(…) La Pădureni, Alecu şi familia sa au rămas peste noapte în casa cumnatului său Toma, doctorul veterinar.

De fapt, nu era casa lui. Învăţătorul Andrei Livadaru construise în sat o şcoală mare şi, când a terminat-o, a constatat că nu sunt destui copii în Pădureni ca să o umple. De aceea jumătate din şcoală a ocupat-o doctorul veterinar, iar cealaltă a rămas cu destinaţia iniţială. Un sentiment de uluială l-a stăpânit pe Alecu din momentul când Lizaveta l-a întrebat unde vor dormi în Pădureni. Chiar aşa! Unde? s-a mirat Alecu şi a intrat cu maşina în curtea şcolii. Acolo a găsit-o şi pe maică-sa. Când au stricat casa, îi spusese să vină la el. N-a vrut, a rămas cu fetele.

Pe Toma, Alecu nu-l înghiţea deloc. S-a bucurat că nu-l găseşte acasă şi a plecat la bufetul lui Gheorghe Timofte. Să se descurce Lizaveta cu neamurile, a rânjit el şi a lăsat-o pe maică-sa să plângă, Alecu s-a mai înviorat, trezindu-se din uluială. În bufet, lume cunoscută. Oameni mai bătrâni ca Toadere Calinciuc sau mai tineri ca Gheorghe Afloare ori Nicolae Păun. Îl priveau pe Alecu Stigleţ cum vine vesel pe drum şi-l aşteptau cu gânduri amestecate.

– Să trăiţi, domnule Alecu, îl salută stânjenit şi dulce Gheorghe Afloare. Ce serviţi, un coniac, un vin?

– Noroc! Ce faci, bădie? Ai zis una şi alta ai făcut. Nu te înduri să laşi fata la meserie, aşa-i?

Alecu râse gros şi binevoitor, iar Afloare, slab şi negru la faţă de vânturile primăverii, râse şi el stânjenit şi ceru o sută de coniac pentru Alecu.

– Cine-i ăsta? îl întrebă Timofte pe Calinciuc răsucindu-şi ţigara în colţul gurii. Al cui e deşteptul ăsta?

– E unul din băieţii lui Ion Stigleţ, îl lămuri Calinciuc.

Afloare se agită ca un şoarece prins în cursă. Luă şi el o sută de rachiu de vin. Se apropia seara, terminase treaba la câmp. Acasă, să dea la vite de mâncare, să taie câteva lemne, ce mare lucru? Putea să stea în bufet cu Alecu fără grijă, până se întuneca. N-avea obiceiul să bea prea mult. Aşa, ca omul.

– Mă, Alecule! tună Calinciuc şi geamurile mari ale bufetului zăngăniră. Măi tată, mai aveţi ceva de vândut? întrebă el cu interes batjocoritor. Am auzit că v-a rămas nevândută ieslea de la vacă!

– Ha, ha! râse şi Timofte. Dobitocul!

Alecu se răsuci într-o parte, făcându-se că nu aude.

– Om nebun Calinciuc! se revoltă formal Afloare. Să trăiţi, domnu’ Alecu! Mă iertaţi că n-am putut veni.

– Aceştia, vorbi Calinciuc către Timofte, ca şi cum el n-ar fi ştiut, Alecu şi Costache au stricat toată gospodăria casei lui Ion Stigleţ, s-o vândă bucată cu bucată. Ştii cine i-a ajutat? Ion Amitroaie! Lua Ionică marfa în căruţă, de exemplu tabla de pe acoperiş, ferestrele şi uşile şi celelalte şi le ducea la Corlăteni, sau în Dealu Crucii şi le vindea. Primea bani buni pe ele, bea adălmaşuri şi le dădea şi băieţilor, lui Alecu şi Costache, o parte din bani. A câştigat bine Amitroaie cu proştii aştia.

– Ha, ha! râseră cei doi ţărani bătrâni, dar Alecu încercă să nu le dea atenţie.

Sorbea încet din paharul cu băutură aspră, care-i cădea ca un pietroi în stomac. Se apropia seara. Oamenii se înmulţeau în bufet. Alecu saluta şi răspundea la salutări. Calinciuc, cu berea în faţă, şi Timofte nu-l mai băgau în seamă şi el se liniştise. Ce grijă au ei că am stricat casa tatii? se înfuriase un moment când Toadere l-a strigat. Dar la ce te poţi aştepta de la un ţăran bătrân şi nebun ca Toadere Calinciuc?

