Ion N OPREA

  Sergiu Malagamba, 1913-1978 – cine îl mai cunoaște ?- se întrabă  Virgil Apostol

      Sergiu Malagamba și Maria Tănase

               Termenul de „malagambist„ definește un tânăr al anilor 1940 – 1960, îmbrăcat ultramodern şi cu un comportament nonconformist, „liberal”, „şmecher”, spre frivol … Malagambismul este asociat cu numele lui Sergiu Malagamba. El şi-a pus amprenta asupra societăţii româneşti.

            A rămas în legendele Bucureștilor. Lui Malagamba îi plăcea să fie spilcuit, să adopte o ţinută ostentativă, provocatoare, atât prin combinaţii ciudate de culori cât şi prin croieli extrem de îndrăzneţe ori prin tunsori extravagante.

            Malagambistul avea frizura tăiată la spate perfect drept, după metoda celebrului frizer „Gică Vapor”, pălăria era cu boruri late şi panglică fină, cămaşa obligatoriu uni, asortată cu o cravată cu nodul mic, lungă până peste curea, sacoul în carouri ample, pantalonii cu patru pense, cu manşeta strânsă la glezne şi neapărat mai scurţi astfel încât să asigure vedere la ciorapii din lână fină, în dungi în culori tari, sau de pantofii din antilopă, cu talpa de crep foarte groasă.

            În 1942,  Malagamba – cum au mai pățit și alții –  este ridicat de Poliţie şi internat în lăgarul de la Târgu-Jiu, fiind acuzat de a fi „şef de sectă religioasă periculoasă siguranţei Statului”, din cauza malagambismului – modă care făcea furori. Atunci în apărarea lui, Constantin Tănase a apărut în faţa spectatorilor îmbrăcat ca un malagambist, și tot după arestarea lui Malagamba, mii de elevi au protestat pe Calea Victoriei pentru eliberarea idolului lor.

          Promovând cântecul șoferului

  La începutul anilor patruzeci, spune și Wichipedia,  a fost lansată o modă vestimentară excentrică, numită chiar „Malagamba”. Originile ei sunt incerte; în vreme ce unele păreri spun că a fost importată din Italia, mulți alții (între care Johnny Răducanu și Temistocle Popa susțin  că Sergiu Malagamba ar fi lansat-o, ținând cont de modul neobișnuit de a se îmbrăca al artistului. În vremea regimului Ion Antonescu,  moda a fost reprimată de către autorități și catalogată drept indecentă; urmând zvonurile asupra paternității ei, artistul Malagamba a fost arestat și internat în lagărul de la Târgu-Jiu pentru scurt timp, ca la instalarea regimului lui Petru Groza-Ana Pauker-Dej,  Malagamba a fost apreciat pentru poziția sa de „antifascist”.

              „(Sergiu – n.n.) Malagamba avea, pe lângă faima unui strălucit muzicant, și o înfățișare deosebită, cu trupul său subțirel, nervos, cu chipul smolit și mustăcioara à la d’Artagnan… Magazinele bucureștene se și apucaseră să-i lanseze moda: guler à la Malagamba, croială à la Malagamba, pantofi à la Malagamba (înguști și cu tocuri înalte), sacouri à la Malagamba, cu revere mici… Școlile de dans începuseră și ele să-și facă reclamă cu anunțul: «Predăm dansul Malagamba!». Iată-ne pe noi, cei de la malul Dâmboviței, câștigându-ne o celebritate pe care alții n-au avut-o. Fiindcă n-a existat niciodată un «dans Ginger Rogers», nici măcar un «dans Fred Astaire». Însă «dansul Malagamba» a fost și s-a dansat cu frenezie.”

          „Se purta părul creț cu cărare pe mijloc, iar cele două bucle musai erau vâlvoi, deci neglijent. Tăietura de la spate trebuia să fie o linie perfect dreaptă, neapărat realizată cu „tehnica” de Gică Vapor. Pantalonii cu patru pense, ascuțiți la gleznă și cu manșetă erau purtați obligatoriu în așa fel încât să se vadă ciorapii din lână fină, vărgați sau în culori tari, galben cu maro, maro cu roșu. Pantofii erau din antilopă, trebuia să scârțâie când mergeai și să aibă talpa foarte groasă. Sacoul era în carouri mari, iar pălăria trebuia să aibă boruri late și panglica foarte îngustă. Cămașa era obligatoriu „uni”, cravata cu nodul mic-mic, lungă până peste curea.”

