Doina Aldea-Teodorovici (născută Marin) a văzut lumina zilei la 15 noiembrie 1958, la Chișinău, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească și a murit într-un accident rutier la 30 octombrie 1992, lângă satul Coșereni, județul Ialomița, fiind înmormântată în Cimitirul Central din Chișinău. A absolvit Facultatea de Limbă și Literatură Moldovenească a Universității de Stat din Moldova. A fost căsătorită cu Ion Aldea-Teodorovici și a avut un fiu, Cristofor. S-a remarcat ca profesoară, cântăreață, dansatoare și moderatoare de televiziune. A format, împreună cu soțul său, duetul care le poartă numele (1981), efectuând sute de turnee în Basarabia și în peste alte zece țări. Au cântat la Marea Adunare Națională de la Chișinău (1991), au fost premiați la Festivalul-Concurs Național de Muzică Ușoară de la Mamaia (1991) și la Festivalul-Concurs Internațional „Cerbul de Aur” de la Brașov (1992) și au evoluat în fața luptătorilor din războiul de pe Nistru (1992). Au editat albumele „Răsai!” (1990), „Clopotul învierii” (1997), „Maluri de Prut” (1998), „Două vieți și o dragoste” (2004), „Cine a iubit” (2007) și „Doina și Ion Aldea-Teodorovici” (2008), figurând pe mai multe compilații. A evoluat în filmul „Dragostea ce mișcă sori și stele” (1992). A primit titlul de Artistă Emerită a Republicii Moldova (1992), Ordinul Republicii, post mortem (1993) și titlul de Cetățean de Onoare al orașului Chișinău, post mortem (2010).

Ion Aldea-Teodorovici s-a născut la 7 aprilie 1954, la Leova, raionul Leova, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească și a murit într-un accident rutier la 30 octombrie 1992, lângă satul Coșereni, județul Ialomița, fiind înmormântat în Cimitirul Central din Chișinău. A absolvit Facultatea de Compoziție și Pedagogie a Conservatorului de Stat „Gavriil Musicescu” din Chișinău. A activat, ca solist, instrumentist și compozitor în grupul „Contemporanul” și a fost fondator și conducător al formațiilor „Telefon” și „DIATE”. A compus circa 300 de cântece patriotice, lirice, instrumentale și pentru copii, precum și muzică simfonică, de cameră, sacră, de film și pentru spectacole dramatice. A primit Premiul „Boris Glavan” (1982), titlul de Artist Emerit al Republicii Moldova (1989), Ordinul Republicii, post mortem (1993) și titlul de Cetățean de Onoare al orașului Chișinău, post mortem (2010). Tot aici, se desfășoară, anual, în memoria sa și a Doinei, Festivalul-Concurs Internațional „Două inimi gemene” (din 2003), iar 2012 a fost declarat Anul internațional „Ion și Doina Aldea-Teodorovici”. În Republica Moldova, au fost editate o monedă comemorativă și două timbre poștale cu efigiile lor, iar în ambele țări românești le-au fost consacrate o serie de volume și albume biobibliografice, le-au fost închinate statui și monumente, în timp ce mai multe instituții de cultură, străzi și pasaje le poartă numele.

Eugenia Marin s-a născut la 1 septembrie 1937, în satul Baurci-Moldoveni, raionul Cahul, din Basarabia. A absolvit Facultatea de Limbă și Literatură Moldovenească a Institutului Pedagogic Ion Creangă din Chișinău. A fost căsătorită și a avut o fiică, Doina (viitoare Aldea-Teodorovici). Despre durerea pe care o poartă în suflet de la pierderea Doinei și a lui Ion, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 2 iulie 2018, de la domiciliul său din Chișinău.

– Bună ziua, doamnă Eugenia Marin!
– Bună ziua!

– Cum ați supraviețuit dispariției Doinei și a lui Ion?
– Ca orice mamă, ca orice părinți, când am fost anunțată de această cumplită veste, în primul rând n-am crezut; nici astăzi, cu toate că i-am dus la cimitir, nu pot să cred că nu mai sunt și, când merg acolo, mă întreb: „Ce caut aici?” Dar, când mă întorc acasă și rămân singură, îmi dau seama că Dumnezeu ne-a pedepsit crunt.

