarcere la matcă… La o altă scară, în haine noi, ciclurile istoriei din vremuri imemoriale se repetă. 

    Și Imperiul țarist, și Imperiul Austro-Ungar aveau interese teritoriale în Principatele Românești- primul, dorea să ajungă cu granițele la Dunăre, iar românii, insulă de latinitate printre slavi, le erau dintotdeauna o barieră în calea expansiunii panslaviste, pe când austriecii doreau Țara de Sus a Moldovei pentru simplificarea accesului între Transilvania și Galiția, o zonă tampon față de Rusia. Generalul rus Rimski-Korsakov a efectuat între 1772-74 un recensământ în care s-au amintit numele tuturor sătenilor, inclusiv în localitățile din Bucovina, iar la Bursuceni se trece ,,toată suma caselor”: 28, cu 15 scutelnici, 1 mazil, 1 popă, 1 diacon, 9 ţigani, 1 jidov. Aici, pe lângă Ilie Morcov- scutelnic polcovnicului George Carpu, Ion Crudul, Zaharie Ştirbul, Năstase Frinze (Frunză?), Ion Şchiopul, apar numele de (Petre, probabil și acel Toader Blade) Blaga și Ivan, s-ar părea, cele mai vechi nume de localnici păstrate până în ziua de azi, tot aici apare acel grup de ,,ruși”, bejenari răsăriteni cu doi de Ivan, Mihai, Neculai Doneje (de la Don?) printre care figurează și intrigantul personaj Alecsa/ Alexa(ndru), rusul, despre care vorbea mezinul Matei și la care am tot făcut referire în povestirea înaintașilor spiței materne a neamului Eminovici/Eminescu, respectiv a spiței paterne a străbunicului Ion Dumitru Murariu de la Schitu Agafton, paracliser al bisericuței de la Ipotești a familiei. 

    Ambele nume, trecute ca nume de familie, se regăsesc și în catagrafia de la 1820 cu Ioan, Gheorghe, Constantin, Ștefan, Ursache, Lupu, Eftimie, Anton la familia Blaga și Toader, Petre, Nicu la familia Ivan.

    În raportul primului guvernator militar al Bucovinei, baronul Gabriel Spleny von Mihaldy (31 august 1774 – aprilie 1778), apare un recensământ din 1775 în care se menționează că satul Bursuceni făcea parte din Ocolul Siretului și avea 1 boier, 2 preoți, 8 țărani. Prezența în 1812 a satului Bursuceni pe malul drept al râului Siret, cu câteva familii, unii aduși de pe lângă Cernăuți, nordul Bucovinei (pomenim numele de Chihaia, Șalgău, Fodor) pe moșia proprietarului Constantin Balș, arată că, foarte probabil, și o parte dintre sătenii vechiului Bursuceni erau dispersați din vatra strămoșească de pe malul stâng al apei. 

    Unii au venit apoi pe amplasamentul actual al satului Bursuceni, alții s-au deplasat spre Sarafinești, Brehuiești, tot pe moșia boierilor Balș. Bursuceniul nu a făcut parte din Imperiul Habsburgic, linia de delimitare cu Principatul Moldovei aflat sub influență rusească- așa numitul ,,cordon”- era undeva pe firul apei Sucevei, departe de noi. 

    Înainte de reformele (domnitoru)lui Cuza după modelul sistemului francez, majoritatea sătenilor dintr-o așezare erau recunoscuți după numele de botez și poreclă- e plin folclorul nostru de ele- sau denumirea ocupației- morar, cioban, fierar, văcar, ciubotar, pescar, prisăcar, lemnar, pădurar, etc. 

    Am întâlnit în arhive, printre multe altele, numele străvechi Lupu și Ursu, nume neaoș românești de demult, de aici derivatele Lupașcu de la ,,lup” și sufixul slav ,,-așcu” sau Ursache, la fel cum, foarte probabil, în adresarea din dialogul curent Dumitru/Constantin/Vasile cei tineri deveneau Dumitraș(cu)/Costel/Vasilică, iar cei bătrâni Dumitrache/Costache/Vasilache. Desigur, au existat și influențe (eclesiastice) grecești, asta dacă vorbim de terminația ,,-ache”- Conache, Enache, Manolache, Mihalache, Mandache, Fandache, Petrache, Agache, Iacovache. 

    De la caz la caz, pot exista particularități greu de identificat după câteva generații bune, dar, numele de familie este totuși un indicator al unor posibile rădăcini etnice, origini de care fiecare om ar trebui să fie mândru, indiferent că e vorba de populații de băștinași sau altele venite din largul lumii pe actualul teritoriu. 

    Atâta timp cât aici am văzut cu toții lumina soarelui, toți suntem egali și e de datoria noastră să trăim în pace unii cu alții, ca parte a unui întreg din părți diverse. Ar fi fost tare monoton, plictisitor chiar, să fi fost absolut toți la fel, iar planurile de epurare etnică sunt sortite eșecului de pe la facerea lumii, vezi rasa superioară propusă de nazism sau omul nou propus de comunism, ambele niște proiecte-turnuri Babel fără cap și fără coadă.

    Pe la 1833, preotul econom Ștefan din Bursuceni era amintit în „Monografia orașului Botoșani” (Artur Gorovei) ca tată al elevului Enacache, într-o listă a Eforiei Botoșaniului către Ministrul trebilor dinlăuntru, Alecu Ghica.

    În anul 1863 a avut loc transferul preotului Neculai Kanano-Hackman de la Ipotești la Bursuceni, ca urmare a neînțelegerilor cu proprietarul Gheorghe Eminovici și cu țăranii, iar la reparațiile bisericii din 1885 apar numele contribuabililor Constantin și Alexandru Hacman.

    Despre Al. H. Simionescu protoiereu de Botoșani și frate, așa mi s-a spus, cu preoții Dumitru și Sotir Simionescu, fii ai notarului Haralambie Simionescu, am găsit că era autorul primei monografii despre Mănăstirea Agafton în 1929.

    Adaug faptul că strămutarea satului Bursuceni din zona împădurită a Cornilor (cu vechea vatră ,,La siliște”, apoi Costeștiul dispărut) de pe stânga Siretului pe partea dreaptă, câțiva km înapoi, pe amplasamentul actual (,,La izvoară” și ,,La heleșteu”, zone cu păduri întinse, așa se spune), foarte probabil, a fost un proces lent derulat într-o perioadă de câteva zeci de ani între sfârșitul sec. al XVIII-lea și începutul sec. al XIX-lea, accentuat și de niște inundații masive pe la 1820.

     Strămutarea are legătură cu inundațiile râului Siret și cu concurența aprigă pentru proprietăți a familiilor boierești Balș și Cananău, dispută pierdută de cei din urmă. Numele de Ursachi, Lupu, Mătrășoaie, Costescu, Pascaru, Bejenaru, Rusu, Olariu, le-am tot regăsit împrejurul Cornilor (și pe la Sarafinești, deci), dar, dacă vor fi venit într-adevăr la Bursuceni de pe acolo, aceasta este doar o variantă de lucru pentru cercetări ulterioare.

     În acest context, al unei dislocări de populație de pe malul Siretului pe terasele actuale, ca izvor patronimic posibil, trebuie numaidecât amintită și zona Bursucului/Bursucăriei (unde și azi există un deal, un pârâu, o vale cu numele îndârjitei lighioane care și-a lăsat pentru totdeauna amprenta pe denumirea localității), pe raza comunei Corni, nu departe de satul Mesteacăn, pe lângă Sarafinești, pe Miletin, afluent al Jijiei. 

    Cât de curând, vom aborda un nou subiect legat de o altă cercetare legată de personaje și locuri ce aparțin universului eminescian. Așa cum am tot repetat-o, încă din copilărie auzisem de la cei de dinainte povestirea neamului dar, până la identificarea  ancorelor din documente de familie sau cărți părea să fie sortită să rămână doar o simplă legendă ca multe altele. 

    Cu un volum uriaș de căutări în registrele arhivelor, bibliotecă, muzeu și în teren, fără a-și propune niciun fel de revendicări prin rezultatele sale, prezenta investigație schițează conturul unui spectaculos caz de regăsire a identității de neam, demers ce pare desprins din calapoadele clasicilor  literaturii române, acolo unde, deocamdată,  nu i-am găsit vreun precedent.



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

    1 comentariu la acestă însemnare

    1. Gheorghe Ciobanu spune:

      Foarte interesant articolul domnului Gaftoneanu. Il invit să continue cercetarea vechilor arhive pentru întregirea istoriei acestor locuri.

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5