Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 16 → 2024
O specie deosebită, numită Oameni
- „Este o certitudine că ne aflăm sub o formă oarecare de supraveghere.”
- (Albert Einstein)
- S-au spus multe despre ființele zis extraterestre, care sunt ca „domiciliu” foarte terestre, după toate inormațiile.
- Trăiesc în interiorul pământului și au tehnologii la care nu putem visa și a căror misiune este de a supraveghea civilizația noastră, spre a nu face vreo prostie care să pulverizeze atomic planeta. Mai avem de evoluat încă ceva mii de ani, așa că…nu-i voie să ne facem harakiri.
- Un înalt comandant rus, responsabil cu asemenea probleme, mărturisea că de câte ori adunau la un loc multă tehnică militară și oameni, îndată OZN-urile își făceau apariția.
- S-au turnat comedii spumoase, s-au scris romane și piese de teatru, narațiuni, scheciuri cu această temă, rămase de obicei ca prilejuri de amuzament.
- Într-o parabolă, Domnul IISUS vorbește despre „un om de neam mare, care a plecat departe, să-și ia împărăția și să împărățească și se va întoarce „după multă vreme” (cine are urechi de auzit, să audă). A împărțit slugilor responsabilitățile, „iar portarului i-a poruncit să vegheze”. Ei bine, cred că- acești supraveghetori sunt chiar „extraterienii” despre care vorbim.
- Aș vrea să vă prezint o spumoasă povestire, care, dincolo de nota distractiv-comică, bate la porțile unei adânci filosofii: „Farfuria zburătoare” a peninsularului Dino Buzzati (unul din naratorii mei preferați).
- Aristotel spunea că „arta nu trebuie să se rezume la pezentarea exterioară a lucrurilor, ci să dezvăluie sensul lor interior”. În acest segment de înțelegere, literatura are un ascendent față de alte ramuri ale științei prin prezentarea faptică, obiectivată, lăsându-ne privilegiul de a medita asupra celor înfățișate.
- Haideți așadar, la o întâlnire „de gradul patru”.
- X
- Suntem într-o înserare de vară italiană, „valea-i în fum”, orăcăie undeva broaște, cerul este de o „nelămurită seninătate”.
- Profitând că oamenii erau ocupați cu cele ale lor pe așa vreme spre seară, „o farfurie zburătoare ateriză pe casa parohială a lui don Pietro, așezată pe o ridicătură în miljlocul satului”. Coborî absolut vertical, ezită în aer, apoi, cu un zumzet ușor, se așeză mare, impunătoare, de un albastru azuriu strălucitor.
- „În camera lui, care dă spre acoperișul Bisericii, parohul don Pietro citește o carte, cu țigara în gură.” Auzind zgomotul dulce, dar neobișnuit, se ridică din fotoliul său și merse la fereastră, de unde văzu chestia aceea extraordinară. Părea să aibă mai bine de zece metri.”
- Nu s-a temut, n-a tremurat și „nu s-a zăpăcit”. Nici nu se știe dacă vreodată don Pietro s-o fi temut de ceva, ca un om cu Dumnezeu. Un hublou se deschise și don Pietro întinse mâna până la perete, unde avea o pușcă cu două țevi. Dacă…
- Parohul îi vede trebăluind pe lângă mașinăria lor și vorbesc cu un fel de ciripit rizibil. Păreau foarte firavi și cam de vreun metru și zece-douăzeci sau mai bine ca înălțime, însă, bizar, se puteau lungi și scurta după voia lor. „Păreau două jeturi de fântână, mai groase la vârf și înguste mai jos.”
- „I-a văzut cum se cațără pe acoperișul lin până la crucea de pe fațadă și se părea că fac niște măsurători. Ținând pușca la îndemână, don Pietro îi lăsă în pace.” Pe dată însă își schimbă planul și strigă la ei:
- „-Hei, dați-vă jos de-acolo, flăcăi! Cine sunteți voi?”
- Cei doi nu se speriară, dar coborâră încetișor până spre fereastra preotului, iar cel mai mare începu să vorbească. Ceva nelămurit, legând cuvintele unul de altul ca britanicii, dar îndată preotul pricepu sensul vorbelor lui. Transmitere de la gând la gând? Vorbire universală?Oricum, îndată văzu că se înțelegea cu ei.
- „ -Calmează-te, zise străinul, marțian negreșit. Plecăm cât se poate de repede. Știi ceva? Noi de multă vreme vă dăm ocol și vă observăm…vă ascultăm posturile de radio, știm aproape totul.. Un lucru doar ne-a scăpat și tocmai de aceea am coborât la voi. Ce e cu antenele astea? zise el și arătă spre cruci. Le-am văzut peste tot: în vârful turnurilor, clopotnițelor, pe acperișurle caselor de zid. -Zi-mi, omule, la ce servesc?
- -Se numesc cruci, îi răspunse don Pietro.”
- Străinul silabisi cuvântul, cu o vibrație a întregului corp, poate semn de mirare ori curiozitate, apoi rosti:
- „-Și la ce servesc?”