Afloare nu trecuse pe la ei cum se înţeleseseră. Vino la mine, îi spusese Alecu. Dacă nu sunt eu acasă, e Lizaveta, nevastă-mea.

– Domnu Alecu, să mă ierţi, dar n-am avut timp să trec pe la doamna Lizaveta. Toată iarna am umblat să găsesc un berbece să-l bag în oi. Vreau mieluţi buni, un caracul, sau măcar merinos, ăştia au căutare. Am şi acum nişte mieluţi! Frumoşi şi graşi. Şi câteva pielicele. Vreau să-i fac fetei un cojocel.

Se întâlniseră prin ianuarie, la Calul Bălan, mai sus de piaţă, în centrul vechi al oraşului. Afloare, cum spusese, căuta un berbec pentru oile lui. Alecu nu căuta nimic. Ieşise din schimbul de dimineaţă şi, dus de o lipsă neliniştitoare de gânduri, nu mai coborâse din autobuz acasă, lângă parcul mare al oraşului. Mersese până în centru, unde în acea zi de târg din mijlocul lui ianuarie era o forfotă îmbucurătoare. Îţi făcea o mare plăcere ţie, om venit la oraş de la ţară, să-i vezi pe ţărani umplând magazinele şi restaurantele de mâna a doua. La Calul Bălan, în timp ce bea o bere şi mânca un trandafir unsuros, s-a întâlnit cu Afloare.

Seamănă cu tata, gândi Alecu alene, privindu-l pe ţăran cum se mişca vioi în jurul său, cum îşi răsucea faţa în toate părţile către ceilalţi băutori din bufetul lui Timofte. Nu semăna cu taică-său la înfăţişare. Ion Stigleţ avusese o figură de vulpe şireată, pe când Afloare aducea a şoarece prins într-o cursă. Şoarece neliniştit şi mereu mişcându-se în spaţiul strâmt al cuştii. Ceea ce îi asemăna era numai această mişcare necontenită într-un spaţiu strâmt, flămândă mişcare şi neostenită trudă de a agonisi cât mai mult. Aceeaşi nesătulă poftă de a munci, de a face ceva, îi apropia pe cei doi ţărani, unul mort, altul viu şi mai tânăr.

Afloare avea acasă o fată care terminase zece clase. Ce să fac cu ea, domnu’ Alecu? se întreba învârtindu-se nervos în jurul lui Alecu în spaţiul strâmt al restaurantului mizer Calul Bălan. Se învârtea într-o parte şi alta, privindu-i pe ceilalţi consumatori cu o privire naivă şi fremătătoare. Să o mărite? E prea crudă. Aş ţine-o în gospodăria mea, dar să muncească la pământ ca şi mine? Să nu mă înjure mai târziu că n-am lăsat-o în lume să-şi caute norocul. Ce să fac cu ea, domnu’ Alecu? Că matale ştii mai bine, eşti maistru… Vedem noi, i-a promis Alecu. Vino pe la mine. Nu mă găseşti pe mine, o găseşti pe Lizaveta. Cunoaştem noi ceva lume în oraşul acesta. Ori la uzina textilă, ori la fabrica de confecţii, găsim un loc.

– Domnu’ Alecu, te înghit vitele! Dumnezeu dă, dar nu bagă şi în sac. Trebuie să munceşti. De dimineaţă până seara eşti rob la vite. Trei vaci, zece oi, doi porci, să le dai să mănânce, să le faci curăţenie, mama lor! înjură necăjit Afloare. Când să mai trec şi pe la matale? Am ieşit şi la câmp, trebuie lucrat şi, pământul, cine ne dă mămăligă şi furaje? Domnu’ Alecu, la cine rămâneţi peste noapte? întrebă el brusc cu vădită mirare.

– La cumnatul meu, doctorul veterinar, răspunse nemulţumit Alecu, dar nu-şi arătă nemulţumirea, zâmbi la fel de binevoitor, la fel de larg şi bucuros, ca şi cum cine ştie ce eveniment fericit îl aştepta în orele următoare.

Lămurit unde va dormi Alecu, Afloare continuă să spună poveşti despre oi şi ciobani, misterioase întâmplări în care oamenii şi vitele păţesc lucruri ciudate. Sunt ciobani care au puteri magice. În preajma lor binefăcătoare, oile pasc bine, dau lapte şi lână din belşug. Alţi ciobani sunt malefici. Răul din ei trece în oi şi le strică. Iată, Costică Delion, cum îngrijeşte el o turmă, spunea admirativ Afloare, nu se află nimeni mai bun! Dă lapte că e şi veselă şi sănătoasă. Numai că anul acesta a crescut preţul la stână. Plăteşti, ce să faci? Toate preţurile cresc cu timpul, aşa ca un aluat pus la dospit. Decât să dai oaia pe mâna unuia ca Luca Pânzaru, anul trecut lui Afloare i-a pierit două oi la stâna lui Luca, mai bine plăteşti un ban în plus şi n-ai grijă.

Spuse repede multe poveşti despre oi şi ciobani. Se frământa necontenit asupra lui Alecu Stigleţ pe care, deşi acesta era mai tânăr cu zece ani, îl respecta în cuvinte şi purtare. Mărunt şi slab, negru la faţă din cauza vânturilor primăvăratice din câmpie, şoarece neliniştit, acesta era Gheorghe Afloare care avea o fată frumoasă ca aurul, pentru care se frământa. Lizaveta o cunoscuse şi ea în piaţă. Fata venise cu maică-sa la târg. Stătea lângă maică-sa la tejgheaua din hală, în faţa unui caş de oaie galben şi gras. Nu eşti din Pădureni? a întrebat-o Lizaveta pe femeia lui Afloare. Îmbrăcată cu blană bogată şi lungă, strânsă pe talie, cu căciulă de vulpe polară cumpărată de la turiştii polonezi, Lizaveta avea înfăţişare de doamnă bogată. Din Pădureni, săru-mâna! i-a răspuns repede Catinca lui Afloare. Cum o cheamă pe fată? Ileana. Lizaveta a mângâiat-o pe obraji, îi plăcuse chipul ei alb, prelung, ca un fruct de pară domnească. Dar mai ales o încântase părul bălai, care curgea de sub broboadă. Fată de aur, cu părul de aur, ghici Lizaveta deşteaptă. Oho! Se poate câştiga un ban cu părul acesta! Alecu îi spusese că vorbise cu Afloare despre fata lui. Vrea să intre muncitoare în fabrică. Ei, dacă e vorba de aşa o fată, cu păr de aur şi cu brânză şi lână de oi în gospodăria de la ţară, da, de aşa o fată merită să te ocupi, s-a gândit repede Lizaveta, pişcând cu unghii sângerii caşul galben şi gustându-l cu gura ei frumoasă de doamnă curată.

Cum se înseră puţin, Afloare se strecură agil printre băutorii din bufetul lui Timofte şi plecă acasă.

Seamănă cu tata, gândi nemulţumit Alecu, privindu-i mişcarea agilă şi şerpuită printre oameni.

– Mă, Alecule! tună din nou Calinciuc.

Se ameţise şi voia, pesemne, să spună iar o prostie pentru ca lumea să râdă.

Dar Alecu nu aşteptă să audă prostiile spuse de Calinciuc în bufet. Ieşi fără grabă, tăindu-şi calea printre oameni. Precista lui! îl înjură în gând pe ţăranul bătrân. Ce are cu mine? mergea fără efort printre oameni, zâmbitor şi calm, aproape cu un cap mai înalt decît majoritatea dintre ei, în orice caz, mai voinic şi mai bine îmbrăcat. Costum elegant din stofă deschisă, de primăvară, cravată cu dungi roşii şi albastre, atârnându-i moale pe pieptul larg.

Nemulţumit şi nervos, Alecu ieşi din bufet. Ar mai fi stat să vorbească cu oamenii. Dar la masa din colţ se afla Calinciuc şi mereu se sălta în sus de pe scaun, ca o gloabă împungă cu sula, şi-l striga pe Alecu punându-i întrebări prosteşti. Te face de râs printre oameni un asemenea bătrân neghiob, mormăi Alecu infuriat. Se înnoptase liniştit şi frumos. Dungi roşii mai atârnau pe buza cerului spre apus, arătând locul pe unde soarele se scufundase în pământ. Mâine va ploua, gândi involuntar Alecu privind norii roşii ca nişte dâre trase cu creionul. Se întoarse la casa cumnatului său ca un sentiment de nemulţumire surdă în suflet. Veni cu neplăcere între femei. Nici la cumnatul Toma nu se gândea bucuros.

Femeile se înmulţiseră cu două, ceea ce îl înveseli totuşi pe Alecu. Apăruse Catinca şi Ileana lui Afloare. Stăteau ca puii lângă Lizaveta şi piuiau, în timp ce orăşeanca le purta după dânsa ocrotitoare.

– Bună seara, domnu’ Alecu, îl întâmpină Catinca zâmbind la fel de dulce ca şi bărbatu-său. Spune, tu, bună seara! o ghionti în glumă pe fiica-sa care rămăsese cu ochii căscaţi la bărbatul voinic şi frumos ce intrase pe uşă.

– Bună seara! rosti limpede fata şi râse fără sfială, privindu-l cu aceeaşi curiozitate de copilă naivă pe bărbatul frumos, strălucitor şi bine îmbrăcat orăşeneşte.

Pe Alecu îl măguli atenţia naivă a fetei. Ştia el prea bine că nu ţine prea mult timp naivitatea fetelor de la ţară. Intră în secţie şi, în câteva luni de cămin muncitoresc, vorba Lizavetei, se emancipează. Dar acum, sosit puţin ameţit de la bufet şi nemulţumit de vorbele lui Toadere Calinciuc, îi făcu bine să constate că e privit de doi ochi mari de fată cuminte, rotunzi şi curaţi ca două ochiuri adânci de apă. Alecu ştia că este un bărbat frumos şi de aceea primea firesc admiraţia fetelor crude.

– Bună seara! răspunse el privind-o lung pe fată.

Era cel mai frumos lucru de privit la ceas de supărare. Lizaveta renunţă s-o mai mângâie. Se îndepărtă de ea, privindu-l pieziş pe Alecu.

– Am adus doamnei Lizaveta nişte ouă proaspete şi o bucată de urdă. A fost Gheorghe la stână şi s-a nimerit c-au făcut ciobanii urdă.

– Mai bine aduceai brânză că urda-i scumpă! râse bărbatul mucalit.

Parcă-i tata! tresări Alecu. Gheorghe Afloare se strecură agil printre oamenii din bufet. Fremătător ca un şoarece care adulmecă mirosurile ademenitoare ale lumii, neliniştit, Afloare nu semăna cu Ion Stigleţ la înfăţişare. Toată sprinteneala lui era, de fapt, o aparenţă. Dacă te uitai atent şi involuntar Alecu îl urmărise cu o atenţie ascuţită înăuntrul său, da, îţi dădeai seama că sprinteneala lui Afloare era o minciună. De fapt, pasul său era greu. Talpa piciorului se aşeza greu şi toată făptura tăranului atârna greu peste pământ. Aşa fusese şi Ion Stigleţ. Ca un bolovan care atârna peste pământ. Îl trăgea pământul spre el. De aceea a murit mai devreme decât camarazii lui de viaţă şi de front. Uite, Calinciuc, gândi Alecu, şi un moment sângele îi invadă creierul, sau Leon Tipa, sau fraţii Timofte. Ei trăiesc deşi au făcut războiul şi celelalte treburi ale ţării împreună cu Ion Stigleţ. Pe tata l-a tras pământul în el, înţelese Alecu şi se înfurie împotriva bătrânului lui tată mort prea devreme.

– Domnu’ Alecu! se miră Catinca văzându-l dintr-odată îndepărtat de femeile din casă. Am adus şi nişte urdă dulce.

– Mulţumim. Frumoasă fată ai, se trezi Alecu şi râse gros, bărbăteşte şi femeile tresăriseră ca aţâţate.

Se întunecase. Ştefania întinsese masa.

Toma Grigore sosi şi el acasă.

– Am avut nişte vite bolnave în Dealul Crucii, explică el în timp ce se spăla.

Sanda îi turnă apă şi el îşi freca îndelung mâinile cu săpunul de casă.

– Şi calului i-a căzut o potcoavă. Şchiopăta. Nu l-am mânat prea tare să nu se rănească.

– Noroc domnu’ doctor! s-a ridicat Alecu înalt şi masiv, emanând o undă de calm fragil, gata să se spargă, asemenea unui vas de porţelan aflat în mişcare periculoasă.

Deşi obosit, Toma intui tulburarea periculoasă din sufletul lui Alecu. Cum de-a venit la Pădureni? se întrebă el mirat. După ce-au stricat casa lui Ion Stigleţ, Alecu şi Costache n-au mai trecut prin sat. Parcă nu mai aveau rude la Pădureni. Sau poate le era ruşine, gândea cu îndoială Toma. Au vrut să se rupă de tot de sat şi de condiţia lor ţărănească, îi explica el Ştefaniei dimineaţa, în timp ce se rădea şi se plimba prin dormitor. Cum să te rupi de condiţia ta? râdea Ştefania neîncrezătoare, căscând şi întinzându-se în pat pentru a scăpa de lenea dulce a somnului de la orele dimineţii. Orice pasăre pe limba ei piere, conchidea ea cu o sinteză de filozofie folclorică. Toma Grigore o săruta zgomotos şi-i propunea să mai facă un copil. Fugi de-aici, se indigna Ştefania.

– Bine aţi venit în casa noastră, Alecule şi tu Lizavetă, le ură Toma încălzit după o ţuică.

Cum casa voastră? se întrebă Alecu. Că n-aţi făcut-o voi! nici măcar n-aţi cumpărat-o. V-a făcut-o Andrei Livadaru, învăţătorul, dar tăcu. Ciocni paharul de vin şi-l bău însetat.

– V-am adus, cumnate, daruri de casă nouă, se linguşi mincinoasă Lizaveta. Şi dumitale ţi-am adus.

Ca un scamator, Lizaveta scoase de undeva, probabil din poşetă, o cravată elegantă şi i-o dădu lui Toma. Doctorul se înveseli zgomotos.

– Care casă nouă? mormăi Alecu. 

Toţi tăcură brusc. Până şi copiii, nedumeriţi încetară să mănânce.

– Ce casă nouă? îşi arătă Alecu ochii congestionaţi şi-i privi pe fiecare cu răutate.

Stâmbătura gurii, pe care o moştenise de la maică-sa odată cu frumuseţea trupească, se lăţi batjocoritoare.

– Cine a făcut casă aici? întrebă Alecu înfuriindu-se treptat.

– Alecule! ţipă Lizaveta şi-l prinse de mână să-l liniştească.

Asta e! gândi Lizaveta disperată. S-a îmbolnăvit Alecu de gînduri şi vrea să-şi arunce boala afară. Dar nu aici. Nu, nu aici! gândi ea cu disperare, încercând să-l oprească. Ce rost are să ne certăm cu rudele? Pentru ce? Alecu se ridică în picioare încordat.

– Stai jos, dragă, îl pofti Toma încă binevoitor. Dacă vrei să spui ceva, spune de jos. Nu eşti la şedinţă, glumi el.

Ceilalţi râseră domol şi fără zgomot, aşa ca o părere de râs, o adiere. Nedumerit de adierea aceasta blândă, Alecu se aşeză jos. A venit să se certe cu mine, înţelese Toma. El n-avea chef să se certe, pentru ce? Nu găsea un motiv să se certe cu Alecu. Pentru că a stricat casa lui taică-său? Treaba lui dacă a fost prost! A trecut pe la bufet şi s-a îmbătat, conchise el optimist. Unui om beat îi trece supărarea. Când crezu că totul s-a potolit, focul se aprinse din altă parte. Maria Stigleţ, din capul mesei, se răsti la Alecu:

– Tu vorbeşti de casă? Casa ta unde e? Ţi-a dat statul casă şi tu vii aici s-o faci pe deşteptul. Nu ţi-e ruşine? De ce-aţi stricat casa tatălui vostru şi m-aţi lăsat pe drumuri? Câinilor!

Şi tu şi Lizaveta şi Costache!

– Ce ai cu mine, mamă? se înfurie Lizaveta. Eu le-am spus să n-o strice că se fac de râs. Mai bine-i dădeau foc, mama lor de proşti!

– De ce să n-o fi stricat? rânji Alecu. Să fi stat întrânsa un venetic ca Toma?

– Mă, se supără Toma. Voi aţi venit la mine să vă certaţi? Potoliţi-vă!

