Literatura română din perioada secolului XIX și XX a fost motivată în mod pozitiv de către scriitori notorii precum Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Eugen Ionescu, George Călinescu, Nicolae Iorga, Ioan Slavici, Mircea Eliade, Emil Cioran, Nichita Stănescu, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Eugen Lovinescu, Octavian Goga, George Bacovia, Ion Barbu, Vintilă Horia, Tudor Vianu, etc – creațiile literare ale acestora între timp fiind considerate ca bunuri spirituale universale și de către comunitatea culturală mondială. Pe parcurs opiniile scriitorilor români devin tot mai aprofundate în producea unor schimbări radicale în viața socială și culturală a națiunii, în apărarea drepturilor și aspirațiilor naționale, în lupta împotriva inechității sociale, în promovarea ideilor despre valoarea omului în societate și perfecționarea cât mai civilizată a acestuia, pe conceptul dezvoltării libere și multilaterale a personalității umane, – astfel, fără îndoială, au fost puse în lumină lucrări de mare importanță, ele ghidând de la apartenența limbii române până la cele mai oportune și sofisticate chestiuni ale vieții spirituale românești, – respectivele tematici găsindu-și prezența în opere literare recunoscute nu numai în plan național, dar și în spațiul cultural universal. 

Ca model ideal, în cultura mondială este prezent Mihai Eminescu (n.15 ianuarie 1850, Botoșani, Moldova – d.15 iunie 1889, București, România; poet, prozator, scriitor, filolog, jurnalist, politician etc.), personalitate distinsă a neamului românesc și identitate literară universală, Domnia sa reprezentând clasicism, modernism și postmodernism – scriitorul care este și va fi etern prezent în literatură, unul dintre cei mai cunoscuți condeieri români în întreaga lume, Nicolae Iorga considerându-l pe Eminescu „ca fondator și părinte al limbii moderne române”. Prin intermediul lucrărilor scrise de marele Eminescu s-a întemeiat modelul autentic de creaţie literară, în mod aparte, poezia originală care a îmbogăţit cultura română şi cea universală la cele mai înalte merite, valori care vor fi mereu viabile atât pentru literatura clasică, cât şi pentru literatura contemporană. Considerat ca „geniu al literaturii române”, Mihai Eminescu în lucrările sale a abordat probleme reale cu care se confrunta naţiunea în acea perioadă, accentele fiind puse pe identitatea neamului românesc, iar aspectele de conştiinţă naţională erau centrate pe dezvoltarea cât mai benefică a poporului român. Poezia eminesciană a fost motivată de folclorul popular, obiceiurile, tradițiile și istoria neamului, dar și de un sentiment înalt de afecțiune pentru concetățeni, țară și glia strămoșească. Creațiile distinsului Eminescu au fost traduse în 85 de limbi, iar poemul „Luceafărul” a fost recunoscut în anul 2009 de The World Records Academy ca cel mai lung poem de dragoste scris vreodată. Despre acest poem renumit profesorul, filologul și traducătorul francez Alain Guillermou a menționat: „Nu există nici o altă operă în literatura română care să fi fost studiată, scrutată, explorată ca poemul Luceafărul. Ar fi de făcut o anchetă asupra motivelor prestigiului extraordinar de care se bucură acest text în faţa românilor. Ar trebui de cercetat de ce aceste strofe suscită un asemenea entuziasm, – şi aşa de unanim: critica română, care nu se dă deloc înapoi în faţa judecăţilor parţiale sau grăbite, se opreşte în faţa Luceafărului, depune armele şi nu cutează a enunţa nici cel mai mic cuvînt defavorabil”. În baza celor relatate, la rândul nostru putem confirma de mii și sute de ori că creația literară a celebrului scriitor Mihai Eminescu este o piatră de temelie pentru literatura română, respectiv și pentru cultura și literatura universală. Cu referire la creația literară a lui Eminescu s-au pronunțat consacrați critici literari, personalități și traducători din întreaga lume, la rândul lor cu toții făcând analize pertinente asupra poeziei eminesciene, dar și a întregii opere literare a marelui scriitor român. Printre scriitorii și traducătorii din lumea universală se numără Amita Bhose (scriitoare și traducătoare din Calcuta, India, eminescolog, din anul 1959 fiind o mare admiratoare pentru cultura română; este prima traducătoare în Asia care realizează traduceri din poezia lui Eminescu în limba bengali; a publicat volumele „Eminescu și India”, „Eminescu și limba sanscrită”, „Eminescu și Tagore”, „Cosmologia lui Eminescu”, „Proza literară a lui Eminescu și gândirea indiană”), Rosa Del Conte (profesor universitar la Facultatea de Limbă și Literatură Română și Filosofie din Roma, academician, traducător, eminescolog și autor despre opera lui Eminescu, dintre ele „Mihai Eminescu o dell’Assoluto”/ „Eminescu sau despre Absolut ”, Società Tipografica di Edizioni Modenese, 1961; a publicat articole despre literatura română în diverse enciclopedii și dicționare de autori, traduceri numeroase din lirica lui Eminescu), Alain Guillermou (lingvist francez, profesor universitar, Franța, a publicat volumul de critică literară „La génèse intérieure des poésies d’Eminescu”/ „Geneza interioară din poezia lui Eminescu”, Paris, Editura Didier, 1963), Giuseppe Manitta (scriitor, Italia, a editat monografia „Mihai Eminescu e la letteratura italiana”/ „Mihai Eminescu și literatura italiană”, Castiglione di Sicilia, Il Convivio Editore, 2017); precum și multi alții care au scris despre opera eminesciană, realizând concomitent și traducerile respective – Stanislav Jerzy Lec (poet, aforist polonez), Gülten Abdula-Nazare (profesor, scriitor, traducător în limba turcă, editor de reviste), Emil Zegadłowicz (poet, prozator, romancier, dramaturg, traducător polonez), Stanisław Ryszard Dobrowolski (prozator, poet, traducător polonez).

În contextul dat, Angelo Mitchievici (profesor universitar de literatură română și literatură comparată la Universitatea „Ovidius” din Constanța, doctor habilitat, eseist, prozator, critic literar român) la Conferința întitulată „Două simboluri ale universalității în literatura mondială: Yunus Emre și Mihai Eminescu” (organizată în colaborare cu Institutul Yunus Emre Constanța și Biblioteca Provincială Loan N. Roman, 12 octombrie 2021, Constanța, România) a menționat: „Eminescu prezintă un spectacol fără precedent în limba română. Supunând româna la cea mai grea încercare a narațiunii poetice, arată tuturor că limba română a epocii ar putea întâlni unele abstracțiuni și cele mai înalte forme de exprimare, că are capacitatea de a reproduce gândirea filosofică și că poate exprima, de asemenea, cele mai fine emoții. Multe limbi au astfel de „momente”, iar astfel de „momente” fac limbajul unic. Oamenii sunt conștienți de acest moment care este în general transmis prin capodopera si autorul. La fel ca limba italiană are momentul lui Dante, spaniola are momentul lui Cervantes, turca are momentul lui Yunus Emre, limba germană are momentul lui Goethe, engleza are momentul lui Shakespeare. Astfel, momentul lui Eminescu devine fundament și dezvăluie izvoarele existente ale limbii române ca limbă de literatură prin care se pot scrie opere de literatură universală”[1]. Pe când Ioan Slavici (scriitor, journalist, pedagog, membru corespondent al Academiei Române) în memoriile sale scrie următoarele: „Eminescu și eu ne-am împrietenit în iarna anului 1869 la Viena unde ne urmam studiile universitare. El crescuse la Moldova, în Bucovina, la Sibiu, la Blaj, la București, și în multele lui cutreierari mereu în mijlocul poporului român, citise cronicarii și multe cărți bisericești, cunoștea literatura română în toate fazele ei, și în acum destul de lunga mea viață n-am cunoscut om stăpânit deopotrivă cu dânsul de gândul unității naționale și de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc. Încântat de trecutul românilor și de marile lor destoinicii, el era scârbit de prezentul după părerea lui urât, admira pe bătrâni și se uita cu însuflețire în viitorul luminos… din această convingere despre superioritatea poporului român purcedea nestrămutata noastră credință în viitorul neamului românesc și năzuința de a lua parte la lucrarea urmată în vederea lui… Mie nu mi-a fost Mihail Eminescu poet, nici în genere, scriitor, ci om sufletește apropiat, pe urma căruia am avut multe zile de mulțumire senină, și povățuitor în cele literare”[2]. 

