„DESTINUL POEZIEI MODERNE”

             În ceea ce priveşte cartea „DESTINUL POEZIEI MODERNE”, scrisă de Virgil Diaconu şi apărută, în 2008, la Editura Brumar din Timişoara, spunem că aceasta (şi-)a primit deja confirmarea criticii de specialitate, fiind distinsă cu importante premii.(Din păcate, noi semnalăm cu întârziere această apariţie editorială).
            Volumul se deschide cu câteva succinte, incomode (poate), dar juste consideraţii despre „Cultura şi cultura de masă”. Subliniind că însăşi sintagma „cultură de masă” pare a fi o contradicţie în termeni, autorul acceptă, totuşi, că „există două moduri de a fi ale culturii, de fapt două culturi. De o parte avem cultura înaltă (high culture), superioară, cultă, destinată spiritelor educate, competente cultural, iar de cealaltă parte cultura joasă (low culture), de masă, uneori trivială, care satisface gustul şi aşteptările modeste ale celor mai mulţi. Ceea ce le diferenţiază este valoarea(…). Cele două culturi există în acelaşi timp şi în mod paralel, iar pentru că valoarea mesajului şi destinaţia acestor culturi sunt diferite, s-a putut vorbi despre o cultură de avangardă, produs al spiritului avangardist, născocitor, inventiv, şi despre cultura kitsch – numele modern al culturii de masă şi mai ales al prostului gust. Existenţa celor două culturi arată că însăşi creativitatea noastră are două modalităţi de expresie: una cultă, înaltă, iar alta joasă, de masă (…)”. 
            Cartea este stucturată în trei părţi:
I.                    Orizontul poeziei
II.                 Destinul literaturii
III.               Critica poeziei.
Din foarte multele idei/opinii de real interes, reţinem pentru cititorii noştri câteva pasaje semnificative din eseul „Poezia modernă şi destinul ei”( care, altminteri, dă şi titlul cărţii): „Poezia este un construct artistic, operă poetică, în sensul că cei trei termeni semiotici ai ei – expresia, ideaţia şi referentul – sunt creaţi artistic, aşadar conform unor principii, norme şi procedee stilistice specifice, în ceea ce am putea numi forme artistice sau poetice – expresie poetică, ideaţie tensionată liric-poetic, viziune poetică. Poezia ia, în acest sens, formă artistică (stilistică). Poezia ne cucereşte atât prin lirism şi viziune, deci prin ceea ce spune, cât şi prin modul în care spune ceea ce spune, deci prin farmecul ei formal, prin scriitura, prin expresia ei.
Poezia modernă este născută, structurată şi condusă de imaginaţia poetică. Poezia este în mod fundamental viziune, imaginaţie, este viziunea întreită, originală, tensionată liric şi poetic asupra adevărurilor şi misterelor noastre profunde, a existenţei, a raporturilor noastre cu ceilalţi şi cu universul. Poezia este răspunsul sensibil, sugestiv pe care îl dăm la marile provocări ale lumii în care trăim, ale existenţei în genere, şi nicidecum o joacă cu cuvintele, un simplu text, cum se spune adesea. În acest fel, poezia se acoperă de sens şi de emoţie (…)”.
Referindu-se nu la pastişele/compilaţiile  vreunui Jorel provincial, ci realmente la un scriitor de top, aproape intangibil, prin imaginea publică de care beneficiază – răsplătit cu Premiul Academiei şi cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România – , Virgil Diaconu nu pare  deloc convins de justeţea aprecierilor  şi nici de plasarea respectivului în  vârful ierarhiei. Şi, ca urmare, se întreabă: „Este teoria imitaţiei/compilaţiei textuale o teorie viabilă din punct de vedere poetic? O teorie care să îmbogăţească poezia?”.După care, face următoarele consideraţii:  „Dacă poeţii s-ar plagia şi imita unul pe altul, atunci vom ajunge să producem, cu aproximaţie, unul şi acelaşi text, una şi aceeaşi operă. Compilaţia universală va naşte, în fine, textul universal: cartea în care s-ar găsi toate cărţile şi toţi autorii. O operă pe care o vom semna cu toţii, de vreme ce ea este un produs colectiv. O operă care va fi a tuturor şi a nici unuia dintre noi (…)”.
„Ca să găsim un drum personal, adânc, original în marele spirit al poeziei moderne, deci al poeziei de la simbolişti până astăzi, ne-ar trebui, desigur, o viziune personală(…) .Cu opera făcută din piese străine, de împrumut, ne aflăm chiar în inima teoriei postmoderniste a textului conceput din alte texte. Teoria compilaţiei şi a imitării textuale pare a fi lichidul amniotic în care se naşte postmodernitatea. Poeţi lipsiţi de drame, viziune, originalitate şi har nu pot decât să exploateze drama, viziunea, originalitatea şi harul altora; să imite, să transforme, să amestece sau să parodieze textele altora. Autorul nu mai comunică cu viaţa (realitatea), care ne nutreşte în fond viziunile, ci comunică cu poezia altor poeţi, pentru a-şi extrage de acolo viziunea”. Şi, din păcate: „Această modalitate de a concepe poezia pe mâna altora, de a crea prin delegaţie a prins nu numai la o serie de poeţi, ci şi la critica literară, care o apreciază şi face din ea un criteriu de judecată estetică (…)”.
…Doct, intransigent, hotărât, nefiind adeptul lui „haideţi încolo, rămâneţi încoace”, în multitudinea/diversitatea de titluri şi subtitluri ale cărţii, unul mai neaşteptat şi mai fascinant decât altul ( „Generaţiile literare la putere şi destinul poeziei”, „Cel mai mare poet în viaţă”, „Eminescu, geniul fără cărţi”, „Nichita Stănescu, un destin poetic ambiguu”, „Marin Sorescu sau ascensiunea în vremuri tulburi”, „Poezia tânără la început de mileniu sau moartea poeziei” etc.) autorul abordează cu  curaj  probleme cel puţin delicate/sensibile, dacă nu chiar pe muchie de… cuţit.  Numai că Virgil Diaconu pare să nu fie deloc străin de ceea ce afirmase cândva ilustrul matematician Grigore C. Moisil : „Eu nu conving, eu demonstrez!”. Virgil nu face afirmaţii gratuite. El prezintă (e acoperit de) argumente! Argumente şi dovezi dobândite prin studiu/documentare/cercetare proprii,  majoritatea certificate  (şi) de critici avizaţi/ din prima linie valorică. Chiar şi aşa, însă, gestul său rămâne unul  temerar, ca să nu spun  de-a dreptul …sinucigaş!

            O carte de citit!…