Lilia Bicec – Testamentul necitit

Marile şi dramaticele transformări social-politice afectează profund nu numai organismul comunitar ci şi fiecare celulă a sa, organizând un orizont de aşteptare în întâmpinarea căruia vin seturi de comentarii explicative şi modele de reflectare codificate artistic, ambele soluţii urmărind o raţionalizare a elementelor transindividuale ce par a acţiona împotriva voinţei indivizilor, dintr-un plan metafizic, obscur, perceput ca iraţional atât prin cauze cât mai ales prin efecte; în cazul literaturii, procesul reflectant – care are ca finalitate opera artistică – urmăreşte o explicitare prin acomodare, elogiind – direct şi indirect – capacitatea fiinţei de a rezista dezastrelor existenţiale; aşa iau fiinţă acele opere datate, de un cert succes atâta timp cât cititorii se recunosc în actanţi/ personaje şi care apoi intră într-un con de umbră, conservând o valoare de document istorico-social şi mai ales sufletesc; acesta este şi cazul fenomenului de neo-migraţie populaţională specific ţărilor est-europene eliberate din lagărul socialist şi căzute într-o experienţă istorică inedită – cea a trecerii de la comunism la capitalism printr-o tranziţie care bulversează brutal habitudini şi ideologii, măreşte catastrofal diferenţierile sociale, desfigurează moral indivizii şi activează sinistra deviză homo homini lupus!

Subintitulat Scrisorile unei mame plecate la muncă în Occident, Testamentul necitit al Liliei Bicec (Editura Cartier, Chişinău 2009) încredinţează lecturii o experienţă umană semnificativă, prin mijloacele romanului nostru mai vechi de tip epistolar şi ale însemnărilor de călătorie semnate cu peste un veac in urmă de un Dinicu Golescu sau Ion Codru Drăguşanu; modalităţile – verificate pentru eficienţa lor – sunt percepute ca mărci ale autenticităţii şi se recunosc şi în cartea comentată: perspectiva auctorială a persoanei întâi care identifică protagonistul cu naratorul, suprapunere a timpului trăirii cu cel al mărturisirii – urmând tehnica verificată a jurnalului, adresabilitate către un destinatar care îl implică sufleteşte şi pe lector ; venită spre literatură din mediul ziaristic, jurnalista din Glodeni stabilită în prezent la Brescia, apelează şi la tehnicile reportajului şi ale retrospectivei în intenţia de a adăuga planului prezent unul al trecutului cu valoare explicativă; desigur, transfigurarea artistică este minimă, dramatismul şi emoţia edificându-se chiar pe specificul faptelor relatate – în bună parte experienţe – limită, uneori insuficient selectate şi foarte rar adâncite cu instrumentarul analizei psihologice.

În esenţă, cartea condensează aproape un deceniu din existenţa italiană a autoarei-personaj, peregrinările prin Verona, Modena, Bologna, fixarea la Brescia, revenirile în Moldova şi România, drama individuală şi cea a familiei, evoluţia de la statutul de domestica la cel de studentă la Academie, reîntregirea (parţială) a nucleului familial, până la o perspectivă a viitorului apropiat; cum spuneam, i se adaugă acestui plan al prezentului naraţiunii, unul al retrospectivei – uneori prea simplificate – privind familia şi Viişoara transprutică, istoria Basarabiei, seceta postbelică, colectivizarea şi deportările, drama fiicei de culac; nu lipsesc scene din al doilea război, relatate din perspectiva unor personaje-martor şi nici incursiuni didactice în istoria ţării de adopţie. Evident, e vizibilă nerăbdarea ziaristică a acumulării de întâmplări în detrimentul selecţiei semnificative a evenimentelor supuse reflectorului analizei – aşa cum cere tehnica romanescă. Foarte rar se încrustează în această Golgotă a înstrăinării acele repere ale intuiţiei capabile să lumineze permanenţa sub epiderma efemerului: se pot cita în acest sens unele replici cu putere de reverberaţie ( – De ce mă laşi să plec ? – adresată soţului la despărţire), unele popasuri introspective (Nu-s chiar atât de singură, căci am amintirile!), unele descrieri de natură ce îşi dezvăluie, sadovenian, o rezonanţă psihologizantă (Nu vă imaginaţi, pietrele lăcrimau! Bolovanii de stâncă plângeau… îmi venea să pun mâna la gură, oprind strigătul sălbatic ce dorea să izbucnească din tot coşul pieptului: ,,De ce plâng pietrele?’’ Lacrimi pornite din topirea zăpezii de pe culmile lor, formând mari şiroaie, se rostogoleau spre poalele munţilor, indiferente si pasive. Se topea zăpada, iar eu vedeam că plâng şi petrele….), încercările de explicitare a funcţiei memoriei ca liant sufletesc (Aţi crescut băieţi mari. Iar eu zi de zi tot mai multe şi mai multe am a vă spune. Ce bine că am găsit această modalitate de corespondenţă! Mă aşez cu foaia dinainte şi în faţă cu imaginile voastre. Stau de vorbă cu voi, mă destăinui, vă dojenesc pe alocuri, vă sfătuiesc de bine şi aşa îmi trece timpul, avându-vă mereu prezenţi în mintea mea.), unele pasaje introspective menite să fortifice fiinţa (,,Ce contează dacă eşti fără un sân, ce contează dacă eşti mutilată? Bucură-te de viaţă, bucură-te de copii, de lumina zilei. Ce contează cum ai rămas după intervenţie ?Principalul este sufletul tău întreg alături de copii”) şi unele transfigurări ale spaţiu-timpului specifice omului debusolat al modernităţii (Din cer cobora domol, ca o hoaţă, o ploaie ciobănească în toiul iernii, leneşă şi indiferentă faţă de drumeţii rătăciţi. O însoţitoare nedorită, dar fidelă şi insistentă să ne ude până la oase. Pierdusem orientarea în timp şi spaţiu.). La calităţile care dau literaritate scriiturii aş adăuga ştiinţa intitulării capitolelor prin fixarea unor inteligente călăuze în spaţiul lecturii nutrind curiozitatea investigatoare a lectorului: Cine va răspunde la întrebarea ,,De ce?”, Venim spre Azi trecând prin Ieri, Licuricii străzii, Zbor de dragoste târzie…. Peste toate paginile cărţii pluteşte, nedisimulată, plăcerea împărtăşirii prin povestirea mărturisitoare – componentă, se pare, eternă a specificului est-românesc, adică moldovenesc.

La aceste dimensiuni îmi propusesem să limitez comentariul dacă destinul nu s-ar fi înscris ca un al doilea autor al cărţii, impunând autoarei, după ultimul răvaş un tragic şi terifiant Post-scriptum: în seara zilei de 13 ianuarie 2008, un accident fatal, stupid şi inexplicabil i-a tăiat pentru totdeauna lui Stasic drumul întoarcerii acasă. Din această perspectivă, moto-ul cărţii se imprimă de profunzimi tulburătoare (Dedic această carte fiicei mele Cristina. În memoria feciorului meu Stasic şi a părinţilor mei.) iar peste paginile parcurse urmează să plutească, în tonalităţi mioritice, un alt testament rostit din lumea liniştii eterne: Sei forte, mammi!.

Destinul a adăugat cărţii o dimensiune metafizică reflectată în constituenţii unei milenare tradiţii din care se mai aude glasul Anei lui Manole, al strămoşilor care poruncesc celor vii, al tuturor celor ce s-au petrecut dar ne veghează mereu, dintr-o stea sau dintr-o floare!