La Baudelaire conceptul de modernitate mai are o altă latură, e disonant, transformând totodată negativul în sursă de fascinaţie. Mizerabilul, decăzutul, răul, nocturnul, artificialul oferă excitative ce-şi revendică receptarea poetică.
Absurdul devine perspectivă către irealitate, (…), pentru a scăpa de limitările realului. Disonanţele interioare ale poeziei au devenit în mod consecvent şi disonanţe între operă şi cititor. Frumuseţe disonantă, exilare a inimii din subiectul poeziei, stări anormale de conştiinţă, idealitate goală, deconcretizare, misteriozitate, izvorâte din forţele magice ale limbajului şi din fantezia absolută, apropiate de abstracţiunile matematicii şi arcadele mişcărilor muzicale: astfel Baudelaire a conturat posibilităţile pe care le va realiza lirica de mai târziu a lui Arthur Rimbaud.
Odată cu Rimbaud a început disocierea anormală a subiectului poetic de eul empiric, şi care ea singură ar trebui să interzică interpretarea liricii moderne ca mesaj biografic. (…).
Articol complet la: http://agata.ro/modern-modernist-in-discursul-liric-francez