- Don Pietro lăsă jos patul pușștii, dar să-i fie la îîndemâână și cu solemnitate le spuse:
- „ -Slujesc pentru sufletelor noastre. Sunt simbolul Domnlui nostru IISUS HRISTOS, Fiul lui Dumnezeu, care a murit pentru noi pe cruce.”
- Pe capetele străinilor se văzură clătinându-se niște lumini, semn al curiozității sau emoției? Sau ironiei? Nu se știe precis. Cel mai mare întrebă unde și când au fost acestea, iar don Pietro îi răspunse că aici, pe Pământul nostru, în Palestina, acum două mii de ani, dar că e o poveste mai lungă și nu-și dă seama dacă niște evoluați ca ei ar avea răbdare să asculte toată narațiunea.
- „ -Cum de nu? zise cel mai mare. Trebuie să fie o poveste extraordinară. Și zici că Dumnezeu a venit aici, pe pământ pentru voi? Da, chiar vreau foarte mult s-o ascult.”
- În inima preotului Pietro „fulgeră gândul” că s-a ivit o „ocazie extraordinară să convertească niște locuitori de pe alte planete”. Ce glorie veșnică îl poate aștepta!
- I-a chemat să coboare în camera lui și să stea comod, ca oamenii, dar ei n-au putut sta jos, ci doar în picioare, pe salteaua de pe pat.
- Don Pietro luă un aer de superioritate și le zise, deschizând Cartea:
- „Ia ascultați, periuțelor! =Și a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse și l-a pus în grădina Edenului…A dat apoi Domnul Dumnezeu poruncă: din toți pomii din Rai poți să mănânci, iar din pomul cunoașterii binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit. Și a zis Domnul Dumnezeu…”
- În acel moment, marțianul-șef îl întrerupse:
- „-Șpune-mi, nu-i așa-i că v-ați înfruptat? N-ați rezistatat.”
- Don Pietro s-a mâniat:
- „-Ei bine, da, dar să vă fi văzut pe voi în locul nostru. A crescut cumva și la voi acasă pomul cunoașterii binelui și răului? Ați gustat?
- -Niciodată -zise acela, e de ceva milioane de ani acolo, dar pomul e tot verde, n-a gustat nimeni. Dacă e interzis prin lege, cum să?…
- Don Pietro simți o mare dezamăgire.„Ăștia-s curați ca îngerii…nu știu ce e răutatea, pizma, minciuna…”. Preotul se simți jenat, umilit, părându-i-se că poartă povara păcartelor de secole a neamului omenesc, dar văzând crucifixul negru de pe măsuță, se încurajă puternic:
- „ -Da, ne-am ruinat din pricina acelui fruct, dar Fiul lui Dumnezeu -tună el- Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om și a coborât printre noi.” Marțianul părea nepăsător:
- „A venit aici, pe pământ, spui? Și voi ce-ați făcut? L-ați proclamat regele vosteru? Dacă nu mă-nșel, spuneai că a murit pe cruce. L-ați ucis prin urmare…”
- Don Pietro se simțea acum ca un criminal prins asupra faptului și abia îngăimă:
- „-De atunci, au trecut două mii de ani. El a murit pentru a ne dărui nouă viață veșnică.”
- Se rușină de el și de tot neamul nostru păcătos, care are nevoie atât de mare de mila lui Dumnezeu. Își acoperi fața cu mîinile și căzu în genunchi în rugăciune. Trecu poate multă vreme, nu se știe cât și extraterestrul interveni:
- „-Omule, ce faci? Ce e asta?
- -Ce fac? Mă rog, îngăimă don Pietro. Voi nu? Voi nu vă rugați lui Dumnezeu?
- -Să ne rugăm noi? Dar pentru ce ne-am ruga? Nici vorbă de așa ceva.”
- Don Pietro, care mai acu se simțise mizer ca o omidă, se învioră, se sculă de la masă, fericit și „murmură compătimitor, dar încet, ca la bolnavii pe moarte: „Vai, bieții de voi!”
- Or fi fiind ei civilizați, „cinstiți, înțelepți, neprihăniți”, dar fără relația cu Dumnezeu ce pot fi ei, decât niște gângănii inteligente, „plictisindu-se și inutili”?
- Între timp, cei doi vizitatori s-au strecurat la navă, au intrat, au tras hubloul și rotindu-se cu o o viteză mereu mai mare, curând incredibilă, au decolat pe verticallă.
- ”Ah! continua să bombăne preotul. fericit acum. Cu siguranță, Dumnezeu ne binevoiește pe noi! Mai bine niște porci ca noi, lacomi, nerușinați, nemernici, decât acei „premianți” care nu-i spun o vorbă, nici nu le pasă de Dumnezeu. Ce mulțumire poate avea Ziditorul Universului de la astfel de creaturi? Și ce înseamnă viața în lipsa răului, regretelor, lacrimilor?
- De bucurie, don Pietro zâmbi larg, luă pușca și ținti spre farfuria zburătoare, care acum era doar un punctuleț în înalt pe firmament și trase un foc. Iar de pe îndepărtatele coline, îi răspunse urletul câinilor.”
- Prof. Vasile Găurean
Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania