Stabilit definitiv la Hăneşti cu traiul, Georgică Manole îşi caută locul în peisajul literar botoşănean. Sacrificându-şi o parte a timpului pentru propăşirea comunei, mai drămuieşte şi pentru reflecţia poetică. Anticul Tacitus scria că „ Poezia şi versurile… nu aduc nici o demnitate celor care o practică şi nu le înmulţesc venitul, dimpotrivă le aduce o scurtă plăcere, o glorie deşartă”. Într-un spaţiu circumscris locului în care trăieşte, poetului îi sunt recunoscute meritele, reuşind să facă din comună un centru al universului, mesager fiindu-i propria revistă,
„Revista H”, unde, ca mentor, promovează tinere talente şi certitudini virtuale.
Debutând cu „Logica lui Masajust”, un volum de epigrame, parodii şi cronici rimate îşi propunea ca un mic scâncet să devină, prin ecou, un urlet asurzitor. Dar ca şi o piatră aruncată într-o baltă nămoloasă reverberaţiile ei s-au stins lent, dar sigur, în timp. Au urmat volumul de poezii „Antigeometria tristeţii” şi o carte de microeseuri „Aici, Acolo, Dincolo…” unde dezvoltă o idee originală şi face o radiografie interesantă ale unor cărţi de autori botoşăneni, şi nu numai, care se pretează temei propuse. A urmat volumul „Ierbarul cu… arici”.
În prezentul volum ( „Clopotul lui Gauss”, Agata, Botoşani, 2005) răzbat în poeme termeni specifici matematicii, domeniu în care activează ca profesor la şcoala din localitate: cuburi, cercuri, fracţii etc. pigmentând şi susţinând eşafodajul liric.
Structurată în trei părţi cartea se vrea ( şi reuşeşte poate ) să fie una… de vis şi nu oricum ci MARELE VIS, în cazul de faţă mov, vânăt şi alb. Şi pentru că în vis îi apare satul copilăriei dedică poeme speciale acestui loc originar: Popeşti-ul drag ( sat din judeţul Vrancea acolo unde s-a născut cu „bonul de ordine 26101952″ aşa cum ne spune în primul poem al cărţii.
Răstignit între două simboluri biblice ( pline de semnificaţii), peştele ( Hăneşti) şi strugurele ( Popeşti ), autorul invocă în poeme pe Dumnezeu şi-i mulţumeşte pentru harul primit în dar.
Oscilând între versul clasic aşezat în catrene şi versul liber, poetul se simte în largul său sub clopotul lui Gauss, unde începutul şi sfârşitul semnifică pământul din care ne naştem şi unde ne sfârşim, iar sufletul, limbă ce bate până când se usucă şi cade, sublimându-se. Poetului nu-i ajung cuvintele limbii române şi în tradiţia sonetistului Tudor George, inovează termeni pe care-i explică într-un mic dicţionar de la sfârşitul volumului unde sunt prezente şi sintagme care oferă posibile chei de descifrare a cărţii.
Georgică Manole excelează în poeme purificate de orice adaosuri inutile ca în „Antigeometrie 2″: „ Şi încă mă mai trezesc / Zicându-le elevilor mei: / Tăiaţi două paralele / Cu alte două paralele… / Şi acum să aşteptăm cuminţi / Să apară / Prima picătură de sânge.” Contrapune „Oraşului imposibil” în care „…se pulverizează în nări/ o varză…”, „ un spray cu miros de canale”, satul, unde „ noaptea plouă cu cercuri”, „ albul iernii se urcă în crini (şi) renasc în cireşi fulgii de nea” , „ vântul se strânge în zbor de cocor(…) / iazul, ochi uriaş, se deschide”, iar „cârtiţa mută pătrunde / sfredelind ascunse gânduri” şi „lucrurire au
rostul lor, ca de exemplu: cartea, cana, florile, ploile, în timp ce „poetul nu trebuie să aibă mâini” pentru „ a şlefui cu gândul o sferă”.
Ni se sugerează în alt poem că tot la sat să căutăm „ omul ales”, „ poetul, acolo unde / ţi se pare că n-ar fi nimeni”.
Conchidem odată cu autorul că „Orice sat în dimineaţă / E o anormalitate poetică”, iar „ Seara, costeliv şi plăpând / Satu-i o mare erezie „ şi tot
„ Pe aici noaptea plouă cu cercuri / Semn că natura geometrizează(…).”
Aşa cum înainte vreme drumeţul ostenit trăgea la han, Georgică Manole îşi atrage cititorii la Hăneşti, spaţiul în care îşi trăieşte nemărginirea, deşi mărturiseşte că: „Tălpile mi s-au lipit / de acceleratorul Timpului” şi „ La ultima operaţie doctorii / mi-au extras un monitor din orbite”. Stări contradictorii îl tulbură pe poet şi trăieşte „ o tristeţe rurală” visând la „ fântâna uberală „ înaintând „prin noroiul ca o cangrenă” cu „ pisici moarte ce ne ies din câlcâie”.
Tulburat şi răscolit de una din cărţile citite, „Uşa interzisă” de Gabriel Liiceanu, poetul ( după o lungă recenzie în „ Viaţa”) îşi exorcizează prin vers angoasele şi anxietăţile care-l copleşesc, făcându-ne şi pe noi cititorii acestei cărţi părtaşi la acest dulce supliciu.
Eseistul şi poetul Georgică Manole devine cu acest nou volum un autor care face un pas ( decisiv? ) pe calea afirmării literare şi încearcă o evadare, în timp ce „ duhovnicul meu / se ocupă cu scrierea unui tratat / despre sexul îngerilor….”
Gheorghe HREAPCĂ
Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania