Eseu cu…zarurile lui Cezar
Încă de când aruncase zarurile în cortul său de pe malul Rubiconului, râul ce despărţea Galia Cisalpină de Nordul Italiei, lumea filosofilor s-a întrebat dacă atunci, în clipa aceea, venise spre Cezar norocul sau nenorocirea? „Fie ce-o fi!”, îşi spusese marele triumvir „Zarurile au fost aruncate!” („Alea jacta est!”) şi a trecut graniţa în fruntea armatei, deşi fusese avertizat de ceilalţi doi triumviri, Pompeiu şi Crasus, să se întoarcă la Roma singur, dacă nu vrea să fie declarat de senat „Trădător”! Trecând râul Rubicon (după anul 60 î.e.n.) Cezar a trecut prin apa fericirii: şi-a învins adversarii şi a cucerit Egiptul! Dar, mai ales, a cucerit-o pe „cea mai sexi femeie din lume”, cum ar fi acum numită Cleopatra, care l-a fermecat, mai apoi, şi pe Antoniu. Şi, îndeosebi, prin spirit, pe marele Shakespeare care a făcut-o într-adevăr, nemuritoare! A făcut să strălucească Roma în toată lumea cunoscută, când Pământul era plat şi Soarele se rotea în jurul lui, anume parcă să-l admire şi să-l aureoleze şi mai intens pe marele Cezar. Numele de Cezar a devenit, mai apoi, sinonim cu cel de Împărat. Numai că Cezar şi-l dorea pe cel de Rege şi chiar a admis să i se spună în Senat „Rege” şi „Maiestate”! Ba, a fost preamărit şi ca „Zeu” şi, în mod sigur, ar fi fost zeificat chiar în timpul vieţii…
Caesar Caius Iulius (100-44 î.e.n.) cum i se scria în Actul de Naştere a unui Geniu Militar, strateg, comandant şi neîntrecut om politic roman, i-a deschis fiului său adoptiv (celui de al doilea, Octavian) calea spre întemeierea Imperiului Roman, el numindu-se Caius Octavian Augustus (27 î.e.n.-14 e.n.), numele de August devenind, de asemenea, sinonim cu titlul de Împărat, acum însă şi în realitatea stăpânirii romane. (Să mai menţionăm şi faptul că în cel de al 31 an al Domniei lui August s-a născut Iisus Hristos, răstignit pe timpul lui Tiberiu: 14-37). Un timp de mari glorii şi mari suferinţe. Fiindcă tot pe vremea lui August a trăit şi Ovidiu (43 î.e.n.-17 e.n.) exilat de el la Tomis şi devenit, astfel, cel dintâi mare poet al antichităţii româneşti (el scriind poeme şi în limba geto-dacică). „Alea jacta est!”, exclamase Cezar, trecând Rubiconul spre laurii cei mai înalţi „Cât Alpii de el cuceriţi!” – cum scrisese Ovidiu.
Dar şi spre cea mai cruntă dezamăgire ce ar putea-o trăi un om în faţa morţii, văzând că făptaşul era primul său adoptiv, Brutus. „Şi tu, fiul meu, Brutus?”, a exclamat de data asta dându-şi sfârşitul, (-44) marele Cezar, văzând pumnalul plin de sângele său din mâna criminală. Omenirea însă l-a salvat pentru eternitate. Fiindcă totdeauna oamenii s-au mândrit cu gloriile lor, cu semenii lor geniali şi eroici!

