Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.11 (143), Noiembrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

„Jurnalismul – o profesie pe cât de frumoasă, pe atât de responsabilă”
       – un interviu cu jurnalistul și scriitorul Ștefan Dimitriu –

 Primit pentru publicare: 06 Nov. 2020
Interviu realizat de Ioan VASIU, Orăștie
Publicat: 07 Nov.  2020
© Ioan Vasiu, Ștefan Dumitriu © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

„Jurnalismul – o profesie pe cât de frumoasă, pe atât de responsabilă”
       – un interviu cu jurnalistul și scriitorul Ștefan Dimitriu –

Ioan Vasiu : Domnule Ștefan Dimitriu, ce-a însemnat pentru dvs. Radio-Televiziunea Română?

Ștefan Dimitriu : În ani, peste jumătate din viață. În ce privește locul ocupat în inima mea – mult mai mult. Pentru că de Radioul și Televiziunea Română, care formau până în urmă cu mai bine de două decenii o unitate armonioasă și indestructibilă, mă leagă amintiri de neuitat.

I.V. : Povestiți-ne, vă rog, cum a fost. Cum s-a petrecut această întâlnire providențială, după cum înțeleg…

Șt.D.: Într-adevăr, providențială. Pe scurt, lucrurile s-au petrecut așa: era anul 1963, eram student în anul (de-acum) al doilea la Filologia din București și-mi petreceam vacanța de vară în tabăra de la Costinești, când a apărut o echipă a Radioului Național, venită să facă un reportaj de-o oră despre cele ce se petreceau acolo. Doamna Eugenia Lipșa, redactorul echipei, căuta un student care s-o ajute în laborioasa ei misiune. În anul studențesc ce tocmai se încheiase, mă făcusem cunoscut printre colegii mei nu numai ca poet, lansat de revista „Luceafărul” la rubrica de consacrare „Steaua fără nume”, dar și ca redactor cu o jumătate de normă la revista „Viața studențească”. În plus, fusesem ales să conduc Cenaclul literar „Mihai Eminescu” al Universității din București. Așa s-a ajuns la mine și m-am trezit dintr-odată angrenat trup și suflet în această poveste. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Mulțumită de ajutor, Doamna Lipșa m-a chemat să colaborez la realizarea proiectatei emisiuni studențești, „Gaudeamus” și, la întoarcerea din vacanță, am pus-o pe roate și am făcut-o să funcționeze mulți ani, împreună cu Gina Grosu, absolventă din acel an a Facultății de Medicină, pe care o cunoscusem în redacția revistei studențești. Și astfel am rămas legat de Radio până la terminarea facultății (1967), când am primit repartiție guvernamentală pentru un post de redactor la Radio-Televiziunea Română.

I.V. : Frumoasă poveste! Dar spuneți-mi, în ce redacție a Radioului ați fost încadrat?

Șt.D.: Firește, la Redacția emisiunilor pentru tineret, pentru care lucrasem și până atunci. Dar o întâmplare (fericită și ea!) a făcut să nu rămân acolo nici măcar o lună. La momentul acela, construcția noului centru al Televiziunii Române din Calea Dorobanților, așa cum îl cunoaștem astăzi, cu blocul lui turn de 13 etaje, se apropia de sfârșit, iar asta însemna că, având de-acum tot ce-i trebuia ca spațiu și utilități pentru a se extinde la dimensiunile redacționale și de programe ale unei instituții media-tv moderne, era nevoie de mulți redactori noi. În această situație, s-a apelat la noile achiziții umane ale Radioului-frate, care furnizase și până atunci personal redacțional și tehnic frățiorului mai mic, Televiziunea (înființată în 1956). Astfel că, într-una din zilele lui septembrie 1967, toți noii angajați ai Radioului ne-am trezit chemați în biroul vice-președintelui Radio-Televiziunii Române, nimeni altul decât scriitorul Octavian Paler, în vederea unui triaj pentru redactori tv. Fața, vocea și ușurința conversației au constituit criteriile pentru această alegere. Așa am ajuns, fără să fi aspirat vreodată, redactor al Televiziunii Române.

I.V. : Unde ați rămas apoi, după câte știu, vreo 40 de ani. Care au fost treptele evoluției dvs. în această prestigioasă instituție?

Șt.D.: E mult de povestit.

I.V. : Cu atât mai bine. De-aceea v-am propus acest interviu. Vă ascult.

Șt.D.: La ora aceea, Televiziunea Română își desfășura activitatea într-un studio improvizat de pe Strada Molière, spate-n spate cu Palatul din Primăverii în care locuia familia Ceaușescu. Tot în aceeași curte exista și o clădire nu prea mare, cu parter și etaj, cu două birouri pentru redactori, unul pentru șefi, o cameră pentru operatorii de imagine și câteva mici laboratoare. Iar dacă cel care conducea Televiziunea la nivel înalt, ca vicepreședinte al RTV, era Octavian Paler, omul care ținea în mână toate treburile ei curente era Tudor Vornicu, nume parcă predestinat, prin inițialele numelui său, pentru această funcție.

I.V. : Într-adevăr! Dar v-aș ruga să ne spuneți mai multe despre această figură emblematică a Televiziunii Române.

Șt.D.: Domnule Vasiu, omul acesta a fost pur și simplu inventatorul Televiziunii Române. Aliniind-o, în anii aceia grei, la performanțe uluitoare, recunoscute de altfel, în multe privințe, la nivel mondial. Mai cu seamă prin programele de divertisment ale lui Valeriu Lazarov și Alexandru Bocăneț, care concurau cu cele mai bune programe de gen din lume, așa cum o demonstrau premiile primite la concursurile internaționale. Iar meritul esențial în obținerea acestor performanțe i se datora lui Tudor Vornicu, creatorul acelui climat care permitea abordarea cu maxim profesionism a muncii de televiziune.

I.V.: De unde apăruse acest om?

Șt.D.: Și aici e o poveste întreagă. Tudor Vornicu, originar dintr-un sat de lângă Adjud, a intrat în presă ca simplu corespondent voluntar la ”Sportul popular”, după cum ne povestea un alt mare jurnalist al TVR, Emanuel Valeriu, care lucrase în tinerețe la acest ziar. Remarcat pentru vioiciunea relatărilor sale, Vornicu a fost adus în redacția ziarului de sport, îmbinând activitatea de jurnalist cu aceea de rugbist într-o echipă bucureșteană. Ajuns apoi în redacția sportivă a Radioului, „performează” prin transmiterea imaginară, în direct, a unei finale de campionat mondial de tenis de masă, în care ilustra noastră compatrioată Angelica Rozeanu cucerea, pentru a nu știu câta oară, titlul suprem. În realitate, meciul avusese loc în ajun, Vornicu știa rezultatul, dar, pocnind din degete, pentru a imita sunetul mingii de ping-pong, și relatând în mod dramatic desfășurarea fiecărui punct, el îi făcuse pe ascultători să simtă fiorul unui meci aflat în desfășurare. Temători, șefii direcți l-au sancționat pe loc pentru această ispravă, dar întâmplarea aceasta și multe altele, care dovedeau orientare și inventivitate, au atras atenția asupra sa, unul dintre admiratorii săi fiind, după cum se vorbea pe atunci, Alexandru Bârlădeanu, om de decizie din anturajul lui Dej. Și astfel, Tudor Vornicu a fost trimis pentru patru ani în Franța, ca redactor al Agerpres. Iar acolo s-a petrecut minunea: a devenit un adevărat om de presă, cu o largă deschidere și pricepere în materie. Iar legătura directă cu înaltele fețe din conducerea partidului și statului i-au asigurat spatele, pentru a îndrăzni în direcții în care alții n-ar fi avut probabil nicio șansă. De remarcat însă că și el știa să țină întotdeauna partea celor cu care lucra.

I.V. :  Într-adevăr, fabuloasă poveste. Dar spuneți-mi, care a fost evoluția dvs. în această lume nouă, a Televiziunii?

