Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 16 → 2024

„Dincolo de familie, cartea este cel mai bun prieten al meu.”

Interviu înregistrat în studio de Emilia Ghețu, redactor al Radio Moldova din Chișinău, la 21 decembrie 2023, și difuzat în emisiunea Viața cărților, la 24 ianuarie 2024.


– Bine ai revenit la noi, Florin!
– Bine te-am regăsit, Emilia, și, prin tine, pe dragii noștri ascultători!

– Astăzi, vom călători în lumea cărților tale; cu ce ai începe?
– Povestea lecturilor mele pornește de la patru ani, când, favorizat fiind de faptul că m-am născut într-o familie de intelectuali, am învățat să citesc pe litere mari de ziar; mama, care s-a ocupat mai mult de mine, era învățătoare, iar tata – profesor și directorul celor două școli din sat. La patru ani și jumătate, aveam deja fișă la biblioteca de la căminul cultural și am început să citesc cărțile care se găseau, pe atunci, din literatura sovietică. Îmi aduc aminte, cu nostalgie chiar, de romanele și nuvelele cu comsomoliști, care m-au captivat pentru că, deși subiectele erau proaste, unii scriitori erau buni și așa am prins drag de lectură. Cu timpul, au apărut și altfel de cărți și am început să fac distincție între literatura de propagandă și cea de calitate. Am avut acces la clasici și, ușor, ușor, m-am apropiat de anumite genuri literare; o parte dintre ele erau impuse de programa școlară și de profesorii care țineau foarte mult ca noi chiar să memorăm texte clasice, iar cu altele m-am familiarizat prin intermediul bibliotecii din casa părinților. Ei nu aveau, în principal, cărți de beletristică, ci mai mult lucrări de specialitate, dar au început să cumpere volume pentru mine, în timp ce pe unele le primeam ca premii, iar pe altele le solicitam eu și, astfel, s-au adunat câteva sute, pe care le-am numerotat într-un caiet.

– Ce s-a întâmplat cu biblioteca din copilărie?
– Din fericire, am păstrat toate cărțile de atunci și le-am adus din casa părintească acolo unde locuiesc acum; pentru asta, a trebuit să cumpărăm apartamentul alăturat și să-l unim cu al nostru într-o singură locuință, fiindcă volumele nu încăpeau nici pe jumătate – sunt peste 20.000 de titluri adunate de-a lungul timpului. Când deschid cărțile din copilărie, nu pot să nu stărui asupra lor și chiar am reluat câteva; la fel, am recitit, peste ani, o parte din cele O mie și una de nopți sau altele care mi-au plăcut cândva. Cărțile bune nu au vârstă și, de aceea, poți regăsi, și peste 50 de ani, bucuria primei lecturi – dar nu la toate; de pildă, a fost o carte care m-a marcat în adolescență – Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau. Pe atunci, eram un tip mai introvertit, care își găsea refugiul în lectură și în propriile meditații, iar acest volum m-a cucerit atât de mult, încât l-am recitit de două ori. Dar – surpriză! –, după vreo 30 de ani, mi-am amintit de el și mi-am propus să retrăiesc emoțiile de altădată, însă nu a mai fost același lucru… Cărțile sunt precum unele cântece care te dau gata la prima audiție, dar care, ascultându-le peste ani, nu-ți mai transmit același fior, fie pentru că gusturile personale s-au schimbat, fie fiindcă vârsta le receptează altfel. Altfel spus, sunt cărți pe care tinerețea le percepe în toată splendoarea lor, pe când altora trebuie să le vină rândul abia la maturitate.

– Firesc, ar fi fost să urmezi Filologia și, totuși, ai ajuns la Politehnică; de ce?
– Și asta are legătură tot cu cărțile. Încă de la gimnaziu, am fost foarte atras de matematici – olimpiade și concursuri naționale de rezolvări, clasă specială la liceu și așa mai departe. Tata, care era foarte practic și gospodar, mă tot lua pe lângă el, încercând să mă învețe ce știa; numai că eu, cu firea și preocupările mele, n-am avut înclinații pentru munca fizică și, de fiecare dată când apărea „pericolul”, îi spuneam: „Tată, până mâine, trebuie să citesc o carte pentru a face un rezumat la limba română și să rezolv câteva zeci de probleme de matematică!” Și, atunci, mă lăsa – altfel, nu scăpam. Iar acesta a fost un motiv suplimentar pentru a mă apropia de cărți. Am dat admitere la ceea ce mă pricepeam mai bine – la Facultatea de Matematică –, de unde, din considerente practice, m-am transferat la Politehnică. Însă anii de studenție au fost niște ani pierduți din punct de vedere al lecturilor; tot ce am citit a fost până atunci și după aceea. Din acest motiv, după absolvire m-am năpustit asupra anticariatelor și librăriilor și am început să cumpăr carte după carte, lecturând aproape tot ce-mi cădea în mână. Am ajuns, astfel, la diferențierea gusturilor literare, în prezent fiind atras mai mult de istorie, memorii, jurnale, corespondență, poezie și, din ce în ce mai puțin, de beletristică. Cumpăr numai ceea ce știu, dinainte, că mă va interesa și citesc câte două-trei cărți în paralel, dând prioritate celei care mă atrage mai mult.

– Existau mai multe anticariate în Iași?
– Am avut norocul să întâlnesc anticari adevărați, dintre care unul, Gheorghe Pânzaru, bătrân pe atunci, îi cunoscuse, personal, pe mai mulți scriitori interbelici care îi cumpărau cărțile. Apoi, am frecventat anticariatul din strada Lăpușneanu, care s-a mutat, ulterior, la Casa Cărții, dar, acolo, mai rămăsese doar o umbră din ceea ce fusese cândva. După aceea, pe aceeași stradă s-a deschis magazinul de antichități al regretatului Dumitru Grumăzescu, cel mai mare colecționar de volume ale lui Mihai Eminescu și al treilea, în general, din lume. Astăzi, tot acolo există mai multe tonete cu cărți, însă farmecul inefabil al anticariatelor de odinioară s-a pierdut.

– Dar în privința librăriilor?
– Din cauza Internetului și a diminuării pasiunii pentru lectură, și acestea s-au împuținat; mai există doar cinci librării mari, pentru că toate unitățile de profil din cartiere au fost desființate. Îmi aduc aminte cum le colindam pe vremea când titlurile valoroase se vindeau „la pungă” cu cele mai puțin vandabile, dar, pentru că eram client vechi și fidel, aveam privilegiul de a le cumpăra numai pe cele bune. Însă fiecare carte – inclusiv cele proaste – este instructivă, pentru că și cele slabe au „meritul” de a te îndrepta spre titlurile de calitate. Cu alte cuvinte, și din cele discutabile înveți câte ceva – cum nu se scrie, cum să te ferești de adevăruri falsificate sau de un stil literar îndoielnic și așa mai departe. Din această cauză, până acum n-am reușit să fac o triere în bibliotecă, deși ea se impune; mă împiedică sentimentalismul, pentru că de fiecare carte mă leagă câte o amintire – cel ce mi-a dăruit-o sau cu cine eram când am achiziționat-o, ziua în care am cumpărat-o ori povestea din ea. Pot spune că, dincolo de familie, cartea este cel mai bun prieten al meu.

– Mergi și la târguri de carte?
– O, abia le aștept, pentru că sunt o desfătare! Fiind cunoscut în toate librăriile ieșene, am, de fiecare dată, rezervate noutățile care mă interesează, pentru că librarii îmi cunosc preferințele. Totuși, există edituri cu care aceste librării nu au contract și, atunci, titlurile care îmi scapă le achiziționez de la târguri. Altă sursă de a-mi procura cărțile ce-mi lipsesc, inclusiv unele foarte vechi, este Internetul, de unde le comand de câte ori am nevoie. În special, țin legătura cu cititori mai în vârstă, întrucât cei care creează, apreciază sau editează literatura de astăzi nu prea intră în vederile mele.

– Cum reacționezi atunci când intri într-o librărie și găsești un titlu la care nu te așteptai?
– Îmi aduc aminte de o scenă pe care o văd, și acum, în fața ochilor. Tocmai apăruse o carte de memorii a poetei Constanța Buzea, prima soție a lui Adrian Păunescu, pe care am deschis-o cu o reală curiozitate; ei, bine, deși știam că o voi cumpăra, timp de vreun ceas nu am mai lăsat-o din mână până nu am trecut de jumătatea ei și aș fi continuat să citesc dacă nu ar fi venit ora închiderii. De multe ori, uitam ce mai aveam de făcut, rămânând în librării pentru că nu mă puteam desprinde de un volum sau altul.

– Obișnuiești să dăruiești cărți?
– Întotdeauna, achiziționez câte un singur exemplar, dar mi s-a întâmplat, de zeci de ori, să cumpăr cărți și a doua oară, chiar dacă le-am citit; fie pentru că, după mulți ani, nu mi le mai amintesc la prima vedere, fie fiindcă nu le mai recunosc în alte ediții. Ajuns acasă, realizez că le-am mai luat o dată și, atunci, un volum îl dăruiesc.

– Timp de 30 de ani, ai realizat emisiuni la Radio Iași; cum te-au ajutat cărțile în profesie?
– Fără lecturile mele, sunt convins că nu mi-aș mai fi apropiat atâția oameni prin intermediul radioului, pentru că accesul la carte mi-a facilitat lejeritatea exprimării, care m-a scutit de emoții – cu excepția primilor ani, în care, firesc, a trebuit să am o hârtie în față, fiindcă m-am apropiat cu mare teamă de microfon. Ulterior, am mizat, întotdeauna, pe normalitatea exprimării libere, care ajunge mult mai ușor și mai credibil la sufletul ascultătorilor – dar pe baza unei stricte documentări prealabile. Așadar, lecturile m-au ajutat foarte mult. Îmi amintesc că, uneori, îmi veneau în minte expresii deosebite sau formulări colorate care, vrând-nevrând, mi-au intrat în limbaj și mi-au folosit, adesea, la modul concret.

– Care autori ți-au plăcut cel mai mult?
– Dintre poeți, pentru că sunt adeptul formei clasice, îi prefer, mai ales, pe George Topîrceanu, George Coșbuc, Radu Gyr, Adrian Păunescu și Ion Pribeagu – un poet satiric genial. Din beletristică, îi agreez pe scriitorii interbelici – Ionel Teodoreanu, Mihail Sebastian, Cezar Petrescu, George Călinescu, Camil Petrescu și alții, dintre care despre unii nici nu se mai știe astăzi. Îți dau un exemplu: nu am mai găsit nici în Internet vreo referire la un roman care m-a fascinat – Om, de Ion Dan, conceput parcă anume pentru mine; acestea sunt cărțile bune – care îți lasă impresia că au fost scrise special pentru tine. Erau romanele acelea de format mediu, cu coperți din carton subțire, ce se mai găseau prin anticariate, care m-au făcut să cred că m-am născut prea târziu. Mi-ar fi plăcut să trăiesc, chiar dacă aș fi avut și unele deziluzii, în România autentică – mai precis, să fi fost adolescent în perioada interbelică. Să-mi iau cărțile nou apărute din celebrele librării ale vremii, să ascult muzica lui Cristian Vasile, Jean Moscopol, Titi Botez, Gion [Gheorghe Ionescu], Zavaidoc [Marin Gheorghe Teodorescu] și toți ceilalți, să patrulez pe Calea Victoriei din București, pe strada Lăpușneanu din Iași sau pe orice bulevard din Chișinău și să mă retrag, seara, într-o grădină de vară. Atunci au explodat literatura, muzica și toate artele, în general, care, în opinia mea, s-au degradat iremediabil odată cu scurgerea timpului.

– Intrând în culisele istoriei, ce cărți ai consultat despre mareșalul Ion Antonescu și ce opinie ai despre el?
– Am citit tot ce a apărut la noi; în primul rând, volumele lui, inclusiv apelurile sale din presa vremii, apoi lucrările istoricilor referitoare la el, după cum am avut acces și la documentele și ziarele epocii. Părerea mea este că a fost un foarte mare român, aflat, însă, sub vremi – iar asta nu o neagă nici contestatarii lui. Un om care renunță la propria viață pentru pământul și neamul românesc nu poate fi privit altfel decât ca un erou. Mai mult ca sigur, peste ani, figura sa va fi reconsiderată așa cum, de fapt, a fost.

– Ai fi intrat în Garda de Fier?
– Nu m-aș fi înscris, pentru că sunt construit pentru cu totul altceva și fiindcă m-am ferit, mereu, de înregimentarea în partide și programe politice; probabil, însă, aș fi simpatizat-o și-ți explic de ce. Mișcarea Legionară, atât de blamată astăzi, a apărut pe un fond istoric care a impus-o; s-a născut într-o epocă a politicianismului meschin pentru că a fost nevoie de ea și a „prins” la popor, inclusiv la intelectuali. Românii aveau nevoie, ca și azi, de o exacerbare a sentimentului național, care căzuse, ca și acum, în derizoriu. Excesele petrecute atunci au fost, însă, regretabile și condamnabile de ambele părți.

– Era atractivă, de vreme ce a avut ca simpatizanți nume sonore, precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Nae Ionescu și alții…
– Toți au fost niște mari patrioți, care nu au aderat la Mișcare de dragul violenței sau al abuzurilor de orice fel; nici măcar de popularitate nu aveau nevoie, pentru că erau deja niște somități. Ei s-au raliat pentru că s-au identificat, prin Legiune, cu cauza acestui neam și au simțit nevoia să fie aproape de poporul lor; și nu au găsit niciun partid care să le mijlocească această apropiere la fel de mult.

– Crezi că s-a făcut destulă lumină în privința Mișcării Legionare?
– O, nu, dimpotrivă. Se țese o plasă de întuneric datorată faptului că, la fel ca atunci, trăim niște vremuri aflate sub interdicții politice; istoria națională trebuie cunoscută așa cum a fost, indiferent de opiniile anumitor cercuri din țară sau din afară. Noi suntem dominați, dacă nu chiar conduși, de o elită mondială ce are în componență foarte mulți evrei inteligenți și potenți financiar, care fac parte din masonerie și s-au infiltrat în guvernele celor mai importante state ale lumii sau le influențează prin intermediari. Și, astfel, ne aflăm sub presiunea acestor elite, care ne impun despre ce personalități ale neamului avem voie să vorbim și despre care nu trebuie nici măcar să pomenim. Istoria românilor, cu bune și rele, cu alb și negru, cu lașități și eroisme, este a noastră și trebuie să ne-o asumăm. Mișcarea Legionară, cu suișurile și coborâșurile ei, este încă ocultată; mai există destule adevăruri în arhive și chiar în cărți, care nu numai că nu sunt scoase la lumină, dar sunt obturate și atacate cu argumente deformate sau eronate. Istoria autentică se scrie foarte greu și are nevoie de secole pentru a fi consemnată; iar cea a Mișcării Legionare nu a atins termenul de grație pentru a fi scrisă cu adevărat. La fel, istoria reală a comunismului românesc e insuficient cunoscută de masele largi. În fine, ca să închei cele trei zone ale istoriei care au fost ocultate în regimul trecut, despre regalitatea română s-au scris foarte multe adevăruri în ultimii 34 de ani, dar, din păcate, doar cei interesați au ajuns la ele. Sar de la una la alta, însă toate au legătură unele cu altele; astăzi, niciun basarabean nu mai are vreo scuză pentru a sta cu spatele la români, de vreme ce a avut posibilitatea să se informeze și nu a făcut-o. Din acest motiv, eu, care iubesc mult Basarabia și pe românii de aici, nu pot să nu-i judec cu severitate pe cei care încă mai privesc chiorâș la România.

– Îți mulțumesc pentru toate gândurile pe care ni le-ai încredințat.
– Și eu, pentru invitație.

Florin Bălănescu



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania