Dumitru (Mitică) Sârbu – învățător, descendent al unei familii seculare
”După cum învățământul elementar, prin care copiii învață a scrie și a citi, nu-i învață știință și literatură, ci numai îi pregătește pentru a și le însuși mai târziu, tot astfel știința și literatura nu duc sufletul la virtute ci numai îl pregătește” – Seneca
Autor, Teodor Epure
Dacă pornim din vale, de la fosta baie comunală, construită în anul 1905 de către primarul Toader Fasolă și urcăm înspre partea de nord a satului, până la Drumul Liceului, modernizat nu demult, întâlnim o vatră străveche, statornicită într-un cadru natural plăcut cu grădini și case bine îngrijite, înconjurate cu garduri din fier, care a devenit cu adevărat ”leagănul familiei Sârbu”.
Primul locuitor al acestei vetre strămoșești a fost Dumitru Sârbu, care a sosit din satul Mileanca în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Și-a construit o casă în vârful dealului, cu fața la soare, lungă, înaltă, acoperită cu draniță și fără coș. Acoperișul nu lua foc pentru că fumul se răcea în ”ursoaică” iar în pod își afuma șiruri de cârnați, mușchi, costiță, pentru sărbătorile Crăciunului. Jos, în vale, în fața casei, și-a construit un șopron cu strungă necesar pentru a-și ocroti oile de intemperiile vremurilor și o fântână din piatră la care se scotea apă cu ajutorul unei cumpene.
Sângele subțire al lui Dumitru Sârbu presupune, fără îndoială, că ar fi avut o origine aleasă, străveche, îndepărtată ; avea înfățișare de adevărat moldovean, care, în straie pur țărănești, căci purta costum național, opincar din moș-strămoși, se îndeletnicea cu creșterea oilor. Desigur, arborele genealogic rămâne în ceață, dar rădăcina este descoperită. Această familie cu înfățișare și nume românești, vorbea limba română, fiind păstrătoare și zămislitoare de datini și obiceiuri curate, oglindite în enclavele de apă vie ale unui folclor fără pereche. Toată această mândră zestre a familiei Sârbu a fost concentrată ca lumina dimineții într-un bob de rouă, prin apariția mai târziu a unui grup de intelectuali, care și-a adus o contribuție deosebită la educarea tinerelor vlăstare vornicenene. Satul în care s-a încadrat Dumitru Sârbu era constituit din oameni harnici, înstăriți și buni gospodari. Erau desigur și oameni săraci, dar erau puțini la număr cei care nu se prea omorau cu munca. Despre Dumitru Sârbu academicianul Octavian Ionescu, în cartea sa, ”Însemnări istorice despre satul Vorniceni”, mărturisește că ”avea o stână cu sute de oi și înainte de a-și sfârși viața, a lăsat cu limbă de moarte fiilor săi, Nicolae și Gheorghe Sârbu, ca la moartea lui să fie petrecut la groapă cu întreaga turmă de oi. Întâmplându-se să moară în luna mai, carul funebru învelit cu scoarțe înflorate și puhoiul de înmormântare au fost intercalate în mijlocul cârdurilor de oi și de miei, care au petrecut la groapă, într-un chip deosebit, pe fostul lor stăpân”.
Dumitru Sârbu a avut doi feciori: Nicolae și Gheorghe. Nicolae a avut 2 copii: o fată și un băiat iar Gheorghe a avut 5 băieți și 3 fete. Prin ceața aducerii aminte a mamei mele, am aflat că Gheorghe, bunicul său, era de statură mijlocie, cu ochi albaștri, plete albe, împletite la spate și o barbă albă, pe care o tundea cu foarfecele. Avea un trup sănătos și o minte sănătoasă. Era o fire veselă și la vreme bună și la vreme rea. Având mai mulți copii, era firesc să adune mai multă avere pentru a înzestra pe fiecare dintre aceștia. Țăran bine înstărit, cu o voință de fier, visa pentru copii săi o stare materială bună. A reușit să cumpere 80 de fălci moldovenești (circa 112 hectare) de arătură la Ibăneasa și pădurea de la Huci, sprijinit și ajutat de primarul Toader Fasolă. Era o persoană credincioasă, cu frică de Dumnezeu și toate posturile anului le ținea, cu cea mai mare sfințenie. Mergea în fiecare duminică la biserică și asculta cu evlavie Sfânta Liturghie de la început până la sfârșit, în strană, unde își avea locul. A participat la războiul de independență din 1877, după cum atestă și Octavian Ionescu în cartea sa: ”Dintre veteranii din războiul din 1877-1878 care au rămas în viață și s-au reîntors în Vorniceni au fost Gheorghe Sârbu, Nicolai Vatamanu, Costache Bădărău și alții care se numărau printre gospodarii de seamă din Vorniceni. Era o mândrie pentru tot satul când veteranii de la ’77 erau văzuți la biserică, la primărie, îmbrăcați în costum național și cu pieptul plin de decorații”.
Înainte de a împlini 80 de ani, într-o zi friguroasă de februarie, a înhămat caii la sanie și, împreună cu doi oameni de-ai săi, a plecat pe Valea Ibănesei să taie stuf pe care trebuia să-l folosească la construcția ocolului pentru oile sale. Din întâmplare gheața s-a spart și a căzut în apă. A fost transportat de oamenii săi acasă, unde a stat la pat 8 săptămâni, după care moare. Înainte de a muri și-a chemat toți cei 8 copii și, printr-un testament verbal își împarte toată averea: oile, pământul de la Ibăneasa și pădurea de la Huci. Locul unde se afla casa este donat celui mai mic copil, Grigore, iar casa este oferită lui Costache, care s-a ocupat de înmormântarea sa. La rândul său, Costache, a donat casa mamei mele.
Grigore, fiul cel mai mic al lui Gheorghe, s-a căsătorit cu Evighenia Dăscăleanu, care i-a dăruit 7 copii: o fată și 6 băieți.
Grigore era un bărbat calm, răbdător, foarte calculat, nu făcea nici un pas fără să se gândească. Soția sa, Evighenia, era o femeie simplă, harnică, gospodină și pricepută în toate ale casei. Era fiica unui gospodar fruntaș al satului și cu multă avere.
Cel de-al patrulea copil al lui Grigore a fost Dumitru, care a venit în lume la 28 august 1934, într-o zi de vară cu livezi pline de fructe, cu o bogăție de soare, care cocea harbuzul cel roșu și dulce la miez iar în toată atmosfera era o căldură înfundată. Clasele primare le urmează la școala din deal, având ca învățător pe Dumitru Olaru. I-a rămas fixat în memoria sa frumoasele serbări școlare organizate de învățătorul său cât și jocul național oina pe care-l practica în curtea școlii, cu mingi din cârpe sau din păr de cal, împreună cu prietenii săi Ștefan V. Mihai, Jîjîie A. Ioan și alții.
Clasele gimnaziale le urmează la Liceul Rural ”Anastasie Bașotă” din Pomârla. În acea perioadă, era o adevărată tradiție pentru vorniceneni ca fiii lor să urmeze acest liceu rural înconjurat de codri seculari, care de-a lungul veacurilor au dat oamenilor arme cu care să-și apere pământul strămoșesc, fluiere cu care să-și cânte bucuria și tristețea și lemnul pentru a-și construi casele de locuit.
În perioada anilor 1950-1953 urmează la Rădăuți în Bucovina, Școala Medie Tehnică de Cooperație. În continuare, biografia sa aproape că rezumă în limitele ei o experiență singulară. Tatăl său a fost trecut la chiaburi, impunându-i-se cote și impozite mari, pentru care, neavând posibilitatea să le achite, a trăit șicane, amenințări și chiar arestări și a fost târât prin multe tribunale. În aceste împrejurări, Dumitru nu reușește să termine cursurile liceale, fiind exmatriculat. Nu ne putem închipui ce înseamnă să nu fii primit la școală, în anii cei mai frumoși ai vieții. Numai el ar putea să ne spună câtă dramă sufletească și câtă luciditate dureroasă era în sufletul său!
În toamna anului 1953 este încadrat profesor necalificat de fizică și chimie la Școala Elementară din Vorniceni. Deși tânăr și fără experiență la catedră, a reușit prin lecțiile sale să pună elevii în dificultate și să le creeze incertitudini, neliniști și contradicții, gânduri și frământări de cunoaștere, trăite cu acuitate atât de el ca dascăl cât și de învățăcei. Neterminând cursurile liceale, fără diplomă de bacalaureat, este nevoit să facă pe autodidactul. Astfel își manifestă abilitatea de a se pregăti continuu. Urmează la fără frecvență cursurile Școlii Pedagogice din Suceava, pe care le termină în anul 1955, calificându-se în profesia de învățător. În anul 1958 se căsătorește cu Valeria Lișman, absolventă a Școlii Pedagogice de Educatoare din Bârlad. Valeria, soția sa, era o femeie înțeleaptă, care inspira de la întâia vedere o trainică simpatie și o blândețe care te fermeca. Avea un suflet și o minte devotată și loială familiei. Era o ființă de o mare finețe, de o mare blândețe, cu o vorbă domoală, ponderată, ce-ți inspira dragoste și chiar duioșie. Din căsătorie a rezultat 3 copii: Larissa-Elena, absolventă a Facultății de Mecanică, secția TCM, a lucrat ca inginer proiectant la S.C. Mecanex S.A. Botoşani până în anul 2006, iar în prezent este consilier superior la Direcția Edilitare din cadrul primăriei municipiului Botoșani. Are 2 copii: o fiică absolventă a Facultății de Științe Economice Iași și un băiat student. Al doilea copil, Dan este absolvent al Facultății de Mecanică Suceava, în prezent inginer – șef District Linii Regionale Căi Ferate Suceava. Are un copil care lucrează în poliție. Al treilea copil, Constantin, muncește în străinătate.
În anul 1961, Mitică Sârbu s-a prezentat la examenul pentru obținerea gradului definitiv în învățământ. Fiind coleg de cancelarie mulți ani, am constatat din discuțiile purtate că-și iubea foarte mult familia, satul natal pe care nu dorea să-l părăsească niciodată. În acest context l-am întrebat dacă i-ar plăcea viața de la oraș. A stat câteva minute pe gânduri și apoi mi-a mărturisit : ”Nu merită să părăsești iarba verde a câmpurilor Ibănesei unde bunicul meu era stăpân, păduricea de la Huci care freamătă, ca să te închizi în ziduri de piatră ori de cărămidă. La oraș ploaia parcă plânge, parcă ar jeli, pe câtă vreme la țară, ploaia cade peste ogoare, peste lanuri și cântă adâncul cântec al vieții. Cum să pleci de la țară și să nu vezi frumusețea neasemuită a viscolelor albe, alergând peste câmpuri?”
În anul 1963 este numit director al Școlii Generale Nr. 2 din Vorniceni. Chiar de la început a reușit să-și mobilizeze toți colaboratorii pentru propășirea școlii, având încredere în sine și în colegii săi, ținând un echilibru între ideile sale și opiniile altor colegi. A îndrumat pe colegii tineri și necalificați, i-a încurajat, le-a acordat încredere să pună deschis întrebările care-i frământau. Când simțea că au nevoie de un sfat acționa cu promptitudine. În momentul când aceștia se loveau de insuccese îi ajuta să nu-și piardă încrederea, să nu se descurajeze la primul obstacol. I-a ajutat să înțeleagă că viața de cadru didactic este grea, dar frumoasă și până să guste din satisfacția muncii e nevoie de multă răbdare și încredere în forțele proprii. A reușit să mențină un climat de ordine și disciplină în școală prin aplicarea corectă a regulamentelor școlare și a deciziilor luate de consiliile profesorale conduse cu mare competență și responsabilitate. Împreună cu colectivul didactic a depus eforturi susținute în vederea generalizării învățământului de 7 și 8 ani la școala cu o populație lipsită de posibilități materiale, de informații și care era la o distanță mare față de principalele instituții ale comunei.