Șt.D.: Începutul carierei mele în Televiziune este legat, încă din prima zi, tot de Tudor Vornicu, care ocupa oficial funcția de redactor-șef al unicei redacții, ce cuprindea, ca secții, toate redacțiile de mai târziu: de actualități, social-politică, economică, agrară, de știință, culturală, sportivă etc. Trimis de la serviciul cadre cu foaia de angajare în mână, ca să mi-o semneze el, l-am găsit pe Vornicu prin curtea Televiziunii, printre niște decoruri. M-a privit pe sub sprâncene – gest caracteristic – și, fără să mă întrebe nimic, a dat să-mi scrie pe foaie salariul de începător. Fără să fi premeditat, m-am trezit deodată că-i spun. „Știți, eu am mai lucrat în presă: după terminarea liceului, la  Flamura Prahovei, ca militar în termen, la  De veghe, ca student, la Viața studențească și în Redacția de tineret a radioului”. Crezându-mă pe cuvânt, mi-a trecut într-o clipă un salariu cu două trepte peste cel de începător, adică 1410 lei, în loc de 1050. Ăsta era Vornicu! Știa să ceară, uneori imposibilul, dar să și dea. Prin asta se făcuse și iubit, și temut, în egală măsură. Până când nu-l dezamăgeai, de la el aveai tot creditul.

I.V.: Care a fost prima emisiune la care ați lucrat?

Șt.D.: Obiceiul era pe-atunci ca nou veniții să lucreze pentru început la jurnal, ca reporteri de teren. Știu că primul subiect pe care l-am adus a fost de la Fabrica de zahăr din Chitila, care își reîncepuse activitatea după remontul din vară. Dar mie nu-mi plăcea genul ăsta de jurnalism, cu relatări de-un minut în care nu spuneai mai nimic. Iar dacă îndrăzneai și niște aprecieri mai personale, te trezeai admonestat de șeful de la jurnal, pe vremea aceea Eugen Preda: „N-am nevoie de părerile  dumitale. Spune-mi unde, când și cum. Atât!” Asta mi s-a-ntâmplat și mie când venisem cu o relatare de la o expoziție de pictură! Din fericire, Vornicu nu uitase cum mă prezentasem la prima noastră întâlnire, și-a vrut probabil să mă încerce: mi-a dat o echipă de filmare și m-a trimis într-un sat din Ardeal, Lunca Arieșului, ca să fac un reportaj de-o jumătate de oră despre un învățător (Martoma) de 80 de ani care se întâlnea cu fiii satului. A doua zi după difuzarea pe post, pe când mă îndreptam către clădirea redacției, i-am văzut de departe pe Tudor Vornicu și pe Dumitru Tănăsescu, secretarul-general de redacție, ieșiți pe balcon, la o țigară. „Bravo, Dimitriu! mi-a strigat de sus Vornicu. Ai făcut o treabă grozavă!” – „Ei, i-a ieșit și lui!”, a ținut să mă pună la respect Tănăsescu.  Asta ca să vedeți deosebirea dintre oameni. Este o scenă pe care n-o voi uita niciodată.

I.V. : Acest prim succes a avut vreo urmare?

Șt.D.: A avut, într-adevăr. Vornicu m-a scos din înghesuiala aceea de la Jurnal și mi-a dat pe mână emisiunea nou înființată, La volan, pe care am luat-o de la zero. Era o emisiune de educație rutieră, fără satisfacții profesionale deosebite, la care am lucrat aproape un an. Ea mi-a prilejuit totuși câteva ample anchete de caz, privind implicările și consecințele unor accidente rutiere grave, ceea ce i-a atras atenția lui Vornicu, interesat în acel moment să întărească echipa ce realiza de vreo câteva luni emisiunea Reflector. Și astfel am ajuns să lucrez, alături de „veteranii” Mircea Giosanu și Florin Brătescu, la cea mai de succes emisiune a Televiziunii Române. Pe parcursul anilor, au mai trecut prin „parohia” noastră, pentru scurte perioade de timp, și alți colegi, cu stadii de activitate mai lungi fiind Marin Stănescu și Ilie Nedelcu, dar cei trei am reprezentat, în perioada 1968-1978, echipa de permanență a acelei emisiuni de poveste. După aceea, când Ceaușescu și-a dat seama că anomaliile și absurditățile pe care ne încurajase să le criticăm nu mai puteau fi puse doar pe seama fostei guvernări Dej, și că ele aparțineau în egală măsură și așa-zisei Epoci de aur, emisiunea a fost mai întâi emasculată, fiind trecută la redacția economică, și apoi, după 1983, desființată. Tot atunci, ca să nu mai rămână nici urmă din ea, toate rolele de film conținând  Reflectorul au fost topite, sub pretextul recuperării argintului din peliculă! Memoria și anvergura acestei emisiuni am salvat-o însă în bună parte prin romanul meu, Turnul Nebunilor, publicat în 1993.

I.V.: Apropo, cum s-a împăcat activitatea dvs. de realizator de emisiuni cu aceea de scriitor?

Șt.D.: Dintr-un anumit punct de vedere, foarte bine. Pentru că activitatea mea de reporter mi-a permis să cunosc viața ca nimeni altul. În toate aspectele ei. Dar, în același timp, felul acesta de viață mi-a limitat timpul efectiv de scris. Se-ntâmpla astfel că munceam câte trei-patru ani la o carte, pe care o scriam mai ales în week end-uri ori în vacanțe. Sau, mai rar, în câte un concediu fără plată cu greu obținut, pe care îl valorificam la maximum în Casa de creație de la Palatul Mogoșoaia. Așa au fost scrise și au apărut până la Revoluție cele cinci cărți ale mele, romanele Trapez și Tinerețea lui Bogdan Irava, culegerea de proze scurte Drumuri ca-n palmă, cartea de evocări a locurilor  Dealuri la Prut, reportajul de călătorie în Albania, Țara lui Skanderbeg.

I.V.: Țin minte că romanul dvs. Tinerețea lui Bogdan Irava a făcut, la un moment dat, mare vâlvă.

Șt.D.: Într-adevăr. Pentru că, într-un mod mascat, acțiunea lui se referea la viața din anturajul lui Ceaușescu, pe care o mutasem la un raion de dinaintea noii împărțiri administrative. Nevoind să-și creeze probleme, Editura Eminescu – prin directorul ei de atunci Valeriu Râpeanu, mi-l respinsese, după vreo doi ani de tergiversare. Din fericire, mi l-a publicat în scurtă vreme Editura Cartea Românească (Director George Bălăiță, redactor-șef Cornel Popescu), care și-au asumat, alături de mine, toate riscurile. Așa cum a făcut și cenzura, prin persoana Doamnei Elena Doxănescu, care a închis efectiv ochii, așa cum începuse s-o mai facă în ultimul timp. Și astfel romanul a apărut în octombrie 1987. Cum nu se putea mai nepotrivit. Cu o lună înainte de revoltele de la Brașov! Îmi spunea un prieten cum, în avionul care ducea delegația CC al PCR la Conferința Județeană de Partid de la Cluj, toți înalții demnitari comuniști citeau și comentau cartea mea. Altcineva mi-a spus că, la Academia de partid Ștefan Gheorghiu, romanul meu, pus deasupra unui teanc de nu știu câte alte cărți greu vandabile, se vindea numai împreună cu acestea. Critica a fost de asemenea foarte entuziastă. Știind bine cu toții, și critici, și activiști de partid și simpli cititori, ba cred că și securiștii care pândeau din umbră, că nu despre viața de la un raion de altădată era vorba acolo, ci despre viața absurdă și sufocantă pe care ajunsesem s-o trăim cu toții. Așa se face că, în ciuda tirajului mare în care romanul meu se vânduse și a vâlvei pe care el o stârnise, n-am avut de suferit niciun fel de repercusiuni.

I.V.: Cum a decurs viața dvs. în Televiziune după Revoluție?

Șt.D.: Domnule Vasiu, trebuie să vă spun că, în vara anului 1983, în urma unei epurări masive, un important activist din CC, pe care-l „călcasem” cu Reflectorul cu ani în urmă, pe când lucra la un județ, și care răspundea acum de Televiziune, m-a trecut cu mâna lui pe lista de disponibilizări venită de la Cabinetul 2, și așa m-am trezit dat afară din Televiziune. Eram de altfel într-o companie extrem de selectă, „de parcă ar fi fost o listă de premiere”, așa cum remarcase șeful nostru de sindicat. Îi amintesc doar pe câțiva dintre companionii dați afară din TV, sub diverse pretexte, cu acea ocazie: Carmen Dumitrescu, Alexandru Stark, Andrei Bacalu, Ruxandra Garofeanu, Vartan Arachelian etc. Dar eu, știindu-mă cu totul nevinovat  și numai cu calificative de foarte bine în fiecare an, nu m-am dat dus. Având și sfatul, și sprijinul unor oameni sus-puși – printre ei Constantin Mitea, Gogu Rădulescu, dar și alții –, am continuat  să vin la slujbă, ca și mai înainte, timp de trei luni, și să-mi încasez retribuția lunară, deși nu mi se dădea nimic de lucru. Eu descuind, eu încuind întotdeauna biroul pe care-l împărțeam cu alți trei colegi. Totdeauna cu o carte în mână. Așa am citit, în franțuzește, cele opt sau nouă volume de memorii ale lui Churchill, treabă pe care nu știu când aș fi putut s-o fac în timpuri normale. Apoi, din septembrie, sub pretextul unei cedări psihice, mi-am luat concediu medical și, cu complicitatea Directorului Spitalului de boli nervoase de la Săpoca, doctorul Anton Nicolau, am fost internat, pentru patru luni, la secția lor de la Ojasca, de pe Valea Buzăului, în apartamentul de oaspeți din vârful dealului, spate-n spate cu apartamentul doctorului Berteanu, șeful stabilimentului. Acolo mi-am terminat, în condiții de scriitor profesionist, așa cum nu fusesem până atunci, Tinerețea lui Bogdan Irava! Cum s-ar spune, tot răul spre bine. Apoi, în decembrie, m-au rechemat în sfârșit la post. Întorcându-mă, de data aceasta, la Radio. Unde am făcut, timp de șase ani, până la Revoluție, emisiunea de informație și divertisment De toate pentru toți. Imediat după revoluție, am fost numit redactor-șef și apoi director al nou înființatei Direcții de logistică și memorie, cu trei redacții în subordinea mea, din care făceau parte Arhiva de benzi și filme, Biblioteca și secția de documentare, revista Panoramic radio-tv, tipografia-legătoria etc.

I.V.: Care au fost pentru dvs. cele mai mari satisfacții profesionale?

Șt.D.: Dacă ne referim la activitatea din Televiziune, cu siguranță că satisfacțiile cele mai mari mi le-a oferit emisiunea Reflector, care golea străzile și ulițele României la orele de difuzare. O emisiune pe placul oamenilor, pentru că tăia într-adevăr în carne vie și urmărea anomaliile relevate până la înlăturarea definitivă a lor. Mergând cu investigația jurnalistică până la personaje dintre cele mai importante din conducerea politică și administrativă a țării. Sigur, așa cum spuneam, atât timp cât Ceașescu ne-a permis acest lucru. Dar au fost și numeroase reportaje de amploare sau documentare pe care le-am realizat cu multă tragere de inimă. Ca să nu mai vorbesc despre documentarul adus dintr-o călătorie în Franța (Crăițele de la Carpați la Alpi, 1981), filmat chiar de mine, ca însoțitor al Ansamblului popular de cântece și dansuri din Valea Doftanei. Iar după revoluție, în paralel cu activitatea de director, redactor-șef, membru în Consiliul de administrație al TVR, am realizat de asemenea numeroase documentare, printre care  Exerciții de libertate (2001), film închinat Revoluției Române, care a obținut atât Premiul Federației Internaționale a Arhivelor de Televiziune FIAT/IFTA (Londra, 2001), precum și Nimfa de argint (Montecarlo, 2002). De asemenea, filmul artistic  Zăpadă fierbinte, realizat după scenariul scris de mine, a primit premiul Măslina de Aur la Festivalul de la Sarajevo, după ce fusese nominalizat și la Biaritz. Apoi, documentarul artistic  Nichita sau Fețele diamantului, închinat vieții și operei lui Nichita Stănescu, a primit Premiul Festivalului Internațional de Poezie de la Ploiești (ediția 2003). De un mare succes s-au bucurat documentarele mele artistice  În căutarea lui Bacovia, Lǿvendal – baronul picturii românești, Întâmplări din Revoluție, Arhipelagul București, Vedetele – sarea și piperul Televiziunii etc., ca și serialele Culoarele puterii (16 episoade), Drogurile – filiera română (3 episoade) etc.

I.V.: După cum știm, în anii de după revoluție ați continuat să scrieți și să publicați numeroase alte cărți. Cea mai recentă, Sămânța și lutul, un roman critic de anticipație apărut chiar în această toamnă. Aș mai aminti însă, alături de Turnul Nebunilor, despre care ne-ați vorbit mai înainte, și masivul și răscolitorul roman Lasă zilei scârba ei, despre care D. R. Popescu scria, în prefața la ultima ediție (eLiteratura, 2018) că este „o carte cum puține sunt în literatura română”. Elogiu pe care-l putem alătura celui datorat regretatului profesor și critic literar Romul Munteanu, care scria la un moment dat că „poate părea paradoxal, dar romanele cele mai originale, mai profunde și mai rezistente în timp ale generației Augustin Buzura au fost scrise de Ștefan Dimitriu”. Mai putem adăuga romanul autobiografic Strada Poștei, numărul fără întoarcere, antologia de piese de teatru Steaua păguboșilor, culegerea de scenarii de film Aiurea-n tramvai, jurnalul de scriitor Pace ție, cititorule!, eseul critic Mandarinul Valah, dedicat marelui cărturar și martir Petre Pandrea, corpusul de opinii critice și interviuri intitulat Provocările timpului, volumele de versuri Cuvântul ca un fruct oprit și Anacronice. Și apoi Evgheni Evtușenko pe limba lui Ștefan Dimitriu – Porumbelul din Santiago și alte poeme ori romanul Să nu mori înainte de moarte, două admirabile traduceri din opera marelui poet rus. Ca scriitor, ați fost recompensat și cu două importante distincții: Premiul de excelență al Clubului Român de Proză al Uniunii Scriitorilor, pentru romanul Lasă zilei scârba ei (2010) și Premiul Cartea anului, conferit de Uniunea Scriitorilor – Filiala București, pentru jurnalul vesel de călătorie Tibidam-Tibidum (2016).

Șt.D.: Vă mulțumesc pentru acest inventar aproape complet  al scrierilor mele.

I.V.: După cum vedeți, m-am documentat serios. Și-acum, în încheiere, spuneți-mi Domnule Ștefan Dimitriu, în condițiile de astăzi, mai poate fi socotită presa cea de a patra putere în stat?

Șt.D.: Eu cred că astăzi mai mult ca oricând. Ca unul care am făcut emisiuni critice și am scris articole ori cărți de literatură în care am atacat Puterea chiar în condițiile dictaturii comuniste, consider că e de datoria noastră, a ziariștilor adevărați, să păstrăm mereu un ochi critic, încercând să corectăm tot timpul derapajele de la democrație. Depinde de onestitatea și de fibra morală a fiecărui jurnalist, din orice mediu de comunicare cu publicul, pentru ca profesiunea noastră să nu fie umbrită de atitudini nedemne, incompatibile cu nobila și atât de necesara ei misiune. De altfel, cred că Uniunea Ziariștilor din România, prin activitățile sale multiple de abordare a temelor ținând de profilul moral al membrilor săi, contribuie din plin la menținerea în parametri normali a acestei profesii pe cât de frumoase, pe atât de responsabile.

Noiembrie 2020,
Interviu consemnat de Ioan Vasiu /UZPR