Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 16 → 2024

DELIA  MUNTEAN : ”Presa online completează ceea ce apare în versiune tipărită.”

IOAN VASIU  : – Când  și  unde  ați  debutat, ca scriitor?  Dar, ca  jurnalist?

DELIA MUNTEAN : – Am debutat editorial într-un volum colectiv, intitulat Prima verba. Era o antologie a premianților ediției din 1998 a Concursului Naţional de Literatură „Moştenirea Văcăreştilor”, de la Târgoviște, ediție avându-l ca președinte de juriu pe scriitorul Mircea Horia Simionescu. Cel dintâi volum individual mi-a apărut peste doi ani și a fost o monografie de autor, cu titlul De la comunicare la cuminecare. Dimensiuni ontice în opera lui Vasile Voiculescu.

În presă public din studenție. Am făcut parte din colectivul de redacție al revistei Nord a CUASC din Centrul Universitar Baia Mare (una dintre puținele publicații studențești, la nivel național, din acea vreme), unde pentru o perioadă am preluat, după plecarea lui Ioan Es. Pop, și funcția de redactor-șef. Tot atunci am colaborat sporadic la Amfiteatru și la Viața studențească. Au fost anii mei de ucenicie în jurnalism, când mă risipeam scriind îndeosebi despre subiecte legate de mediul universitar și de preocupările vârstei. Tot atunci am învățat ce înseamnă să concepi o revistă: de la stabilirea strategiei publicației, a tematicii, de la identificarea colaboratorilor până la culegerea textelor (aveam în redacție o mașină de scris), la machetarea paginii ș.a.m.d.
Am început să public mai des articole privind fenomenul literar (studii, cronici, recenzii, eseuri, traduceri) după anul 2000, în tot mai multe reviste din țară.
Mi-au fost de mare folos cursurile de jurnalism predate studenților de la Universitatea de Nord („Introducere în mass-media”, „Genurile presei scrise”, „Textul jurnalistic”), cursuri pentru care a fost necesar să parcurg o serie de lucrări de specialitate, dar care mi-au sugerat în același timp noi piste de concepere a propriilor materiale de publicat. Practic jurnalismul cultural de la începutul deceniului trecut.

I.V. : – De câți ani faceți parte din colectivul de redacție al revistei „Nord Literar”?
D.M. : – Sunt în redacția acestei publicații din 2011. Am fost inițial redactor, iar apoi, pentru câțiva ani, secretar general de redacție.

I.V. : – Cum rezistă o revistă de cultură în această perioadă grea, din punct de vedere financiar? Se mai poate spune că autoritățile statului susțin cultura, în general și literatura, în special?
D.M. :  – Cum cele două întrebări ale dumneavoastră se leagă într-o oarecare măsură, le voi aborda laolaltă.
Aș spune mai întâi că nu e deloc un lucru ieșit din comun: supraviețuirea din punct de vedere financiar a preocupat revistele de cultură – inclusiv pe cele de literatură – dintotdeauna. Indiferent de contextul social, politic, economic, indiferent de epocă, publicațiile de acest gen au reprezentat un element de disconfort ori de câte ori s-a pus problema finanțării lor. Susținerea se făcea (se face încă) îndeosebi la nivel discursiv. Se consideră că există alte priorități, mai constrângătoare. Ceea ce este, într-un fel, adevărat.
Pe de altă parte, cultura nu prea aduce profit. Iar revistele se luptă să-și păstreze autonomia profilului, evitând totodată, atât cât se poate, exploatarea reclamelor ca sursă de finanțare suplimentară (nu pot funcționa nici după modelul entertainmentului, promovând conținuturi general comprehensibile și un limbaj relaxat, orientate cu precădere către consumatorii de nivel mediu; ar fi mai puțin problematic financiar, însă păgubitor din alte perspective).Ca urmare, tirajele scad tot mai mult, bibliotecile – din aceleași rațiuni economice – renunță la abonamente (unele abia își mai împrospătează fondul de carte), liceele nu mai achiziționează aproape deloc periodice, iar chioșcurile de ziare scot în prim-plan categorii de publicații cu mai mare aderență la public.
Nu uit nici de așa-zisa concurență cu mediul online, mai accesibil, mai atractiv, mai… democratic.