– Când v-a fost cel mai greu: atunci sau în anii în care ați conștientizat plecarea lor?
– Acum, pentru că până azi i-am așteptat. A existat un moment în care, împreună cu soțul, am luat hotărârea să nu ne mai trezim; și cred că așa ar fi fost dacă nu era Cristi [Cristofor, fiul Doinei și al lui Ion]. Pe la ora două din noapte, mi-am trezit soțul și i-am spus: „Ce-am hotărât noi?? …Dar pe Cristi, cui îl lăsăm?” Numai el ne-a făcut să mai fim pe pământ.

– Ce fel de copil a fost Doina?
– Nu știu dacă o să mă credeți, dar eu n-am văzut să fi fost vreodată copil; ea s-a maturizat înainte de vreme. Toți prietenii care o cunoșteau îi spuneau „bătrânica Doina”, iar cei care ne vizitau nu se sfătuiau cu noi, ci cu ea.

– Ce tip de relație ați avut?
– Noi n-am fost numai mamă și fiică, ci și mari prietene. N-am ascuns niciodată una față de alta ceea ce aveam pe suflet – și binele, și răul, îl împărtășeam întotdeauna; iar ea mă înțelegea.

– Ce aprecia, în ce se regăsea cel mai mult?
– Sinceritatea; nu suporta trădarea. Nu ținea niciodată supărarea pe cineva, dar, dacă era trădată, vorbea cu el, îl ajuta, însă nu-i mai dădea voie în sufletul ei.

– Doina și Ion s-au potrivit temperamental? Nu mă refer la sentimentele care i-au legat, ci la firi.
– Cu siguranță; au fost un cuplu deosebit, care a știut ce vrea, ce face și pentru ce. Când le spuneam: „Mai stați, mai lăsați un pic…”, ei îmi răspundeau: „Vezi, mămică, îți amintești ce ți-au zis bătrânelele de la Marea Adunare Națională? Că au venit pentru că au aflat că vor cânta Doina și Ion.” Cântecul răzbate peste tot, în orice clipă: și la bucurie, și la tristețe, și la nuntă, și la înmormântare; el n-are hotare.

– Ei au avut șansa de a supraviețui prin cântec; altfel, ar fi fost aproape uitați…
– Absolut; și mai trăiesc prin Festivalul [Internațional] Două inimi gemene, pe care-l organizăm în memoria lor și la care vin artiști din China, Vietnam, America, Israel, Franța, Elveția și din toată fosta Uniune Sovietică. Toți cântă cântecele lui Ion, cu cuvintele în limba română.

– Cum era Ion: un om răspicat, dintr-o bucată sau un tip introvertit?
– Era foarte cinstit, câteodată chiar prea cinstit, căci oamenii se foloseau de acest lucru; prin asta se și potriveau, că amândoi erau pe aceeași [lungime de] undă: cinstea pe primul plan.

– Ce credeți că ar fi urmat dacă astăzi ar mai fi fost în viață?
– Ar fi continuat ceea ce au început: să cheme oamenii la deșteptare, căci unirea se va face numai prin cultură, tradiție și cântec.

– De câtva timp, și pe soțul dumneavoastră l-ați pierdut…
– …Da, la 2 noiembrie anul trecut.

– Presupun că acum resimțiți singurătatea și mai acut; reușește Cristi să o umple?
– E foarte greu; și astăzi, îl simt cum merge pe coridor, câteodată îl aud chiar și cum vorbește. E foarte aproape – încă nu conștientizez că nu mai este. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi l-a lăsat pe Cristi, pentru că în seara aceea ar fi trebuit să plece cu Ion la București. Cum spune el: „Bunico, Dumnezeu te iubește tare; dar și tu îl iubești, e adevărat.” Eu știu că numai Dumnezeu ne ajută și chem oamenii să creadă în el.

– Trebuie să fiți mândră că ați dat naștere unei asemenea ființe și că ați avut asemenea copii…
– Și Ion a fost tot copilul meu; el îmi spunea numai „mamă”: „Mamă, eu sunt feciorul tău.” La fel cum tatăl lui a murit când el avea zece ani, și Cristi a rămas fără părinți la aceeași vârstă; iar mama lui Ion s-a stins când el avea 30 de ani.

– Vă mulțumesc pentru mi-ați împărtășit durerea din suflet.
– Și eu, pentru că nu-i uitați pe Doina și pe Ion.

Florin Bălănescu