PANDELICA RADEŞ – O LACRIMĂ A NEAMULUI ROMÂNESC
de Ioan Frigură

Pandelica Radeş intră în lumea scriitoricească românească pe trei direcţii, în aparenţă divergente, dar totuşi concentrice, prin ceea ce putem numi universul poetic, concentrat în titlul volumului „Golgota neamului românesc”( Editura PIM, Iaşi, 2010, 100 p.). Primele trei volume de poezie ( „Lacrimă şi vers”, „Voie bună la cei mici” şi „Balsam pe suflet”) au ca punct de plecare mesajul poetei către românii din Herţa: „menţinerea trează şi deloc fisurată a conştiinţei Neamului Românesc”.
Mesajul poetic, dublat de actele de binefacere pentru românii de dincolo de „gardul de sârmă ghimpată”, împreună sunt considerate de Pandelica Radeş ca o datorie sfântă faţă de Neamul său rupt în două prin acel Tratat blestemat, un act, pe cât de neortodox, pe atât de dăunător tuturor românilor de pe cele două maluri ale Prutului, precum şi pentru bucovineni.
Copilăria poetei, aşa cum o mărturiseşte într-o confesiune, „…a însemnat o şcoală despre viaţă în care a învăţat să-şi iubească Neamul”. Ea, poeta, a crescut „în durerea Neamului său”.
Tristă poveste de viaţă!
Poezia care izvorăşte din această durere e un strigăt de disperare, de implorare către „Domnul Sfânt” pe care îl face părtaş la suferinţele Neamului „sfâşiat în două”: „O, doamne Sfinte, mă-ntreb ce-i fi simţit / Atunci, când Tu, Moldova în două-ai împărţit / Atunci când taţii gârbovi strigau după feciori / (…) Când mame-ngenuncheate, la Tine se rugau / Şi buze murmurânde, un nume sfânt şopteau” (Podul de flori). Se pare că şi soarele s-a-ntunecat, refuzând parcă să fie martor atâtor lacrimi de jale şi durere. Poeta îşi aminteşte cu răzvrătire în suflet de nopţile copilăriei neîmplinite, când românii din Herţa băteau în miez de noapte la geamul tatălui său, unde găseau ospitalitate şi ocrotire frăţească. Erau fugarii Herţei care încălţau opincile invers pentru a-i deruta pe grăniceri şi care căutau aici, la noi, pe „pământul făgăduinţei”, ocrotire şi ajutor frăţesc, împotriva celor ce-i vânau pentru a-i deporta departe, spre ţinuturile îngheţate ale Siberiei: „Dacă în adâncul nopţii, / Degete în geam băteau, / Eu ştiam că fiii Herţei / De Siberia fugeau /(…) / Iar opinca strămoşească / Inversată şi-o-ncălţară, / Ca duşmanii lor să creadă / C-au venit, nu că plecară…”(Fugarii Herţei).
Sufletul Pandelicăi Radeş este bântuit de îndoieli, reproşuri şi regrete pentru că a asistat – şi poate asistă – neputincioasă la ruperea sufletului românesc, în două: „la hotarul ţării mele, tot privesc spre Cernăuţi / Şi oftez, şi plâng în mine, pentru verii neştiuţi. / Am avut şi eu bunică, precum au copiii toţi, / Avui moşi, avui mătuşi; nu-i cunosc şi-acum sunt morţi/ (…) / O! Mă iart-a mea bunică! Ah, mă iartă, dacă poţi,/ Căci n-am ajutat ca limba-ţi s-o vorbeasc-ai tăi nepoţi”(Un suflet îşi strigă durerea).
Iată şi un peisaj sobru, întunecat, mort, rupt de viaţă, îmbrăcat în mantia neagră a disperării, poate a resemnării: „Bucovină, Bucovină, / Fostă veselă grădină, Astăzi eşti îngenuncheată / (…) / Nu s-aud privighetori / Pitpalacul tace-n crâng, / Văile, de jale, plâng, / Mut e cucul în suhat / Fiindcă totu-i poluat. / Mierla nu mai triluieşte, / Neştiind ucraineşte” (Bucovină, Bucovină).
Pe undeva, printre rânduri, numele Regelui Mihai, ca un simbol al unităţii Neamului românesc, străbate ca o rază de lumină, plăcut tămăduitoare, în câteva din poezii: „Tristă vine înserarea / peste-al Bucovinei plai, / Pretutindeni plânge zarea / După Regele Mihai! / Eu întreb bătrânul codru, / Întreb valea şi-o cărare, De-ai văzut un tânăr mândru, /Pe-un cal alb trecând călare. / Îmi răspund printre suspine / Tot în românescul grai: / L-am văzut, ades, vecine, / El e Regele Mihai!… ( Memoria Ţinutului Herţa).
Poezia Pandelicăi Radeş este inspirată din realitatea dureroasă a unui popor condamnat la suferinţă, lacrimi şi suspin, condamnat la a-şi purta Crucea osândirii, acum şi în veac, un popor condamnat la declinul deplin al demnităţii umane, un popor fără de ţară, apoi limbă, tradiţii, cultură şi credinţă, poporul alcătuit de românii Ţinutului Herţa.
Cine vor mai fi românii de dincolo de Gardul de sârmă ghimpată? Poate o etnie fără neam şi ţară, o etnie ce se va pierde în negura uitării, o „oază de latinitate” pierdută şi înghiţită într-un mod barbar de „imensul deşert slav”. Iată de ce e încă nevoie de poezia Pandelicăi Radeş.