În anul 1971 își încheie mandatul de director și este numit învățător la Școala Generală Nr. 3 Vorniceni. Se știe că unii oameni spun cu superioritate că nu e mare lucru să predai la clasele mici, că nu trebuie multă inteligență să înveți pe cineva să scrie și să citească. Cu siguranță însă, că numai acel care își arde viața încercând să dea tot ce are mai bun copiilor pe care îi educă, știe cu adevărat ce înseamnă să fii învățător. Este vorba de responsabilitate, de lupta cu niște obișnuințe care, odată înrădăcinate e greu să mai fie înlăturate. Părinții nu mai au timp de copiii lor și-i lasă cu totul în grija învățătorului, care pune fundamentele, prelucrând cu grijă un material neformat sau format anarhic. De aceea, învățătorul Dumitru Sârbu a dezlegat cu mult simț de răspundere muchiile cărților și i-a învățat părintește carte pe cei care apoi, își vor aminti mereu de dânsul, ca de un izvor al cunoașterii, la care au deprins tainele scrisului, cititului și socotitului. Dumitru Sârbu a fost prezent zi de zi la catedră, în mijlocul colectivului de elevi, trezindu-le gustul pentru nou, frumos, adevăr, pentru aflarea tainelor ascunse între coperțile manualelor; el fiind pentru elevi un al doilea părinte. A fost o ființă de un devotament rar, cu o judecată foarte dreaptă și cu o putere de credință și dragoste pentru elevi cum nu s-a mai întâlnit ; cunoștea în amănunt satul, oamenii, problemele comunității și se implica în rezolvarea acestora fără a sta mult pe gânduri. Era un bun gospodar, a construit o casă frumoasă, a amenajat o livadă cu toate soiurile de pomi ; muncea cu pricepere și dăruire ca un adevărat fiu de țăran, fără să-i fie rușine de munca pământului. Pe lângă activitatea pe tărâmul educației, învățătorul Dumitru Sârbu a desfășurat și o activitate în cadrul căminului cultural, unde a susținut conferințe pe diferite teme cu caracter științific, iar împreună cu elevii săi a prezentat numeroase programe artistice. A făcut parte din grupul vocal bărbătesc, care a luat premiul doi pe țară la Festivalul Național ”Cântarea României”. Frumoase și interesante activități cultural artistice s-au organizat și în cadrul cercului de citit pe care l-a condus cu mare competență. Cercul de citit își desfășura activitatea în locuința unui cetățean. Aici, se găseau și câteva cărți de literatură de la biblioteca căminului cultural, din care se citeau unele fragmente mai interesante, apoi se prezentau evenimentele interne și internaționale mai importante. Pe lângă materialele de cultură prezentate, se organizau și momente artistice. Se spuneau povești, anecdote, ghicitori de către unii țărani mai buni de gură, ceea ce ducea la prezența unui număr mare de săteni la aceste activități.
