Primit pentru publicare: 22 mart.2016
Autor: Georgică MANOLE, redactor șef al Rev. Luceafărul (Bt)
Editor: Dorina RODU
Publicat: 23 mart. 2016

CARTEA  LUI  IOAN  ROTUNDU,  FĂRĂ  DE  CARE  NU  SE  VA PUTEA  SCRIE  ISTORIA CORECTĂ A  JUDEŢULUI  BOTOŞANI

Un volum [„Doar politicieni sau şi ticăloşi”, vol. I, „Editura „Agata”, Botoşani, 2015, „Cuvânt lămuritor” (autorul), „Impresie succintă” (Ion Istrate)  şi „Cuvânt înainte” (prof. dr. Iulian – Cătălin Nechifor)] al cărui text face referire  la persoanele (personalităţile!?) care au scris istoria unei perioade, fie ea şi de zece ani (epoca Băsescu), capătă valoare, asemenea vinului vechi, în timp. Personajele concrete ale acestui volum, cele care ne-au „construit” istoria acestei „epoci” pe care am trăit-o cu bune şi rele, nu prea ar avea motive, după cum au fost tratate de
Ioan Rotundu, să nu fie de acord cu dictonul lui Balzac, exprimat exact acum 176 de ani: „Dacă presa nu ar exista ea nu ar trebui inventată”.  Ştia el, Balzac, ce spune şi câte a trebuit să pătimească din cauza încăpăţânării sale de a reda omenirii partea mizerabilă a comediei umane. Deduc din scrisul său că nici  Ioan Rotundu  nu este adeptul acestui dicton, încăpăţânându-se să ducă presa nu  spre a fi doar câinele de pază care doar „latră”, ci unul care, efectiv, „muşcă”.  Citind cândva „Dicţionarul de impresii” scris de Eduard Jurist, am găsit un punct de vedere  al distinsului umorist prin care exprima un adevăr copleşitor cu privire la deontologia jurnalistului: „Un ziarist obiectiv povesteşte  întâi faptele şi apoi scrie subiectiv despre ele. Un ziarist subiectiv mai întâi inventează faptele şi apoi scrie obiectiv despre ele”. Pe Ioan Rotundu l-am regăsit  totdeauna în prima parte a acestei opinii, fiindcă el scrie un jurnalism eminamente obiectiv. De aici, din această obiectivitate dusă la extrem, vin strâmbăturile din nas ale personajelor sale faţă de scrisul său: ba că le terfeleşte, ba că a fost plătit, ba că scrie minciuni etc.

Volumul acesta, dar şi celelalte publicate [ „Întâmplări hazlii dar adevărate(2003), „Masoneria botoşăneană – scurt istoric”(2009), „Politică, alcool şi tutun”(2009), „Lumea lu’ Rotundu”(2011)], vine de undeva din calea deschisă jurnalismului de Curtis Daniel MacDougall, un redutabil jurnalist american. Scrisul lui Ioan Rotundu se pliază perfect pe teoria acestui scriitor şi ziarist american, teorie ce umple ideile-pilon din cărţile sale cu referire la principiile scrierii unui editorial, relaţia dintre presă şi superstiţie, la înţelegerea opiniei publice sau la interrelaţionarea dintre impostură şi politică. Spune MacDougall: “Jurnalismul prezintă un tablou al lumii într-o continua şi nesfârşită mişcare: un tablou al oamenilor şi al conduitelor lor, o lume comică, tragică, vicioasă, eroică, virtuoasă, altruistă”. Nu întâmplător conţinutul cărţii este grupat pe patru teme mari, teme care au făcut obiectul articolelor din “Jurnalul de Botoşani şi Dorohoi”: politică locală (75%), cultură-educaţie(14%), religie(5%) şi pamflet(6%). Am recurs la o evidenţiere procentuală pentru a  scoate în relief domeniul predilect de investigaţie al jurnalistului Ioan Rotundu: cel politic.   Ca vechi cititor al articolelor scrise de Ioan Rotundu, pot spune că domeniul politic face parte din strategia sa editorială. Conştient că acţiunile politicienilor influenţează viaţa de zi cu zi,  Ioan Rotundu nu a scris nimic fără o documentare obiectivă, percepută la faţa locului,  pentru aceasta bătând judeţul (chiar şi ţara, când a fost cazul) în lung şi-n lat. N-a iertat nici un politician, scara de valori morale a fiecăruia, atitudinile şi gesturile lor politice fiind redate printr-o corelare perfectă a metodelor psihologice cu cele sociologice. Astfel că, prezentând politica redacţională pentru anul 2009 şi cei ce vor urma, Ioan Rotundu  precizează: „Este firesc, zicem noi,ca o dovadă de respect pentru cititorii noştri fideli şi ocazionali să ne facem cunoscută politica redacţională pentru anul abia început. Iar cel mai bine redă politica adoptată de către o redacţie editorialele publicate zilnic, care sunt practic opinii exprimate într-un anume context politic, economic şi social determinat de anumite trăsături care să confere personalitatea publicaţiei, în cazul nostru cea a „Publicaţiilor Jurnalul Online”. Ca să ajung la ce ne-am propus, pornesc de la câteva aspecte de care ne-am lovit în activitatea anului trecut. Am considerat că este de datoria noastră să informăm cititorii cu tot ce înseamnă viaţă politică la nivel de judeţ, cu prioritate, de multe ori publicând evenimente mai puţin plăcute din viaţa unor politicieni. Adică am scris adevărul, considerându-l mai important şi mai presus decât jena publică în care a fost pus cel vizat sau căzut în greşeală. Numai că scriind despre astfel de evenimente am fost acuzaţi că „a m   t e r f e l i t” persoana în cauză. Vom continua „s-o terfelim” şi în acest an, mai ales că pentru politicieni se anunţă a fi unul foarte atractiv şi îmbietor la acte de corupţie,  abuzuri de putere şi îmbogăţire pe căi necinstite. Ni s-a mai reproşat că am scris o serie de articole pentru că am fost plătiţi. Cei care ne-au acuzat n-au spus cine ne-a plătit, cu cât şi de ce”  (p. 260 etc.

Cititorul de bună credinţă este obligat de text să remarce  gradul mare de acoperire jurnalistică. Toate zonele judeţului (rurale sau urbane), toate domeniile de activitate, toate pârghiile relaţionale beneficiază  de rigoare profesională, calitate a investigaţiilor şi a informării. Editorialele au integrate pertinente reportaje de atmosferă şi care, dublate de precizia informaţiei, cu trimiteri directe, dau eficienţă în înţelegerea portretelor interioare şi chiar exterioare: „Mihai Ţibuleac a străbătut comunele judeţului, dar la întâlnirile sale prezenţa s-a numărat în zeci de persoane, mulţi veniţi din curiozitate şi nu din motivaţie de politică liberală. Chiar dacă discursul public al lui Ţibuleac s-a mai cizelat, el încă n-a ajuns la nivelul înţelegerii de către omul de rând, un handicap serios pentru un politician ce vrea să dialogheze cu votantul rural creând acel feed-back atât de necesar în astfel de împrejurări”(p. 19); „Stă în obişnuinţa lui Dănuţă ca, atunci când nu s-a pus în slujba vreunui partid, să cutreiere judeţul în lung şi-n lat, pentru a racola primari şi lideri politici locali, să iniţieze jocuri şi combinaţii politice de a schimba câte ceva prin Consiliul Judeţean”(p. 35); „Marin Brichiseală, oltean rătăcit pe meleagurile comunei Corni, a fost primarul comunei în legislatura 2000-2004. S-a comportat despotic, iar cornenii nu l-au mai votat” (p. 46); „Macaleţi n-a impresionat. N-a impresionat nici ca deputat în cei patru ani de mandat, fiind  poreclit „Mutul parlamentului” tocmai pentru inactivitatea sa” (p. 257) şi tot aşa  pentru încă cel puţin 150 de personaje botoşănene sau naţionale, nominalizate într-un „Indice de nume” care face din acest  prim volum un instrument rapid de lucru. Într-un cuvânt, istoria postmodernă a politicii botoşănene nu se poate scrie fără o consultare riguroasă şi cu creionul în mână a scrierilor lui Ioan  Rotundu. Ele au aceeaşi valoare precum o au acum  memoriile şi jurnalele perioadelor regaliste, interbelice,  comuniste sau postrevoluţionare.  Cu siguranţă, deja anunţatul al doilea volum, „Epoca Ponta”, suscită interes, pentru că una este să citeşti zilnic câte  un editorial şi alta este  să le citeşti pe toate într-un volum, cu scopul de a vedea gradul de coerenţă al autorului în demersul său.