               Popularitatea artistului, dar și numele neobișnuit (de origine italiană)  au rezonant și au determinat, între altele, preluarea lui într-o poezioară scandată din folclorul copiilor (mai ales a celor de la oraș):

„Sergiu Malagamba
Noaptea stinge lampa.”
                                    El a fost și inventatorul dansului…PIȚIPOACA

              Iar un dans denumit chiar Malagamba a fost localizat că s-ar fi dansat în satul Cizer, județul Sălaj.  Nu se poate decât presupune o legătură cu dansul inventat la București despre care amintește compozitorul Temistocle Popa; singura mărturie este cea a numelui, suficient de „exotic” pentru spațiul românesc, mai ales în mediul rural. Dansul din Cizer se juca la nunți în deceniile 1950 și 1960, astfel: 20-30 de femei formau un cerc mare, băteau tactul din palme și săreau pe rând, strigând:

„Malagamba când juca,
Pita n-o ști frământa;
Da-n cuptor cum ó-a pune,
De n-o a lega c-o funie?
Da’ di-acolo cum o-à scoate –
Cu-n căruț cu patru roate.”
—   Text cules de la Aurica Ioanii Dumii, n. 1939 în Cizer – iulie 2007

            Cine a fost, cu adevărat, Malagamba?-

           Malagamba este considerat, după cum au mai relatat în Istorii, comentarii, miscelanea,  mulți alții,  cel mai bun baterist român din istorie, compozitor, dirijor, aranjor, un extraordinar showman şi mentor al multor muzicieni din perioada de după război. Malagamba s-a născut la 6 februarie 1913, la Chişinău, într-o familie de origine armeană.

           În perioada 1931–1933, a început studiul muzicii la Conservatorul „Unirea” din oraşul natal, cu profesorul Gheorghi Iateakovki. În anul 1935, a debutat ca baterist în formaţia de muzică uşoară a lui Nicolae Cireş, la Chişinău, apoi, în 1936, a devenit instrumentist la Max Halm, la Bucureşti şi baterist în orchestra Joe Reininger, tot din Bucureşti, cu care a participat la turnee în Egipt şi Sudan.
În 1939, a dirijat primul său concert de muzică uşoară cu Orchestra Malagamba, cu care a cântat în barurile Melody şi Continental, până în anul 1941. Malagamba a fost unul din conducătorii de orchestră care au introdus în ţara noastră jocul de scenă al interpretării instrumentale în concertele de muzică uşoară şi de estradă, iar ca percuţionist, Malagamba a transformat tobele într-o veritabilă orchestră, printr-o rară fantezie şi virtuozitate. În perioada 1941 – 1945, a fost baterist în orchestra teatrului Gioconda, apoi a înfiinţat prima formaţie de jazz simfonic din Bucureşti, în 1942, pe care a dirijat-o într-un concert demonstrativ la sala ARO.

           A colaborat cu Maria Tănase, mai ales pe estrada teatrelor de revistă bucureștene, începând din anii ’40. În 1945, a dirijat opereta Sfinxul din Hollywood de Ralph Benatsky, între 1945 şi 1948, a fost baterist şi dirijor la N. Stroe, Teatrul „Elly Roman” şi al Ateneului Român din Bucureşti, iar din 1947, a devenit membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor.A fost, apoi, baterist la teatrul de estradă, între anii 1948 şi 1950, iar între anii 1949 – 1954, a concertat, ca interpret, în cadrul unor spectacole cu mare priză la public, la Sala Dalles din Capitală.

           În anul 1950, și-a continuat studiile la Conservatorul din Bucureşti cu Alfred Mendelsohn, în cadrul unor cursuri organizate de Uniunea
Compozitorilor, o perioadă în care a cochetat şi cu studii de violoncel. În perioada 1950 – 1955, a fost percuţionist la timpane în Orchestra Simfonică a Cinematografiei, apoi, între anii 1955-1974 a fost dirijor la Teatrul Constantin Tănase, o perioadă în care, timp de doi ani (1965 – 1967) a fost şi profesor de percuţie la Şcoala Populară de Artă. În anii ‘60, a instruit noi toboşari, viitori exponenţi ai muzicii rock, între ei, bateristul Ştefan Mihăescu de la formaţia Sideral. A întreprins nenumărate turnee peste hotare, cum sunt cele din Egipt, Sudan, Polonia (1960, 1962, 1965), R.D. Germană, URSS (1965), Italia (1966) şi Israel.

               Malagamba a fost şi un mare compozitor, printre creaţiile sale numărându-se „De ziua ta”, versuri George Mihalache, „Perechea mea eşti tu”, versuri Constantin Cârjan, „Azi e mai frumos ca ieri”, versuri Aurel Felea, „Iţi mulţumesc, dragul meu”, versuri Mircea Block, „Noapte bună, vioară”, versuri Aurel Felea, sau „În aşteptarea ta”, pe versurile aceluiaşi Aurel Felea.
„Serghei” a rămas celebru şi prin „Baletul tobelor”, un solo de baterie pe care a fost creat chiar şi un dans, care a făcut furori chiar şi pe scena Olympia din Paris, în cadrul turneului francez al artistului, întreprins alături de trupa Teatrului „Constantin Tănase”, din anul 1965. A obţinut şi câteva premii şi distincţii comuniste cum sunt Ordinul Muncii clasa a III-a, în anul 1963 şi menţiune la Concursul naţional de muzică uşoară de la Mamaia, 1969.

Sergiu Malagamba a trecut la cele veşnice la 15 aprilie 1978, la Bucureşti.*, cu Nota redacției – Ion Coja: „Ne interesează cine a fost Sergiu Malagamba. Este un personaj rar, de la al cărui nume propriuu s-a format un substantiv comun: malagambist! Nu-i de colo! Nu-i puțin să fii un „excentric” care trezește simpatie. În copilăria și adolescența mea orice tînăr ceva mai răsărit încerca să fie puțin malagambist. Depun mărturie!

              Aflu că a trăit până în 1978 și mă mir că moartea sa a trecut neobservată. Sau poate mă înșel. Mi-ar fi făcut plăcere să-l cunosc… Așa cum păstrez ca pe o amintire aparte întâlnirea pe care am avut-o cu Maria Tănase, pomenită în biografia de mai sus al lui Sergiu Malagamba.

                Nu știu dacă eram deja elev în clasa I sau cel mult a II-a când am aflat că la teatrul de vară Maxim Gorki din Constanța – cam pe unde este azi parcul Primăriei, va cânta Maria Tănase. O auzeam deseori la aparatul de radio din casă, numele ei era deseori rostit în jurul meu, așa că m-am dus s-o ascult pe viu. Parcul Maxim Gorki era situat în aria mea de hoinăreală. Firește, bani de bilet nu aveam, iar Ita, cerberul care păzea să nu sărim gardul în incinta teatrului de vară, era de netrecut. A trebuit să caut o altă cale de a intra și așa am descoperit intrarea artiștilor, pe unde nu era nici un control. Am intrat și m-am trezit pe scenă, în spatele cortinei, neștiind cum să ajung în „sală”. Am deschis la întâmplare o ușă și m-am trezit într-o cămăruță în care o doamnă, nu prea tînără, se farda în fața oglinzii. S-a întors spre mine și m-a întrebat pe cine caut. I-am spus că nu știu cum să ajung în sală, s-a sculat și mi-a arătat pe unde se putea da la o parte cortina ca să cobori în sală. Am reușit să ies, în parc sala era arhiplină, așa că n-am avut de ales și m-am așezat pe jos în fața primului rând de spectatori. Când a început spectacolul și au anunțat-o pe Măria sa Maria Tănase, am înțeles că peste ea dădusem în cabina de machiaj. Pe parcursul spectacolului am rămas cu impresia că s-a uitat de câteva ori fix la mine… Eram spectatorul cel mai apropiat de scenă…

              Când am ajuns acasă și am povestit că am cunoscut-o pe Maria Tănase nu prea am fost crezut. Câteodată mai inventam povești pe care maică-mea le lua în serios, cu un zâmbet ironic în colțul gurii. Poate din poveștile scornite la acea vârstă s-o fi dezvoltat gustul meu pentru literatură. Maică-mea, care sigur a citit la viața ei mai mult decât mine, nu prea m-a încurajat să mă fac profesor de limba română și scriitor, dar când a văzut că asta mi-e dat să fiu, după ce am luat concursul de admitere la facultate, mi s-a destăinuit că în copilărie, elevă fiind, a scris și ea poezii… Am rămas cu gura căscată, fără replică. Am înțeles că mă încuraja pe drumul ales!… Și mă binecuvînta!

            Iar eu, Ion Coja, punând capăt acestei relatări, bag abia acum de seamă că azi e Sfînta Maria, zi pe care o serba cu mult drag și dumneaei Maria Tănase… Fie-i țărâna ușoară!, 15 august 2020, text în întregime ajuns la Ion N. Oprea, astăzi 21 august.

          Ion N. Oprea, Iași, 21 august 2020