Într-una din zilele lunii august din anul 1984, în familia sa are loc un eveniment dureros. Soția sa, Valeria, a trecut în neființă după o lungă și grea suferință. Prezentându-i condoleanțe, lacrimi grele i se scuturară fără voie pe obraz apoi ochii au început să-i înoate în lacrimi, ca într-un ocean. Glasul i s-a înmuiat iar privirea i s-a împăienjenit. Pe figura lui se putea vedea o umbră dureroasă. Orice vorbă, orice lucru care-i amintea de soția sa îl zbuciuma complet. Mi se părea că s-a topit ceva în sufletul lui, pe care-l simțeam cuprins de o adâncă tristețe. Din mărturisirile copiilor săi, după acest eveniment tragic, care i-a marcat existența, ceasuri și zile întregi, stătea singur să scrie, să citească, să se uite pe fereastră, să răsfoiască un album și rareori schimba câteva vorbe cu vecinii, rudele și prietenii. Încerca să-și readucă în minte chipul ființei iubite și împrejurările și momentele fericite prin care au trecut împreună. Ca să nu cadă într-o depresie totală, a hotărât ca în fiecare zi să-și schimbe activitatea (în afară de cea de la clasă) ; într-o zi lucra în grădină, în altă zi vizita pământul bunicului său, iar în altă zi juca șah cu prietenii săi. Era un bun cunoscător al șahului și un bun participant la numeroase concursuri la nivel comunal, raional și regional, pentru care a primit diverse diplome.
Cum o rază de soare se topește în toate culorile până la granița întunericului așa și persoana sa a început să se topească ușor-ușor în singurătatea în care se afla. Într-o zi de februarie a anului 1988, când zăpezile începură să mai scadă și un soare tânăr scăpa prin pânza cenușie a cerului pentru a lumina satul, Mitică Sârbu a plecat în lumea celor drepți, fără să-și termine misiunea de educator, elevii rămânând și astăzi să-l aștepte să intre în clasă. La acel moment nefericit, un fost elev de al său mărturisea cu un nedisimulat regret și emoționantă sinceritate: ”Singurul lucru pe care-l regret este că m-am despărțit pentru totdeauna de învățătorul meu, care mi-a fost de-a lungul celor 4 ani omul ce a știut să-mi dea răspunsuri la toate întrebările care m-au frământat, m-au neliniștit și m-au obsedat. A fost omul pe care l-am ascultat și ca el aș vrea să devin și eu.”
Singurătatea l-a măcinat și l-a consumat atât de mult încât nu a mai suportat decât 4 ani fără soția sa. N-a apucat să se bucure de nepoți decât 3 ani. Despre el copiii își amintesc că ”din zăpada rezultată de la amenajarea cărărilor prin curte, tata făcea un imens om de zăpadă, care se vedea din drum şi amuzau copiii ce mergeau la şcoală. Era atât de mare că pentru a-l “decora” cu nas, ochi, gură, măturiţă, trebuia să urce pe o scară. Acest om de zăpadă se topea ultimul, târziu în primăvară, iar noi eram foarte mândri că nu mai avea nimeni aşa ceva. Tata ţinea foarte mult la noi, copiii, şi avea grijă să ne ofere în măsura posibilităţilor şi alte bucurii: excursii organizate cu şcoala, tabere, expediţii în pădurea locală, scăldatul la iaz. Sfârșitul tăticului nostru a fost prematur și dureros pentru noi, copiii. A lăsat în urmă o amintire frumoasă familiei pe care a iubit-o, oamenilor din sat și foștilor elevi pe care i-a educat”.
Copiii au descoperit într-un carnețel o poezie a sa, ce descrie cu fidelitate ultimele momente după dispariția soției sale, care îi impresionează puternic de câte ori o citesc :
În casa mea de lângă drum
Stingher și singur sunt acum
Și toate lucrurile sunt reci,
Soția mea s-a dus pe veci.

Și-i o tăcere peste tot
Să stau singur nu mai pot
Mai merg la școală ori în sat
Mă culc dar nu mai dorm în pat.

Simt peste tot prezența ei în casă
Purtarea ei cea mai aleasă
Cu mine, cu Costel, cu Dan
Și cu Larisa, dar e-n van.

De-acolo unde-i dusă ea
Nu vine să mai fie a mea
Iar nepoțica, mititica
N-o s-o vadă pe bunica.

A trecut în neființă la 54 de ani și ar fi realizat mai multe pentru copii, nepoți și comunitatea vorniceneană dacă-l mai ținea Dumnezeu pe acest pământ.