Important de menționat că Mihai Eminescu  – „geniul literaturii române” – a fost citat și la Vatican de către PAPA Ioan Paul al II-lea, acesta recitând în limba română versurile poetului român, întitulate „Rugăciune”: „Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalță-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie:/ Fii scut de întărire/ Și zid de mântuire,/ Privirea-ți adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, maică prea curată,/ Și pururea fecioară,/ Marie! // Noi, ce din mila sfântului/ Umbră facem pământului,/ Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărului mărilor;/ Ascultă-a noastre plângeri,/ Regină peste îngeri,/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce clară,/ O, maică prea curată/ Și pururea fecioară,/ Marie!”[3]. 

Revenind la Rosa del Conte (profesor universitar, academician, traducător, eminescolog, Italia), în lucrarea sa despre „Eminescu sau despre absolut” (Editura Humanitas, 2016, ediţie îngrijită, traducere și prefaţă de Marian Papahagi), varianta originală în limba italiană „Mihai Eminescu o dell’Assoluto” (Modena, Italia, S.T.E.M., 1961), se menționează: „Desigur, nu este puţin ceea ce datorează gândirii occidentale cultura lui Eminescu, dar cuvântul liric în care se transfigurează lumea lui este scos din izvoarele tradiţiei autohtone. Până şi temele care par luate cu împrumut din romantismul european – acea problematică filozoficoreligioasă atât de bogată şi de interesantă în chiar contradictorietatea sa – îşi împlântă rădăcina în humusul creştinismului primitiv, se încadrează în climatul neoplatonic al Patristicii răsăritene. Şi dacă sufletul popoarelor se oglindeşte în cuvântul poeţilor, Eminescu reflectă şi în aceasta istoria intelectuală a poporului său, depunând mărturie pentru ea. Nu este lipsit de semnificaţie faptul că Arghezi însuşi, care e cel mai mare poet român în viaţă, nu se poate înţelege fără a fi inserat în acea tradiţie de spiritualitate şi cultură la care el poate şi să se opună astăzi, în mod polemic, pe plan raţional şi practic, dar din care continuă să se inspire, fie şi inconştient, ca făurar de cuvinte.”; totodată Domnia sa spune: „Prin Mihai Eminescu poezia română modernă, ce se naște sub însemnul romantismului, aproape contemporană cu mișcarea politică liberală, își atinge momentul liric cel mai înalt. Într-adevăr, prin el romantismul românesc depășește faza sentimentalismului elegiac și a acelei pietas eroice, pentru a deveni expresia unei exigenţe propriu-zis metafizice: problemă ce se convertește în patos, neliniște ce se domolește în glasul poeziei.”. În continuare autoarea mărturisește: „Eminescu nu e o floare rară, desfăcută aproape prin miracol dintro sămânţă adusă din întâmplare pe solul Daciei de suflarea vânturilor apusene: este un astru ţâşnit din adâncurile cerurilor din Răsărit, ca mărturie despre o civilizaţie tânără şi nouă, dar înrădăcinată întrun trecut de veche cultură şi de severă tradiţie. Ca şi a Luceafărului său, şi lumina lui a străbătut, înainte să ajungă până la noi, o cale lungă.”[4]. 

