Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.8 (152), August 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE
Sanda Budiș intre Est si Vest si iar Est
Primit pentru publicare: 30 Aug. 2021
Autor: Octavia BUHOCIU, redactor la Revista Luceafărul
Publicat: 31 Aug. 2021
© Octavia Buhociu, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Sanda Budiș și-a scris memoriile și le-a publicat în 2012 la editura Polirom : Fata tatei și mama fetei-Istoria unei vieți între România și Elveția, avea 85 ani, apoi a ținut să le traducă tot ea în franceză, La fille du père et la mère de la fille – une vie pas du tout possible, care au apărut la editura L’Age de l’Homme din Lausanne, Elveția, avea 91 ani. S-a născut în 18 august 1926.
De ce fata tatei ? Pentru că Sanda este fiica generalului în armata română, Alexandru Budiș. De ce mama fetei ? Pentru că fiica ei este Sandra Pralong, ziaristă, implicată activ în România de după 1989. Naratoarea, memorialistă a trăit în România între 1926 și 1972, și apoi în Elveția. A fost arhitectă de meserie : în țara natală doar un număr, în străinătate un nume. Viața tumultoasă a acestei familii de intelectuali se întrepătrunde dramatic, tragic, comic, dureros cu istoria României timp de aproape un secol : perioada dintre cele două războaie mondiale, fraudarea alegerilor, instalarea comunismului, naționalizarea, prigoana împotriva familiei ei, căderea zidului Berlinului, democratizarea vieții cu suișuri și coborâșuri. Și anii de refugiat politic în Elveția cu tot ce trebuia luat de la zero, dar cu folos de data asta. A trăit vremuri haotice, dar cu optimism, cu o detașare naturală, cu bunăvoință și față de prieteni și față de inamici.
Este portretul familiei sale, foarte numeroase, al prietenilor din copilărie până la maturitate, al vecinilor, al colegilor și superiorilor de la serviciu. La sfârșitul celor 389 pagini chiar ai impresia că faci parte din această largă familie, că te impregnezi și tu de umanismul și aerul ei curat.
O noutate lexicală pentru mine este adjectivul « cuvenist », negat, detestat de autoare : ar fi omul care crede că i se cuvine tot în viață. Ceea ce nu a fost cazul ei, al părinților ei.
Amintirile nu sunt prezentate cronologic, ci prin decupaje care se-nlănțuie prin spiritul, trăirile, ochii, urechile, mirosul, gustul autoarei, din copilărie până la senectute.
Comunizarea țării, planul comuniștilor de eliminare a intelectualilor, demnitarilor, marinarilor, studenților, membrilor partidului țărănesc, foștilor polițiști, chiaburilor de la sate,… au contribuit și au întărit regimul de dictatură și de minciună impus poporului român. Legăturile cu Occidentul (de la cultură până la relațiile politico-economice) au fost tăiate. Și minciuna a continuat și prin « revoluția » din decembrie 1989 și prin fărâmițarea fostului partid unic comunist într-o mulțime de partide mici, din care era destul de greu să faci alegeri. Și nemulțumirile Sandei Budiș, bazate pe dovezi continuă. În 1972 lăsase o Românie profund antirusă și proamericană, în anii ’90 a găsit-o exact invers.
Cum s-a acomodat, cum a început viața în Elveția ? A început cu o cameră într-un hotel pentru refugiați (chiria plătită de statul elvețian), apoi o cameră (chirie de 200 franci, plătită de ea ) la niște spanioli și în fine un apartament de 3 camere și jumătate pe care nu l-a mai schimbat, ci doar îmbunătățit, modernizat, transformat cu amprenta ei estetică, angajată fiind într-un birou de arhitectură. Au urmat și alte locuri de muncă : proiectare de clădiri, supravegherea unor șantiere pe care se construiau case, vile, desenarea și refacerea unor planuri, restaurarea unor biserici… A învățat pe pielea ei că, în timp de criză capitalistă, « dacă nu mă strângi tu de gât, te strâng eu » ( șeful i-a micșorat salariul când nu a mai avut nevoie de dreptul ei de semnătură ca arhitectă…). În Elveția, responsabilitatea arhitectului se prelungește 10 ani după terminarea lucrării proiectate și executate, fapt ce i-a mai adus unele emoții, dar au fost implicate și întreprinderile constructoare, după caz. Sunt date foarte multe detalii în comparație (România /Elveția) interesante pentru cei ce lucrează în domeniul proiectărilor, construcțiilor clădirilor ; s-ar putea trage niște concluzii pentru cei ce vor să progreseze în meserie și în satisfacerea cerințelor viitorilor beneficiari.
Când Sanda Budiș era întrebată de către unii elvețieni cum se explică lipsa de reacție, de revoltă a românilor în fata regimurilor opresive, nedrepte (regimul Ceaușescu, ultimul), de inițiativă în a-și cere drepturile , atunci trecea în revistă istoria dacilor și romanilor pe de o parte și a galilor și romanilor pe de alta parte, ajungând până în epoca actuală : românii se aseamănă cu francezii, dar se și deosebesc…În atâtea secole de năvăliri barbare la noi, românii au devenit fataliști, visători, poeți, artiști mari, dar au și reușit să-și păstreze limba (nu există dialecte ca în Franța sau Elveția). În același timp Istoria modelează caracterul oamenilor : poporului cucerit, persecutat de un altul i se va dezvolta, accentua dorința de libertate, de revoltă . Ceea ce nu ar fi fost cazul poporului român care a plătit biruri, tributuri ca să scape cât de cât de jugul ocupantului străin.
De acord parțial, total sau deloc cu aceste ultime idei, esențializate aici, vă indemn să citiți cartea, mai ales dacă sunteți pasionați de istoria noastră din ultimii 100 de ani.
Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania