Despre mine:

Mă numesc Alexandra Violeta Opriţescu, m-am născut pe 11 mai 1994 în Petroşani, judeţul Hunedoara, am 15 ani şi sunt în anul I de liceu. M-am născut între braţele munţilor care au răbdarea să aştepte încă o poetă venită din VALE. Am participat la multe concursuri şcolare, am publicat în ziare locale, dar niciodată într-o revistă. Am fost plecată o perioadă de timp în Italia, dar temperamentul meu fiind diferit de cel al copiilor de acolo, m-am întors la locurile naşterii mele. Sunt o persoană activă şi foarte rar mă va găsi cineva cu zâmbetul întors. Familia mea este foarte mândră de mine şi mă apreciază mereu pentru ceea ce fac. Gândesc să scriu cărţi cu poeme fiindcă datoria mea pe acest pământ este de a construi viitorul prin literatură. Vreau să fiu copacul ce face fructe proaspete din care trecătorul să guste, să fiu apa limpede din care oamenii să bea, să fiu soarele ce încălzeşte planeta, să fiu sentimentul luminos al fiecărei dimineţi, dar, cu toate acestea, să fiu mereu EU, un suflet de copil. Deşi sunt pasionată şi de artele plastice, trăiesc pentru literatură, pentru că am credinţa că viaţa îmi va oferi ocazia să arat cu adevărat ceea ce sunt.

25 de poezii ne trimite Alexandra Opriţescu. Textele trădează o fire grăbită, iar pentru a-şi atinge scopul, acela de a „construi viitorul prin literatură”, arde deliberat etapele şi nu e chiar aşa de bine. O „îmbătrânire” timpurie caută rezonanţe prin poeme şi, de aceea, poezia despre natură e mai sensibilă decât versurile închinate iubirii. Poemele trimise trădează faptul că poeta stăpâneşte bine un unic mod de cunoaştere: pe cel vizual. Grija faţă de cuvânt trebuie să fie marea preocupare a Alexandrei Opriţescu, pentru că important în literatură nu e ce se spune, ci cum se spune. (Georgică Manole).

SUSPIN

Stau în copac şi chem luna,
Doar pentru tine,
Să fii fericită de noaptea aceasta lungă
Ce veghează ca un poet întrebător.
Aş vrea să fiu un nor,
Să-ţi cânt ploaia în faţă
Cât de fierbinte este şi pacea dintre ploi,
De parcă zeii nopţii ar plânge-n univers!
De nu s-ar stinge lumina tăcerilor din noi
Ca-n lespezile sacre tăria unui vers.
Pentru-al tău romantic chip
Las şi sângele-mi în spini,
Acum că ştii de ce suspin.

CERUL POEŢILOR

Cât mi-aş dori să-l întâlnesc pe Octavian Goga,
Cât mi-aş dori că să-l revăd pe Nicolae Iorga.
Ce frumos ar fi să-i văd cum scriu poezii,
Să-l văd cântând frumos din condei pe Tudor Arghezi.

S-aud strigând copilăria pe Mihai Eminescu,
S-aducă din nou armonia lui Camil Petrescu.
Să strige după anotimpuri Vasile Alecsandri,
Să strige glasul lui printre poezii.

Să vină şi Nichita cu toamna după el,
Acompaniat să fie, de Iosif şi Anghel!
Unde-i Bacovia să scrie tristeţea lumii,
Să vină Petru Cristian cu lumina lunii?

Deasupra pe un cer măreţ,
Stau ei muşcând din nor,
Şi le compun îngerilor
Poemele de dor.

RUGĂMINTE CĂTRE CODRU

Sunt închisă în sufletul tău deschis,
Ce mă ţine prizonieră în tine
Vreau să stai lângă mine mereu
Chiar dacă îţi va fi un pic greu.
M-am îndrăgostit de tine codrule,
Şi ştiu că tu mă aştepţi mereu
Chiar o veşnicie dacă-ar trebui,
Tu doar pe mine mă vei iubii.
Mă simt complet ameţită,
De peisajul ce-l emani
Aş vrea să stau aici, mai mult de zece ani.
Vreau să mai mă ţii în lanţul strâns al crengilor tale,
Vreau să mai îmi dai umbra lunii de pe cer.
Doar atât dragul meu codru, doar atât îţi cer.

Revista Luceafărul.net, Anul 1, Numărul 10, 11 octombrie 2009