Revenind și la Amita Bhose (scriitoare și traducătoare din Calcuta, India, eminescolog), în cartea „Eminescu și India” (Editura Cununi de Stele, 2009, cu o prefață de Zoe Dumitrescu-Busulenga) sunt înscrise următoarele: „Prima mea întâlnire cu poezia eminesciană mi-a produs o mare uimire. Descopeream o întreagă lume, în care Orientul se întâlneste cu Occidentul, Europa se unește cu Asia, finitul se „desmãrginește” și granițele se șterg. Poezia lui Eminescu în totalitatea ei, de la oda funebră La mormântul lui Aron Pumnul până la epitaful purificat al poetului, Mai am un singur dor – mi s-a dezvăluit astfel ca o melodie neîntreruptă, îngemănând toate hotarele timpului și ale spațiului. O asemenea experiență am avut numai cu literatura indiană, de la imnurile vedice până la scrierile buddhiste, de la operele lui Kalidasa până la cântecele vaisnave și poeziile lui Rabindranath Tagore. De atunci n-am mai putut să-l consider pe Mihai Eminescu doar un poet european. Pentru mine, Eminescu a fost și este un kavi (poet-întelept) indian, un gânditor care privește viața prin prisma filozofiei. Dar Eminescu e poetul României. Momentul Eminescu simbolizează întreaga spiritualitate românească. Creația eminesciană oglindește pe deplin cultura românească… Totuși Eminescu ar fi putut să fie și un poet al Indiei.”[5].  

După cum relatează Vasile Gherman Pop (poet, istoric literar, prozator, traducător) în lucrarea „Conspect asupra literaturii române și literaților ei de la început și până astăzi, în ordine cronologică” (I-II volume, București, 1875-1876; ediție îngrijită și introducere de Paul Lăzărescu, București, 1982) „poetul Eminescu, care avea abia douăzeci şi cinci de ani şi nu publicase încă mai nici unul din textele fundamentale ale poeziei sale, este „unul din cele mai frumoase talente şi am putea zice chiar cel mai impozant talent ivit pe scena noilor mişcări a literaturii noastre” (gândire inspirată din studiul lui Titu Maiorescu despre „Direcţia nouă în poezia şi proza română” (1872). La rândul său, Titu Maiorescu afirmă „Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui şi forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veşmântului cugetării româneşti”. Evident sunt prezente și afirmațiile filozofului Tudor Vianu: „Eminescu n-a trebuit să lupte cu limba, i-a fost de ajuns să se aşeze în curentul limbii şi să-şi înalţe pânzele în direcţia în care sufla duhul ei”. Vădit, George Călinescu își exprimă punctul de vedere astfel: „Poetul nepereche”… Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.  Însă Enea Hodoș (publicist, traducător, istoric literar, folclorist, membru corespondent al Academiei Române) în volumul „Manual de istoria literaturii române” (Editura „Foaia Diecezană”, Caransebeş, 1893) scrie următoarele despre Eminescu „Poezia română lirică a ajuns prin Mihai Eminescu la o înaltă dezvoltare. El face parte dintre cei mai mari poeţi lirici ai lumii. Gîndiri puternice şi bogate, turnate în vorbe puţine şi surprinzător de potrivite pentru exprimarea lor, un fel de melodie în fraza lui, acestea sînt caracteristicile de căpetenie care au făcut ca să se grupeze în jurul lui Eminescu o generaţie întreagă de imitatori şi o mulţime neobişnuită de cititori”. Iar scriitorul Petre Țuțea definește în felul acesta: „Mihai Eminescu – „Românul Absolut”. Pe când Zoe Dumitrescu-Buşulenga declară „Ca o stea fixă, opera eminesciană luminează acum întregul cer al naţiei dându-i glorioasele ei raze, arătând participarea ei la algoritmurile geniilor universale.”

Cuvinte înălțătoare ce înnobilează sufletul spiritual al națiunii române, Eminescu fiind tezaurul culturii universale. Așadar, Mihai Eminescu a fost și va rămâne peste vremuri o personalitate distinsă, un scriitor de mare valoare intelectuală care a influențat, motivat și dezvoltat pozitiv spațiul literar mondial. Eminescu, în sensul deplin al cuvântului, este mișcarea literară care reunește clasicismul, modernismul și postmodernismul.
__________

1 https://www.yee.org.tr/en/news/two-symbols-universality-world-literature-yunus-emre-and-mihai-eminescu-conference
2.Ioan Slavici, Eminescu – Omul.                https://www.mihaieminescu.eu/opere/amintiri_despre_eminescu/ioan_slavici_eminescu_omul/partea_1.html#.Y7mmgnbMI2z
3 https://evz.ro/rugaciunea-lui-eminescu-recitata-de-papa.html
4 https://humanitas.ro/assets/media/eminescu-sau-despre-absolut.pdf
5 https://www.librarie.net/p/146489/eminescu-si-india 

Galina Martea