Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 5 (125), Mai 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Michaela Gherman, ”Al cincilea anotimp”

Primit pentru publicare: 19 Mai 2019
Autor: Gheorghe MEDIAN, redactor al Revistei Luceafărul
Publicat: 19 Mai 2019
© Gheorghe Median, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

În numărul din luna august a anului trecut, la recomandarea mea, ca redactor,  revista „Luceafărul, publica o sumară prezentare a poetei hunedorene Michaela Gherman şi două poezii semnate de aceasta.  Îmi atrăseseră atenţia creaţiile sale, din lecturarea revistei călărăşene „Dor de dor”, editată de prietenul meu Marin Toma şi am considerat că ele îşi pot găsi locul şi în paginile revistei noastre, ceea ce s-a şi întâmplat.

Cu puţin timp în urmă, am primit din partea Michaelei Gherman primul său volum de versuri, intitulat „Al cincilea anotimp”. Apărut la Editura „Pim” din Iaşi, ilustrat de Alexandra Patricia Gherman şi prefaţat de Eugenia Mihu, volumul, cuprinzând peste o sută de poezii, pas decisiv spre consacrarea definitivă,  constituie o convingătoare dovadă a talentului poetic al autoarei. Pentru Revista „Luceafărul” şi pentru mine, personal, volumul de versuri semnat de Michaela Gherman, constituie o deosebită satisfacţie, pentru că poeta, se adaugă altor câtorva condeieri, care, după publicarea creaţiilor lor în paginile revistei, şi-au tipărit volume personale. Vrem să credem că aprecierile primite din partea cititorilor revistei, au constituit imboldul care i-a determinat să facă acest pas.

       În cele câteva cuvinte referitoare la Michaela Gherman, pe care le-am scris în numărul din august 1918 al Revistei „Luceafărul”, aminteam o parte dintre revistele în care şi-a publicat, de-a lungul timpului scrierile.  Nu m-am referit la opera propriu-zisă a Michaelei Gherman, din firescul motiv al necunoaşterii decât parţiale a acesteia. Nu o voi face nici de această dată, considerând că cel mai bine o face Eugenia Mihu, în „Cuvântul unui cititor”care prefaţează volumul, din care reproducem câteva rînduri: „Mânuitor de înaltă clasă al cuvântului, poeta Michaela Gherman uimeşte prin muzicalitatea versurilor sale, prin duioşia ce o pune în cuvântul său, făcându-te să o cauţi, să o găseşti şi să o citeşti cu drag şi cu o deosebită plăcere. Tematica abordată de domnia sa este deosebit de variată, având poezii când cu accente ale poeziei populare, când cu dureri mute sau abia şoptite, când versuri vioaie, poezii pentru plaiul său, ori pentru Streiul său drag.

Dar oricum şi oricât ar scrie, Michaela scrie frumos, cum numai un suflet frumos poate scrie. Cum poate să nu te impresioneze trăirea poetei, pusă în versuri de o asemenea fineţe şi asemenea sensibilitate ! Poeta în discuţie scrie o poezie care este ca o zbatere a unei aripi de fluture sau, poate, mai degrabă, ca a unei aripi de libelulă, are o atingere uşoară, suavă a subiectului pe care doreşte să-l expună în poezie, neinsistând brutal asupra acestuia. Iar în structura versurilor, Michaela Gherman sculptează asemenea unui artizan, asemenea unui bijutier ce şi lucrează în filigran piesele de valoare”.

Felicitând-o pe Michaela Gherman cu prilejul apariţiei primului său volum de versuri, căruia îi dorim să îi urmeze multe altele, reproducem în cele ce urmează, câteva dintre poeziile incluse în paginile acestuia.

Căutându-te                                           Noi

Cele patru drumuri                                                   Deschide uşa
Nu se mai adună                                                       Să-ţi intre clipa şi ispita
Nici fiicele timpului                                                   Căci ce-i făptura noastră?
Nu mai stau acasă                                                    Vis! Ne amăgim că-s flori
Si nopţile mi se apleacă                                           fiorii care vin spre noi.
Atât de singure …                                                      De frica cuvântului
În parcul cu castani,                                                  alergăm mereu
Pe bănci nu mai e nimeni,                                       şi ne agăţăm de EU
Nici măcar,                                                                 Şi-apoi vântul ne clatină
Paznicul,                                                                     până ne doboară.
Doar eu hoinară                                                          Şi-atunci vedem
Dezlipesc câte o frunză                                               Că suntem NOI
Din loc,                                                                           Şi-ncepe să ne doară.
Căutându-te…

Învaţă-ne!

Rotundă ţară, fagure de vis
În lacrimi de străbuni purificată
Fii tânăra acum ca niciodată
Sub cerul tău albastru şi deschis.
Şi din adânc răsfrânge spre afară
Blazonul vechi de-atâţia ani,
Că te-ai născut din vremea tutelară
A neamului de daci şi de romani.

Arată-te vederii ca o zână
Vegheată-n noaptea timpului mereu
Mult luminată patrie română
Nimb de nădejdi şi trainic curcubeu.

Stau dedesubt înveşmântaţi în zale
Toţi voievozii adormiţi în lut,
Coroana sfântă-a libertăţii tale
e-al inimilor noastre cald tribut.
Stelele noastre clipind ca un destin
Acelaşi de la Tisa pân la Mare
Poate-acum la Centenar să iasă
Alcătuirea cea mai românească.

Învaţă-ne să te privim deplină,
Cu Alba-Iulia –ncepând strălucitoare,
Mamă de dor, tu murmurare lină
Şoptită de la Dunăre la Mare.

Pământul  Ni-e Patrie

Sunt uneori un om obosit
Dormind peste un maldăr
De hârtii cu versuri-încercări
Decolorate de timp,
Născociri şi întâmplări netrăite
Ca apoi să se închidă în liniştea lor.
Sunt un biet ţesător
De-o viaţă ţesând
La un covor de cuvinte
Întins peste prăpastia viselor.
Câteodată mă împiedic pe pământul
În care ne întoarcem curând,
Eu îl slăvesc şi spun mereu:
Până şi vulturii poartă în plisc
Mici firimituri de ţărână,
Semn că nu înălţimile,
Ci pământul ni-e patrie.