Aș putea acum să vă prezint o frumoasă poveste despre ceea ce înseamnă cultura în genere, literatura în mod particular (și publicațiile aferente), despre cât de importante se dovedesc ele pentru un climat de calitate în toate domeniile. Despre faptul că ele formează caractere, că sunt printre puținele instrumente care promovează o limbă română neviciată, că veghează asupra sănătății intelectuale și morale a neamului, că-i păstrează memoria. Că tezaurizează cartea lui interioară, adică ceea ce îl definește. Și de care trebuie să aibă grijă…
Sunt aspecte pe care le împărtășim cu toții, dimensiuni prin care ne zbatem să ne menținem dreaptă coloana… Însă dincolo de toate acestea ne întâmpină o realitate neașezată, dură, pentru care cultura și instituțiile ei sunt mai degrabă o povară (financiar mai ales), un moft. Sunt mereu amenințate cu destrămarea sau cu tot felul de comasări. Cu reducerea fondurilor alocate.
Unele reviste au fost nevoite în timp să renunțe la formatul tipărit, orientându-se spre aparițiile online, altele au dispărut de tot. Însă atâtea câte au rămas, cu finanțare de la consiliile județene sau din alte surse (chiar cu contribuția personală a redactorilor), revistele – prin colectivele lor redacționale – se străduiesc să scoată numere de calitate, să atragă colaboratori de valoare (de regulă, fără posibilitatea de a-i plăti), organizează evenimente. Încearcă să vină cu o propunere viabilă de completare (poate „înlocuire” e prea mult spus, în zilele noastre), pentru tot mai multe categorii de public, a aceluiași entertainment despre care vorbeam.
Ce-i îndeamnă pe oamenii din preajma lor să continue? Ceea ce i-a mânat și pe cărturarii dinainte. Credința în cultură și în cunoaștere (incomparabil mai puțin costisitoare, pe termen lung, decât ignoranța), încrederea în energiile întemeietoare ale cuvântului scris. Pasiunea. Grija pentru curățenia sufletească a neamului. Oamenii aceștia, care țin cultura în viață, sunt conștienți că de tot ceea ce fac vor da seama în fața generațiilor viitoare. Așa cum vor da seama și cei care au în mâini hățurile puterii. E adevărat, altfel te desfășori spiritual în condiții prielnice, într-o societate care te susține și care vede dincolo de profitul economic, de exemplarele nevândute, de pacea din unele librării și biblioteci publice. De rezultatele imediate.
Să fim însă realiști. Suntem nevoiți să ne adaptăm. Ce tiraj aveau Convorbiri(le) literare la începuturi? Câteva sute de exemplare. Dar Sburătorul lui E. Lovinescu? Tot câteva sute, dintre care nu se vindeau mai mult de o sută. Dar cu ce urmări pentru cultura autohtonă!

I.V. : – În ultimii ani  a  luat  amploare  presa online.  Constituie  aceasta  un pericol  pentru  presa  tipărită?
D.M. : – Cea mai mare parte a presei scrise – nu doar a celei culturale și nu numai la noi în țară – se difuzează în paralel, atât pe suport de hârtie, cât și online. Este o formă necesară de acomodare a ei la prefacerile vremilor. Unele publicații apar doar în format electronic, în principal din motive financiare. Trecerea nu s-a făcut lesne, ea presupunând nu doar simpla postare a textelor pe internet, ci implicând învățarea și exploatarea de noi formule publicistice, precum și a unor elemente de web-design (or, apelul la specialiști în domeniul informatic și administrarea paginii au necesitat costuri suplimentare).
Nu consider „un pericol” presa online. Mai degrabă ea completează ceea ce apare în versiune tipărită. O consult eu însămi, în funcție de propriile interese profesionale. Citesc și cărți de specialitate de pe net, din tot depozitul cultural al umanității, fără să depind neapărat de programul unei biblioteci sau al altei instituții. Este confortabil și accesibil financiar. 

Nu se compară, desigur, cu a ține cartea (revista) în mâini, a-i inhala aroma, a-i mângâia coperta, a savura fâșâitul de neconfundat al hârtiei…
În plus, revistele și cărțile se pot arhiva, le citești mai în tihnă, au mai mare grijă de ochii tăi, îți lasă timp pentru reflecție. Nu te fugăresc printre informații și calupuri publicitare, nu-ți ispitesc privirea înspre imagini/conținuturi de care nu ai chiar deloc nevoie… Nu pun pe același raft vorba cu miez și trăncăneala. Amatorul cu specialistul. Seducția cu agresiunea.
De aici, aș zice, vine pericolul. Și din eclipsarea a aproape oricărei ierarhii valorice, compensate de înlocuirea ei cu topuri artificiale, întocmite ad-hoc, prin contribuția spontană (de multe ori în necunoștință de cauză) a marelui public.
I.V. : – Cu ce gânduri și proiecte ați început noul an 2024?
D.M. : – Aștept să iasă de sub tipar un prim volum de studii critice despre autorii români din Serbia. El aparține unei lucrări mai ample, intitulate De veghe la hotarul limbii române și a cărei documentare a început în 2018. Cartea va apărea la Zrenjanin, la Editura Institutului de Cultură al Românilor din Voivodina.
De asemenea, e în curs de finalizare un volum de eseuri, studii și cronici despre poezia autohtonă contemporană. Mai lucrez la două monografii de autor și, în paralel, continui munca la cartea despre scriitorii de expresie română din spațiul sârbesc.
În rest, rutina cotidiană (ale cărei rezultate se văd mai puțin, fiind risipite prin periodice ori ca prefețe/postfețe la diverse cărți) a comentatorului literar…

                                            Interviu consemnat de Ioan Vasiu /UZPR



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania