Ionuț ȚENE

Franz Werfel despre libertatea ca logică a muntelui!

În 1933, într-o vreme care anunța timpurile aspre ale totalitarismelor înfrățite împotriva umanității și libertății, scriitorul austriac Franz Werfel publica un roman, devenit celebru ulterior, despre un fragment al istoriei tragice a genocidului armean, intitulat ”Cele 40 de zile de pe Musa Dagh”. Ideea care însuflețește romanul este lupta pentru supraviețuire și libertate a unei comunități rurale armene, care alege retragerea pe muntele Musa, în vederea organizării rezistenței armate și spirituale împotriva armatei și regimului otoman, care demarase un proces de purificare etnică în 1915. Romanul este o frescă dramatică a acestei încercări disperate a comunității rurale armene retrase pe înălțimile aspre ale muntelui Musa de a-și păstra libertatea, originaritatea și identitatea, știind foarte clar că șansele de supraviețuire sunt minime. Pe vârfurile ce ating cerul și zgârie norii se construiesc altare creștine și tranșee materiale pentru a face față invaziei opresive a unui regim opresiv și emblematic, străin de adevăr, de umanitate și libertate și care se închina la alți zei. Turcii capătă conotații normative și apocaliptice, iar comunitatea armeană devine un popor ce traversează deșertul spre libertate și mântuire. Nominalizarea etnicității nu mai are sens, deoarece autorul transformă trama într-o luptă dintre libertate și opresiune. Membri ai diasporei armene și preoții creștini preiau, cu dragoste și cu o mână de fier, conducerea acestei comunități unite, dar nescutite de frământările trădării și de spectrul foametei, care duce la lupte interne, fratricide în mijlocul disperării. Sacrificiul este pentru libertatea și credința poporului care iubește adevărul și eliberează spiritul, iar toate încercările interne de răsturnare a coeziunii sunt sortite eșecului, chiar dacă inițial par câștigătoare, pentru că de cele mai multe ori intriga și minciuna, alături de păcat, sunt mai ispititoare doar pentru oamenii slabi. Ieșirea din teroarea istoriei opresive este lupta pentru libertate, ieșirea din contingent sau imanent. Acesta este mesajul romanului, deși eroul principal, un armean din diaspora, cu studii strălucite la Paris, preferă să moară cu arma în mână și cu mâna pe crucea mormântului fiului său de 14 ani ucis de turci în luptă. El nu fuge din fața provocărilor istoriei, deși rămășițele destructurate ale comunității sfârtecate de gloanțe și foamete reușeșesc să se salveze de pe muntele Musa spre marea unde crucișătoarele franceze îmbarcă supraviețuitorii. Istoria eroului Gabriel Bagratian se încheie pe vârful Musa cu un glonte turcesc în cap, el nu mai avea unde să fugă pentru că, la fel ca Moise sau alți profeți, misiunea sa era să redea libertatea poporului său și să atingă vârfurile abisale ale credinței ce duc doar spre adevăr și libertate. Muntele Musa este simbolic în romanul lui Werfel la fel ca înălțimile biblice: Muntele Garizim sau Muntele Ebal și, de ce nu, Muntele Taborului, unde doar celor cu credință li se dezvelesc ochii să vadă ”schimbarea la față”, care dă sens umanității pe drumul spre adevărul ce mântuiește.

