PROZĂ DE VASILE LEFTER

C U T I A D E P U D R Ă

I
Rezerva 68 a Clinicii Private Mircea M. devenise de două ore centru de studii aprofundate pe probleme de medicină alternativă. Înconjurat de cinci studenţi eminenţi, doctorul Mircea M. se străduia să facă faţă provocărilor celor mai diverse.

Prima curiozitate pentru discipoli viza numerotarea saloanelor. Rezervele aveau o numerotare cu totul specială, ştiută doar de iniţiator. Întrebat ocazional despre tâlcul acestei identificări numerice, Mircea M. răspundea derutant:
– Numerele indică probabilitatea pozitivă sau negativă. Exemplu 68, şase scapă, doi mor, sau şase mor, doi scapă. Important e că în fiecare rezervă există puţină speranţă. M-am inspirat după un celebru medic ginecolog, căutat pentru precizia pronosticării sexului, pe vremea când nu erau ecografe. Dacă părinţii doreau „băiat”, el trecea în caietul de consultaţii „fată”. Când nou – născutul era cel dorit, părinţii erau fericiţi. Dacă se întâmpla invers şi reclamau, doctorul scotea documentul demonstrând că identificarea sexului a fost corectă. Explicaţiile rămâneau întotdeauna fără comentarii.
Cei prezenţi nu ştiau dacă Mircea M. vorbeşte serios sau pur şi simplu glumeşte. Oricum, Clinica M. M. devenise celebră în doar doi ani de la deschidere. Gurile rele bârfeau şi despre afaceri mai puţin ortodoxe, dar…

Se făcuse ora 3 dimineaţa, fără ca somnul să ispitească vreun membru al echipei de reanimare. Doctorul, asistenta şi studenţii priveau atenţi la acele aparatelor de ultimă oră racordate la organele vitale ale bărbatului adus în comă profundă de la un alt spital. Neîncrederea într-o minune se putea citi aproape pe toate feţele. Doar doctorul şi o studentă firavă mai credeau într-o ieşire spectaculoasă din comă. Argumentele lor, subţiri de altfel, se hrăneau din oscilaţiile neregulate ale unui dispozitiv implantat, care indica o pronunţată activitate cerebrală. O ameliorare a stării de degradare nervoasă mai era totuşi posibilă.

Urmară clipe de linişte ucigătoare, nimeni neavând chef să spună ceva. Cu toate acestea, întreaga echipă simţea suflul morţii în lupta cu licărul vieţii care încă nu renunţă. Noaptea şi oboseala înăspriseră chipurile oamenilor în alb. Rezerva 68 devenise un centru de comandă al Clinicii de Medicină Alternativă. O mână de oameni îşi propusese cu îndârjire să demonstreze că spiritul poate învinge uneori fizicul.
-Se întoarce, se întoarce! Priviţi! Clipeşte des, mişcă buzele. Iese din comă!
Cea care sparse tăcerea era „slăbănoaga” care pariase pe retrezire. Doctorul se
apropie de pacient, îi luă mâna dreaptă în palma-i delicată şi cu o voce abia auzită rosti duios, cu bucurie în ochi:
– Bine-ai venit, maestre! Ne-ai chinuit puţin şi nu te vom ierta de prăjituri, sucuri şi bere. Ia spune, pe unde ai călătorit?
– Oameni buni, chiar nu aveţi ce face noaptea?
– Treabă am fi avut noi! Dar prea te-ai grăbit să pleci în hău, ca să scapi de cinste.
– Era aşa frumos pe unde am fost… Este a doua oară când mi-am retrăit viaţa. Prima oară s-a întâmplat demult, la Cabana Mălăieşti, în Bucegi. A doua zi urcam pe Hornuri spre Bucşoiu. Atunci visul a rămas doar vis. Acum… cine ştie?!
– Aş vrea să te întreb ceva, maestre!
– Vă ascult, stimate domnule Mircea M., fiu al cunoscutului medic stomatolog din Ploieşti, prietenul meu din tinereţe.
– L-aţi cunoscut pe tata?
– Destul de bine! Acum nu am puterea să-ţi povestesc despre noi. Poate mâine, dacă va fi un mâine…
– Bine, am răbdare! Ceva tot ne veţi povesti în această dimineaţă plină de speranţă. Toată noaptea aţi rostit două cuvinte, maestre: Maria… cutia… Decodarea acestui delir verbal mi-ar fi de mare folos pentru teza mea de doctorat intitulată aberant „Vise şi abisuri”.
– Nişte oameni tineri şi deştepţi au timp de poveştile unui bătrân dus de mai multe ori din lumea aceasta? O lume a umbrelor de care nu scapă nici un muritor!
– Vă rugăm, maestre!