Însetat, Alecu luă o cană de vin şi bău îndelung.

Nu-l lăsaţi să bea! se rugă Lizaveta.

– Ticăloşilor! plânse Maria Stigleţ şi vru să plece de la masă, dar fetele n-o lăsară. Ce căutaţi aici? Nu vă e ruşine de copiii voştri?

– Taci, mamă! o potoliră fetele.

După ce se sătură de băut, Alecu se şterse la gură şi se îndreptă spre uşă.

– Lasă, mamă, că plec eu. N-am încăput niciodată lângă matale şi tata. Numai pământ şi pământ voiaţi, şi muncă de ocnaş. Acum tata are pământ destul. Rămâi matale aici, că n-ai vrut să vii la mine. Să creşti copiii lui Toma…

Mormăind şi clătinându-se, ieşi afară. Porni prin sat fără o ţintă anume, să-l caute pe tatăl său mort, să-l injure, sau să-i ceară iertare, nu ştia ce va face. Dar în loc să meargă la cimitir, nimeri în curtea casei părinteşti care îl primi oarbă, fără uşi şi ferestre, cu tabla de pe acoperiş scoasă.

* * *

Dimineaţa, Alecu Stigleţ se sculă cu o mare durere de cap. Avea şi o zgârietură pe frunte. De unde? Nu-şi amintea nimic. Dar nu pentru că se lovise de poarta casei îl durea capul. Toma plecase foarte devreme prin comună. Ştefania îl scuză: aceasta este slujba lui, să alerge toată ziua prin sate. Pleacă în zori şi vine noaptea. Musafirii băură o cafea, Lizaveta hrăni copiii şi gata, în maşină! strigă poruncitor Alecu. De ce? bâzâiră dezamăgiţi copiii. În zadar Ştefania şi Sanda îl rugară să mai stea. Lizaveta ar mai fi rămas. Dar Alecu era foarte hotărât.

– Plecăm! porunci el posomorât.

Ieşise soarele de mai deasupra satului nins cu flori. Fusese rece noaptea şi iarba curţii strălucea de rouă. Copiii, Cristi şi Lili, îşi udară bucuroşi ghetele, deşi ştiau că mama îi va certa când se vor urca murdari în maşină.

– Săru-mâna mamă, se despărţi Alecu cuviincios de bătrână.

Mama ieşise şi ea afară să-i petreacă. Somnul îi potolise supărarea. Ştia Maria Stigleţ, la vârsta ei, să ia viaţa aşa cum este, cu morţi şi cu copii care se înstrăinează de părinţi, ceea ce înseamnă tot un fel de moarte. Nu voia să se despartă supărată de Alecu, fiul cel mai mare şi mai frumos, pe care-l iubea ca pe ochii din cap.

– Mă, cap sec! îl mângâie ea, strâmbându-se cu o ironie tandră.

– Cît de bine e acasă! exclamă Lizaveta.

Alecu nu se dezbrăcă. Deschise frigiderul, luă o sticlă de ţuică şi o băgă în buzunarul hainei. Bău în grabă o bere. O privi pe Lizaveta cum se întindea ca o pisică bolnavă pe canapea. Nu ezită nici o clipă s-o părăsească.

– Mă duc la Costache.

Vorbi scurt, se întoarse şi plecă.

– Mă, strigă Lizaveta în urma lui cuprinsă de răutate pentru că Alecu o părăsea atât de repede. Să nu puneţi iar la cale o prostie! Şi să vii repede acasă, că într-o zi nu mă mai găseşti aici…

Hai sictir! mormăi Alecu, fără să înţeleagă ce striga femeia după el. Chiar de ar fi înţeles, n-ar fi făcut altceva decât să râdă. Cum să plece Lizaveta de lângă el? Lizaveta al cărei chip se zbârcise prea timpuriu şi ai cărei sâni atârnau moi, lipsiţi de viaţă! Lizaveta care se întindea, imediat cum intra în apartament, pe canapea şi zăcea acolo, în culcuşul moale, câteva ore pe zi!

Costache era singur acasă. Nevastă-sa ieşise cu copiii. S-au dus la cinema, rulează un film pentru copii şi tineret, lămuri el acru. Îmbrăcat într-o pijama murdară şi boţită, se mişca prin casă cu o sticlă de vin în mână. Vin superior de regiune, înjură el cu dispreţ.

– Lasă-l dracului de vin! îl sfătui Alecu scoţând sticla de ţuică din buzunar. Poşircă! Ia de aici, ţuică extra! Mi-a adus-o o femeie din secţie. Voia o zi liberă să prăşească în grădină. I-am dat-o.

Lui Costache îi sclipiră ochii negri. Era cam ţigănos la înfăţişare şi avea figura de vulpe şireată a tatălui său. Nu puteai spune că e urât sau frumos. Sigur însă puteai spune că are cerul gurii negru, ca şi faţa.

Televizorul urla şi Costache, enervat, îl lovi cu pumnul. Putea să-l închidă sau să-l dea mai încet, dar aceste acţiuni erau prea simple şi prea normale ca să le facă el. Costache trebuia să facă altfel decât ceilalţi oameni.

– Închide-l! se miră Alecu. Dacă nu-ţi place, de ce nu-l închizi?

– Dă-l în mă-sa de televizor! O mulţime de bani dai pe el şi nu vezi decât rahaturi.

Bună ţuica, foc, nu altceva! băură ei strâmbându-se. Lui Costache nu-i dădu prin minte să pună o gustare pe masă. Cunoscându-l, Alecu scoase din dulap o bucată de pâine şi nişte salam. În tot apartamentul era dezordine. Ca să găseşti ceva, răscoleai jumătate de casă. Alecu se miră, ca întotdeauna când venea la Costache, cum poate trăi el în asemenea dezordine şi murdărie. Uneori îi spunea să pună cureaua pe nevastă-sa, dar firea unei femei n-o poţi schimba nici cu bătaia. Aglaie era femeie bună la suflet şi prea puţin pricepută în treburile gospodăriei. Făcuse patru copii unul după altul, fără nici o socoteală, şi acum mergea cu ei la film în loc să măture prin casă.

– Mama ei de femeie! înjură Costache. Că te îneci în mizeria asta!

– Am fost ieri la Pădureni, îl informă cenuşiu Alecu. De ce nu-i dai câteva la spinare? îl sfătui el nedumerit. Femeia e femeie. Nu înţelege cu vorbă bună.

Costache tăcu câteva clipe meditând. Se gândea: chiar de ce n-o pocneşte el pe Aglaie? Cum să baţi o femeie slabă şi care ţine aşa de mult la tine? Se înduioşă
gândindu-se la Aglaie, cum vine ea acasă obosită de muncă şi nu-l respinge, ba chiar îl primeşte cu bucurie.

– Ar trebui să ne întâlnim într-o zi cu Ion Amitroaie.

– De ce?

– El vindea marfa noastră cu preţ întreg şi ne dădea nouă jumate.

– De unde ştii?

– Aşa spune Toadere Calinciuc.

– Nu poţi dovedi cu vorbe, se îndoi Costache.

Totuşi ideea că Amitroaie i-a tras pe sfoară îl înfurie.

Izbi din nou cu pumnul în cutia televizorului care urla să-ţi spargă urechile. Enervat de prostia lui, Alecu închise televizorul.

– Cum arăta casa, s-a dărâmat?

– N-am observat, era noapte…

– Cum era noapte? Ai fost, sau n-ai fost să vezi casa?

Alecu se strâmbă plictisit. Ce importanţă avea o gospodărie părăginită?

– Şi unde ai stat peste noapte?

Alecu iar se strâmbă şi bău un pahar de ţuică.

Aha, la Toma, ghici Costache. Ce mai face doctorul de vaci? râse el răutăcios. S-a mai încurcat cu vreo ţărancă? Va să zică Amitroaie umblă cu fofârlica… Mă întâlnesc eu cu el într-o zi! Bătrân ticălos! Toţi bătrânii sunt nişte ticăloşi, ai observat Alecule? Le-a stricat minţile războiul şi cooperativizarea.

Băură lacom ţuica tare şi puturoasă, gândindu-se cum să pună mâna pe Amitroaie, să-l bată şi să-l oblige să le dea banii pe care îi câştigase din vânzarea casei stricate a tatălui lor.

– Hai noroc!

 

Dorin Baciu

 

(Fragment din cartea ,,Tatăl nostru de sub pământ”,

roman în curs de apariţie)