Eseu cu …lancea lui Longinus
La 30 aprilie 1945, trupele americane, sfărâmând rezistenţa disperată a diviziilor germane, au pătruns în oraşul Nurnberg, descoperind într-o biserică (proclamată în anii puterii absolute a lui Adolf Hitler templu nazist) casa de fier, zidită în fundaţia lăcaşului de cult, în care fusese ascunsă sabia cu două tăişuri, renumita lance a lui Longinus. Fără să fi ştiut ceea ce s-a întâmplat la Nurnberg, doar peste câteva ore, Hitler îşi va pune capăt zilelor în buncărul său de la Berlin. Astfel, lancea s-a întors la reşedinţa sa de bază, muzeul Hofburg. Şi coborând pe scara Timpului, veţi afla amănunte tulburătoare despre această lance talisman, numită şi lancea destinului. După ce a anexat Austria, primul lucru pe care l-a făcut Fzhrerul a fost să…fure lancea lui Longinus de la muzeul Hofburg. Ca apoi s-o expedieze, sub gardă severă, cu un tren special la NUrnberg. Obsesia sa pentru lance a fost urmărită şi dezvăluită de un savant austriac Walter Steiu. Viitorul dictator credea, încă înainte de 1914, că lancea ar da posesorului ei puteri supranaturale, reîncarnându-l în Landulf al II-lea din Capua, un tiran tocmai din secolul al IX-lea. În anul 1909, la muzeul Hofburg, ce adăpostea comorile Casei de habsburg, privirea unui tânăr vizitator jerpelit nu fusese atrasă de coroana cu diamante şi diademele superbe ale vestitei Case, ci de un vârf de lance, tocită şi înnegrită de trecerea timpului. Credinţa junelui era doar că această lance e autentică şi nicidecum replicile ei din Vatican, Paris sau Cracovia, chiar dacă arma de luptă din Paris fusese folosită în vremea Cruciadelor.
Care să fi fost raţiunea pentru care el considera că lancea din Viena este de o sacralitate absolută? Lancea lui Longinus are o anume particularitate: de mânerul ei este prins un cui, ce a fost folosit la crucificarea lui Christ, după urcarea cu crucea în spate a Golgotei. Centurionul roman Caius Longinus a luat parte la răstignirea Mântuitorului şi i-a străpuns pieptul lui Isus cu lancea, pentru a constata moartea răstignitului flancat de cei doi tâlhari. Atunci bucata de fier a războinicului a dobândit puteri magice, miraj ce se răsfrângea şi asupra deţinătorului ei. Într-un tablou de Rubens, intitulat „Crucificarea”, pe fondul unei vâlvătăi, ce încerca zadarnic să alunge eclipsa declanşată la moartea lui Isus, se profila vârful lancei lui Longinus. Se presupune că această lance cu două tăişuri i-a folosit drept talisman împăratului Constantin cel Mare a Bizanţului, cel care trecuse la creştinism păgânătatea amorfă a Imperiului Roman. De asemenea ea i-a purtat noroc şi lui Carol Martel, care i-a respins din Franţa pe năvălitorii arabi, Carol cel Mare (Charlemagne) şi sfântului împărat Frederico Barbarossa.
Cum acestor bărbaţi iluştri lancea lui Longinus, aflată în posesia lor, le-a adus numai victorii, de la sine înţeles că ea îl va face infailibil şi pe Hitler. Poate nu întâmplător una din operaţiunile militare de anvergură s-a numit Barbarossa, iar primele triumfuri eclatante ale blitz Krieg-ului i-au întărit această convingere. Pentru şeful Reich-ului era foarte clar, că la sfârşit de mileniu II, posesorul miraculoasei lănci va stăpâni lumea şi-şi va potoli foamea de spaţiu vital. Dar tocmai de asta lancea lui Longinus are două tăişuri, lama victoriei fiind lesne schimbată cu cea a înfrângerii, atunci când mobilul luptei devine ignobil. Şi, sugestiv, când ea trece în mâinile americanilor, fostul beneficiar îşi află sfârşitul în buncărul său. Prin anul 2000 lancea lui Longinus am admirat-o în vitrinele muzeului din Hofburg din Viena, cu speranţa că va rămâne un preţios obiect de muzeu şi nu va mai hipnotiza imaginaţia cine ştie cărui aventurier planetar. Şi se mai desprinde din această poveste un mesaj cu rezonanţe biblice: cine va ridica sabia de sabie va pieri. De ce-ar face excepţie lancea centurionului roman Caius Cassius Longinus?

Eseu cu…o maximă antică
Probabil, să nu păţească, asemenea lui Creangă, urcându-se pe furiş, după gânduri viclene, în cireşul Tuşei Mărioara, doi colegi de-ai mei din şcoala primară au dat, mai înainte de a se hotărî să prădăluiască pomii şcolii, cu banul. Dacă ieşea marca, îndrăzneau; dacă ieşea banul, renunţau la risc. Dar tocmai când aruncau moneda, trecea, pe lângă ei, învăţătorul. Era un om foarte legat de lumea copiilor, de aceea şi lecţiile ni le preda cu o mare pasiune şi pe înţelesul tuturor. Nu ştia de ce dădeau colegii mei cu banul, altminteri, fireşte, i-ar fi oprit de la o faptă rea. I-a atras atenţia doar gestul, considerându-l un joc. Dar şi din acesta a găsit prilejul unei lecţii. Fiind în recreaţia mare, ne-am strâns cu toţii în jurul său, să aflăm de unde vine obiceiul folosirii, într-o încercare oarecare, a unei monede: „Banul sau marca?” Şi ne-a povestit un episod din istoria antică, de pe timpul lui Cezar. Cucerind Galia, Cezar (100-44), om politic, comandant militar şi scriitor latin, făcând parte din Triumviratul Roman, alături de Pompei şi Crassus, şi-a propus să ia singur cârma statului, întrucât cu Pompei avea neînţelegeri, iar Crassus murise prin Asia, într-o luptă cu piraţii. Influenţat de unii care deveniseră invidioşi pe gloria lui şi de alţii, care începuseră să se teamă de puterea Cezarului, Senatul a hotărât imediata întoarcere din Galia, fără armată. În aşa fel, ca, ajungând la Roma singur, să i se poată ordona supunerea şi renunţarea la funcţiile sale, numele de Cezar începând să devină, din pricina victoriilor obţinute şi preamărite de romani, sinonim cu acela de împărat. În cazul în care Cezar n-avea să respecte chemarea, adică dacă nu se înapoia la Roma singur, ci în fruntea armatei, va fi considerat duşman al Patriei, suferind consecinţele. Cezar, dându-şi seama de marele pericol ce îl aştepta, şi într-o împrejurare şi în alta, a hotărât să se lase în mâna sorţii. Cum o să decidă Fortuna. Şi a dat cu zarul, piesă nu prea de mult inventată şi rămasă şi astăzi folosită în jocurile de table. Fiindcă altfel n-ar fi avut cum proceda. Un oracol copiat de romani în credinţele pentru aflarea viitorului, de la greci, nu exista prin Galia abia cucerită. Cezar ar fi putut să îşi ia armata cu el numai până la râul Rubicon, unde fusese graniţa cu statul roman. Ajuns acolo, se punea întrebarea: să meargă mai departe în fruntea soldaţilor, ori să înainteze fără teamă, până la Roma, neînsoţit şi cu totul dezarmat. Şi dacă pe drum ar fi întâlnit trupele lui Pompei? Şi dacă la Senat ar fi fost făcut prizonier? Pe de altă parte n-ar fi vrut nici să fi fost socotit vrăjmaş al Romei. „Fie ce o fi”, şi-a zis Cezar, aruncând zarul. Şi a urcat în cvadrigă, în fruntea armatei, ordonând să-l urmeze, deoarece aşa căzuseră zarurile: „Alea jacta este!” Adică: „Zarurile au fost aruncate!” Cezar a învins (anul 49). După cinci ani însă (în anul 44), a fost asasinat de un complot din care făcea parte şi fiul său adoptiv, Brutus. Legenda zarurilor a râmas însă legată de victoria din anul 49.
Într-un eseu al său George Călinescu demonstra că pierderea sau câştigul ţin de întâmplare. Există-adăuga el- şi autosugestia, adică „Fie ce-o fi!”