Glasul catifelat era al studentei cu ochi verzi şi buze neliniştite. Maestrul ceru puţină apă, se ridică pe pernă fără a cere ajutor şi îşi opri pe rând privirea asupra celor şapte îngeri păzitori. Înainte a-şi derula marea poveste a vieţii mai rosti:
-Să ştiţi, dragii mei, că e o poveste cum nu se poate mai tristă!
Peste rezerva 68 coborî încă o dată acea linişte prevestitoare de nenorociri. Vocea
stinsă a celui întors de dincolo cufundă încăperea, cu oameni cu tot, într-o lume reală, imposibil de reperat. Doctorul, asistenta şi practicanţii se aşezară în tăcere, fiecare curios să asculte parcă un basm cu zmei şi Ilene Cosânzene. Rezerva deveni un spaţiu desprins dintr-un tărâm îndepărtat.

II
Era prin anul două mii… Ziua fusese bogată în evenimente. Se inaugurase o şcoală – pentru prima dată fuseseră prezentate microbuzele destinate transportului şcolar etc. Colegi de „primară” şi de „generală” m-au copleşit cu laude şi invitaţii, fiind mândri că am ajuns „cineva”, altfel spus, o zi perfectă pentru un om care se întoarce în satul său ca o persoană importantă. Totul părea prea frumos ca să nu se întâmple ceva neaşteptat. Din vorbă în vorbă, un fost coleg pe care îl băteam frecvent în şcoală, m-a întrebat dacă am văzut-o în mulţime pe Maria. Întrebarea părea deplasată şi pentru un moment n-am realizat ce rost are şi despre care Marie e vorba. Satul era plin de Marii! Deşi nimeni nu a luat în seamă această abatere de la tema discuţiei noastre, în creier a început să se învârtă o rotiţă. Un film uitat îşi derula cadrele trimiţându-mă în primii ani de şcoală, când m-am „îndrăgostit” de o fetiţă din clasa mea, căreia i-am dat o cutie de pudră furată din sipetul mamei mele. Aveam aproape şapte ani!

Un resort ascuns în subconştient îmi porunci să merg la vechea casă a Mariei M., mai mult de curiozitate, convins că idila noastră a fost dată uitării de multă vreme.
M-am despărţit de foştii mei colegi şi de curioşii rămaşi după festivitatea oficială sub pretextul că vreau să-mi văd mama. Am luat-o gânditor drept înainte spre podişcă, trecând pe lângă fostele mori ale lui Georgescu şi Anton. Totul părea cunoscut de multă vreme. Ici – acolo răsărise câte o casă. Ziua se retrăgea grăbită, lăsând locul unui amurg ciudat, mai roşu decât cele văzute de mine de-atâtea ori în copilărie şi adolescenţă. Aceiaşi oameni apăsaţi de griji, aceleaşi trenuri cu avertizări sonore după care oamenii îşi programau mesele la câmp odinioară. La podişcă apăruse un avertizor de înălţime, pentru că nu demult un camion rămăsese blocat sub rampă. Multe case de rromi în apropierea liniei ferate. Îmi aminteam totul ca prin ceaţă, încercând să descopăr pe uliţă fosta casă a Murgenilor, presupunând că fosta mea colegă din primele clase nu a plecat din leagănul copilăriei, chiar dacă mai avea un frate.

Încă mai erau oameni pe la porţi, continuând tradiţia vechiului Radio Şanţ moldovenesc. Nu recunoşteam pe nimeni. M-am hotărât să întreb de vechea casă a Murgenilor. O femeie guralivă mi-a indicat cu degetul o poartă deschisă. Deodată m-a cuprins un fel de teamă. Ce rost avea ca după zeci de ani s-o caut pe Maria? Am încremenit lângă poartă şi chiar m-am speriat când de sub un salcâm uriaş m-au săgetat doi ochi de foc a căror culoare nu am ştiut-o niciodată. Am încercat să-i rostesc numele, dar sunetele refuzau să iasă. Ca într-un vis nălucă, m-am trezit strâns în braţe cu o forţă necunoscută. Se adunaseră în această strângere la piept dorinţele de-o viaţă.
– Ştiam că vei veni! Visele mele nu mă înşeală. Ştiu tot ce-ai făcut de când ai plecat din sat. Am fost blestemată să-mi croiesc viaţa, dacă se poate spune aşa, sub magia unei cutii de pudră.
– Maria, eu…
– Nu spune nimic. Tu, domnul cu multă carte, nu puteai să rămâi lângă o ţărăncuţă, fie ea şi frumoasă!!
– Eu nu ştiu nimic despre tine. Ai copii?
– Nu. Toader a vrut mult!
– Cine este Toader?
– Bărbatul căruia i-am otrăvit viaţa. Vinovatul fără vină. Văzând că nu am de gând să mă căsătoresc, părinţii mi-au găsit un soţ harnic. Cizmarul satului era cunoscut pentru aventurile lui amoroase. Se vede că eu trebuia să fiu următoarea victimă, după cum se lăuda prin sat. Tata i-a luat-o înainte şi l-a convins că sunt o partidă bună. Împlinisem 30 de ani şi nu mă interesau deloc bărbaţii. Aveam în gând să plec la o mănăstire departe. Soarta a vrut să mă pedepsească! După nuntă, au venit bătăile cu raşpelul, cu pumnii şi cu picioarele, convins că îl înşel. Prea mult nu greşea. În fiecare noapte îl înşelam cu iubitul meu din copilărie. Cu singurul meu băiat drag, care mi-a dăruit o cutie de pudră şi m-a sărutat pe obraz. Iubitul meu era eternul premiant al şcolii, iubit de toate colegele mele!
– Ţi-am otrăvit viaţa fără să bănuiesc răul pe care îl poate face o banală cutie de pudră…furată de la mama.
– Nu ai dreptate, dragul meu drag! A fost o cutie vrăjită pe care am purtat-o cu mine toată viaţa. Când am fost foarte aproape de moarte, în urma unei bătăi crunte, am rugat-o să mai trăiesc. Ca prin minune, spre disperarea lui Toader, m-am înzdrăvenit. Trebuia să te simt odată aproape, să te strâng în braţe şi poate să te sărut, dacă nu sunt prea îndrăzneaţă.
– Nu ştiu de ce, dar parcă visez. Nu am bănuit vreodată că cineva pe acest pământ poate să mă iubească o întreagă viaţă fără să aştepte nimic în schimb. Păcat. Mare păcat!

În curtea plină de flori cobora pe furiş noaptea. Mă simţeam ciudat. Aşteptam să mi se întâmple ceva rău. Aş fi vrut să fug departe de acest loc în care o femeie a trăit o viaţă de om fără nici o speranţă de a-şi vedea împlinit visul de dragoste. Mă simţeam privit din umbra copacilor. Cu toate acestea, Maria mă privea luminoasă, cu un fel de zâmbet nelumesc nemaiîntâlnit. Un fior rece îmi străfulgeră creierul. În apropiere mi se pregătea o nenorocire care îmi paralizase picioarele. M-am trezit strâns în braţe cu delicateţe şi sărutat abia perceptibil. Era un sărut suav plin de mirosul uitat al iasomiei. Nici un cuvânt nu-i mai ieşea pe buze. Timpul pierduse orice valenţă concretă. Vedeam doar părul puţin grizonat al femeii pe care am condamnat-o la chinuri cu un obiect banal, o cutie de pudră.

Reveria dură o veşnicie. Trezirea a fost bruscă şi groaznică. Umbra halucinantă care mă obseda ţâşni din crepusculul grădinii. Era o namilă de om, cu ochi scânteioşi şi ieşiţi din orbite, având în mână un obiect mic şi ciudat. Glasul tună în umbrele nopţii, prevestind moarte.
– Nemernicul care a distrus sufletul soţiei s-a întors la locul crimei. Nu vei pleca viu din curtea mea, om fără inimă.

Cu mâna ridicată se aruncă înainte gata să mă sfâşie. Acum am desluşit clar că în mână avea o sulă de cizmărie cu vârf neobişnuit de lung. Am apucat instinctiv să mă feresc într-o parte. Toader se repezi mai încrâncenat înspre mine, gata să-mi înfigă acul de cizmărie în piept. Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar Maria sări în faţa lui pentru a-l opri de la crimă, încercând să-i prindă mâna. Aceasta l-a înfuriat şi mai tare. Înainte de a-i sări în ajutor, am văzut mâna ucigaşă apăsând acul enorm în pieptul Mariei în dreptul inimii. Am strigat şi am încercat să opresc pornirea criminală a bărbatului care a înnebunit aşteptând o fărâmă de duioşie.

Ca prin minune, curtea se umplu de oameni, trăgându-l pe Toader la pământ. Fără să se împotrivească, acesta rostea în delir numele femeii de la care aştepta puţină dragoste. Am luat-o pe Maria în braţe. O pată roşie se mărea în dreptul inimii. Salvarea şi poliţia, chemate de vecini, au sosit la scurtă vreme. Am însoţit-o pe Maria la spitalul de urgenţă. Înainte de a fi dusă în sala de operaţie, a deschis ochii şi cu un glas de înger mi-a şoptit:
– Să nu mă uiţi! Ai fost singura mea iubire. Îţi mulţumesc pentru clipele din această seară.

Am sărutat-o pe obraji, ca în copilărie. Părea fericită! Erau ultimele zvâcniri ale unei vieţi distruse de o nevinovată cutie de pudră.

La puţin timp după intrarea în sala de operaţie, un om în alb, probabil chirurgul, a ieşit abătut, spunându-mi că ultimul cuvânt a fost numele meu. Emoţiile şi durerea care îmi invadaseră sufletul m-au aruncat într-un leşin din care m-au scos doar cu aparatele. Doctorul care a încercat s-o salveze mi-a înmânat cutia de pudră, de data aceasta înroşită de sângele curat al celei care m-a adorat. Cutia avea o gaură cât grosimea unui ac folosit de cizmari în cusăturile mai grosolane. Toată viaţa Maria a purtat această cutie blestemată la inimă. O omorâsem pentru a doua oară!

III
Glasul maestrului se stinse încet. Închise ochii şi ceru apă. Doctorul încercă să-l mai ţină treaz, văzând cum acele aparatelor încep să coboare obosite pe ecranele luminate de soarele unei dimineţi splendide.
– Vă mulţumim, maestre, pentru această zguduitoare poveste de viaţă! Ca recompensă, avem şi noi o surpriză. O mulţime de oameni aşteaptă la miezul nopţii să vă vadă.
– Ia să vedem noi cine nu poate să doarmă de grija unui om bătrân şi bolnav? Da, fetele şi nepoţii mei.
– Mama ar fi vrut să vină, dar nu a fost în stare să se ridice din pat. Ştii, migrenele ei devastatoare!
– Păcat! I-aş fi arătat şi ei cutia de pudră, care nu a fost deschisă niciodată. Ar fi aflat că unicul meu cadou furat de la mama a fost de fapt o cutie de pudră goală, purtată la piept toată viaţa de o femeie – înger. O iluzie, o amăgire aducătoare de suferinţă şi moarte.
– Bunicule, ai ştiut că nu are pudră în ea?
– Dacă aş fi ştiut, nu aş fio dat-o niciodată ca semn al primei iubiri.

În rezervă aerul părea greu. Maestrul simţi cum totul se învârte ca într-un carusel de bâlci, în care se dăduse deseori în copilărie. Buzele dogorâte de febră rostea abia perceptibil:
-Apă…apă…
-Doctore, îl pierdem. Faceţi ceva!
-Se pare că aici se încheie totul. Ştiam de ieri, după ultima comă, că se
apropie sfârşitul. Doar dorinţa de a ne dezvălui o taină l-a ţinut în viaţă. Cei prezenţi mai desluşiră cu greu două şoapte:
-Maria…Cutia de pudră era…goa….
-Vă rog să aşteptaţi pe hol. Mai încercăm ceva. Vă rog să nu plângeţi. Sunt sigur că nici el nu ar fi vrut asta.

Cu greu, fetele şi nepoţii ieşiră pe hol, înţelegând că tatăl şi bunicul lor a plecat undeva departe. Personalul medical, rămas lângă maestru, nu îndrăznea să spargă liniştea. Pe neaşteptate, uşa Rezervei 68 se deschise brusc şi o femeie în violet rosti vorbe neînţelese de cei de faţă.
-Nu! Nu! Nu! Nu e drept! Nu e drept!
Femeia plecă în grabă din Rezervă, continuând să strige pe holul pustiu al Clinicii: „Incineraţi şi cutia de pudră!” Părăsi în grabă spitalul, convinsă că nu mai are nimic de făcut.

IV
Unul din studenţii practicanţi sparse tăcerea apăsătoare, adresându-se doctorului îndrumător de practică:
-O concluzie asupra cazului?
Doctorul parcă se aştepta la o asemenea interpelare şi îi răspunse cu o voce caldă, plină de duioşie.
– În afară de observaţiile voastre, dragii mei colegi tineri, vă rog să reţineţi că omul acesta, Maestrul, a fost ţesut din fire de iubire!