Muntele a fost în istorie, întotdeauna, un spațiu al jertfei și sacrificiului pentru libertate. Pe vârful muntelui, la înălțime, departe de complicitățile șesului fluid, omului i se dezvăluie sinele și sufletul, de fapt esența ce îl caută pe Dumnezeu. La grecii antici zeii chiar locuiau pe Muntele Olimpului printre oameni. De aceea, în mitologia colectivă muntele este un sanctuar al libertății și al restaurării umanității în adevărurile elementare. Pentru Mircea Eliade, muntele era patria lui Sfarmă-Piatră și Strâmbă-Lemne, eroi mitologici ai arhetipului libertății românești într-o vreme când ”toate popoarele migratoare” au trecut prin ”spațiul mioritic” contribuind la combustia matricei blagiene cu ”orizont și stil”, iar vârfurile fizice transformate în simbolice erau singurele altare unde poporul nostru și-a regăsit sensul mântuitor al libertății de credință. Pe munte s-a creat mitul lui Făt-Frumos, ca spirit drept, puternic, nobil și curajos, care nu își schimbă modul de a fi cu toate riscurile aduse de personalitatea sa onestă. Păstrând proporțiile timpului și spațiului putem spune, fără să greșim, că rezistența anticomunistă din Munții Carpați a continuat, pe durata lungă, o istorie venită din vremuri imemoriale, a luptei pentru libertate și pentru adevărul de credință. Arhetipul luptei anticomuniste împotriva opresiunii nivelatoare, care dorea să schimbe ființal structura unui neam și să-l dezrădăcineze, încercând să rupă firul omului de Dumnezeu, își trage sevele din mersul ideii de libertate în istorie. Celor care încearcă, prin forță și groază, impunerea repetiției normative pentru ștergerea memoriei și ruperea legăturii cu trecutul ancestral regenerativ, li se opun acei oameni dârzi, ce par simpli, dar cu simțul dreptății, care își asumă conștient sacrificiul pentru libertate și refacerea legăturii comunității cu transcendentul, ca o restaurare a omului după chipul adevărului. Cei din rezistența anticomunistă din Munții Carpați au re-împletit legătura omului cu cerul asemeni personajelor biblice de pe Muntele Ebal sau a comunității armenene de pe Muntele Musa. Partizanii libertății au creat spații eliberate de minciună și ale dreptului de a oficia pe altarele adevărului, adevărate ”țări” nesupuse. ”Deviza-i libertate și scopul ei preasfânt. Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină, Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost’ pământ”, versurile lui Andrei Mureșanu sunt mereu actuale și surprind sinergic dorința de libertate și de credință a popriului român. Ceea ce a reușit să creeze, de exemplu, Ion Gavrilă Ogoranu în Munții Făgărași a fost tocmai zidirea cu sânge a temeliei unui sanctuar al libertății, memoriei colective și credinței într-un ocean al totalitarismului și barbariei, ce însingura omul. A fost scânteia care a menținut aprinsă făclia libertății împotriva ”turcilor” din acea vreme, care purtau titulatura ideologică de bolșevici. Acea făclie a libertății s-a menținut prin scânteia libertății din munții țării până în mirabilul decembrie 1989, când s-a reaprins, din nou, și am preluat-o noi astăzi pentru a o duce mai departe în numele libertății și demnității umane și de comunitate a adevărului. Logica partizanilor era să creeze centre de rezistenţă armată în munţi, aşa cum au făcut Şuşmanii în Apuseni sau Gavrilă Ogoranu pe versantul nordic al Făgăraşilor, pentru ca să sprijine ofensiva militară americană când va începe războiul dintre SUA şi URSS. Americanii nu au mai sosit, deoarece Churchill, Stalin şi Roosevelt se înţeleseră la Teheran, Moscova şi Yalta cum să împartă Europa, iar partizanii şi-au pierdut susţinerea unor gazde care au acceptat, datorită deznădejdii că regimul comunist nu cade, să trădeze pe luptători.

A existat cu adevărat o Românie liberă în Munții Carpați. Munții Făgărași au fost citadela libertății în sensul evocat de Antoine de Saint-Exupery, care a stopat pentru o vreme tăvălugul ideologiei, normativității, propagandei și represiunii. Cazul partizanilor care se duc la Cabana Bâlea, în vara lui 1952, între studenții excursioniști, membri UTM, pentru a le spune că există o ”Românie Liberă”, care nu se lasă umilită de comunism, este o exemplară mărturie despre libertate și de credință. Numai împreună se restaurează omul, evitându-se mancurtizarea, genial descrisă de Cinghiz Aitmatov în romanul ”Vaporul Alb”. Rolurile insidioase ale normativității impuse de regimurile totalitare este să controleze și să gestioneze memoria în interesul opresiunii conduse de ”barbari”. Ștergerea memoriei îl deposedează pe om de principala sa armă de luptă: istoria. Doar cei retrași, pentru a fi mai aproape, paradoxal, de libertatea semenilor, de pe înălțimile rarefiate și spiritualizate ale Munților Ebal, Musa sau Făgărași oferă sens și conținut umanității. Libertatea este logica muntelui! Libertatea este cea mai frumoasă chemare pe care ne-o face muntele.