• ,,Nu e carte să înveți, 
• Ca viața să aibă preț- 
• Ci trăiește, chinuiește
• Și de toate pătimește
• Ș-ai s-auzi cum iarba crește”.
• (M.Eminescu- În zadar în colbul școlii, 1880)

 Mihai Eminescu, încă din fragedă copilărie, a trăit într-un mediu în care se găseau cărţi vechi, cronici, cărţi de religie şi piese de teatru, cărţi care se aflau în biblioteca tatălui său. Aceste cărţi au fost citite și de poet, după ce a învăţat de timpuriu, tainele scrisului şi cititului. În casa părintească se găsea o bibliotecă destul de bogată, completată mereu de Gh. Eminovici, dar şi la mănăstirea Agafton el are ocazia să înveţe cititul pe cărţile bisericeşti, ajutat fiind de mătuşa sa, maica Fevronia. Se spune că pe una din cărţile de aici ar fi rămas o însemnare autografă a lui Eminescu.
     La Ipotești, Eminescu a copilărit în tovărășia fratelui său, Ilie, de la care a învățat primele buchii, a citit și a scris de pe cărțile de școală ale acestuia și ale fraților săi mai mari: Șerban, Iorgu și Niculai. Tatăl său, văzând preocupările sale pentru carte, îl lăsa în camera în care ținea biblioteca și, unde, în zilele de duminică și de sărbători, avea acces toată familia. În cursul săptămânii numai Mihai putea cerceta biblioteca, având cheile încredințate de tatăl său, bucuros că fiului său îi place cartea. Așa a ajuns copilul și adolecentul Mihai să iubească și să prețuiască cărțile de timpuriu, ceea ce va face toată viața lui.
      Mihai Eminescu, încă din copilărie și adolescență, a prins drag de carte, citea cu nesaț tot ce găsea, reușind să-și formeze o cultură vastă, mult peste cea a colegilor săi, fiind apreciat de aceștia, pentru cunoștințele lui din diferite domenii.
      În școlile de la Cernăuți, Viena și Berlin, Eminescu a îndeplinit funcția de bibliotecar, fiind preocupat de protejarea cărților și completarea acestor biblioteci cu alte cărți. El însuși, cumpăra frecvent cărți și manuscrise, formându-și o bibliotecă importantă, de care nu s-a despărțit niciodată.
    Trăind într-un mediu unde cărţile erau la mare preţ, Mihai Eminescu devine, mai târziu, el însuşi mare iubitor şi colecţionar de carte, ceea ce a făcut ca, în diferite locuri pe unde a trăit şi a muncit, cărţile să-i fie singura şi cea mai preţioasă avere a sa. Când se muta dintr-o localitate în alta sau dintr-o locuinţă în alta, principala şi cea mai grea problemă pentru Eminescu era să-şi transporte biblioteca, apreciată de colegii și de prietenii săi.
     În scurta lui viaţă, Eminescu a dăruit cu bucurie, prietenilor sau celor ce l-au îngrijit, câte o carte cu autograful său. Astăzi se cunosc puţine din aceste cărţi dăruite de poet şi ele sunt la mare cinste în bibliotecile în care se găsesc.
     Grija și dragostea sa față de cărți și, în special de cărțile vechi și manuscrise, l-au făcut ca, în patru rânduri, să se ocupe de câte o bibliotecă: la Cernăuți, de biblioteca profesorului de română, Aron Pumnul, la Universitatea din Viena, de biblioteca Societății ,,România Jună”, la Iași ca director al Bibliotecii Centrale Universitare și în perioada 1884- 1886, ca subbibliotecar la ceeași bibliotecă. În aceste perioade, poetul a fost un om fericit, înconjurat de cărți, așa cum îi plăcea lui cel mai mult.
◊
      În anul 1874, după terminarea studiilor la Universitatea din Berlin, fără să-și fi dat doctoratul, Mihai Eminescu se întoarce la Iași, cu gândul să-și găsească o ocupație, din care să-și asigure cele necesare traiului zilnic. Titu Maiorescu aștepta ca Eminescu să-și susțină doctoratul în filozofie, pentru care fusese ajutat cu 300 de taleri, dar Eminescu, care nu se simțea suficient de pregătit pentru doctorat, revine în țară, spre nemulțumirea binefăcătorului său, care îi scrie lui Negruzzi:,,Doctoratul ce-mi promisese să-l facă, pe baza cărei promisiuni i-am mandat subvențiunea anume pentru acel scop. Lipsirea lui la făgăduința dată ar fi greu de calificat între amici”.
     Eminescu soseşte în gara Iaşi, cu trenul accelerat Paris- Berlin- Viena- Lemberg- Suceava- Paşcani –Iaşi. Este întâmpinat de junimistul Vasile Pogor în pragul casei sale cu urarea:,,Bine ai venit la Eşi, domnule Eminescu!” şi l-a găzduit o bună bucată de vreme.
La data de 23 august 1874, deşi cu studiile neterminate, cu ajutorul lui Vasile Pogor şi a lui Titu Maiorescu, Eminescu este numit director al Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi, cu un salariu de 200 lei noi, lucru ce l-a făcut pe poet să declare că:,,Sunt fericit…ferit de grija zilei de mâine… trebui să mă bucur de norocul ce-a dat peste mine”.
     Mihai Eminescu, la preluarea funcției de bibliotecar, scrie Veronicăi Micle:,,Sunt fericit că mi-am ales un loc potrivit cu firea mea singuratică şi dornică de cercetări. Ferit de grija zilei de mâine, mă voi confunda ca un budist în trecut, mai ales în trecutul nostru atât de măreţ în fapte şi oameni. Voi fi obligat moralmente d-lui Pogor care m-a găzduit şi care mi-a găsit acest culcuş dem pentru iernile mai friguroase… Înțeleg prin ierni, schimbarea răutăcioasă a semenilor noștri, care caută să lovească chiar și-n cei ce nu se pot apăra. Cunosc năravurile politice de la noi, de aceia mă îngrijesc, cu toate că trebuie să mă bucur de norocul ce-a dat peste mine” (Fragment de scrisoare către Veronica Micle din 14 septembrie 1874).

       Titu Maiorescu, ministrul Instrucțiunii Publice și al Cultelor, face propunerea de numire a lui Mihai Eminescu în funcția de bibliotecar, ceea ce Consiliul de Miniștri aprobă:,,Astăzi 23 august 1874, Consiliul Miniștrilor luând în deliberare referatul d-lui Ministru al Cultelor și al Instrucțiunii publice sub nr.7719, prin care se propune numirea d-lui M. Eminesu, doctorand în filozofie, în postul de bibliotecar al Bibliotecii centrale din Iași.
     În virtutea dreptului ce ni se acordă prin Înaltul Decret al măriei sale domnitorului, nr.1382, de la 3 iulie expirat:
     Decide:
     Domnul Mihail Eminescu este numit provizoriu în postul de bibliotecar al Bibliotecii centrale din Iași, în locul d-lui Samson Botnărescu, trecut într-alt post și sub rezerva confirmării ulterioare a acestei numiri de către măria sa domnitorul, după întoarcerea în țară. L. Catargi, G. Gr. Cantacuzino, Al. Lahovari, T. Maiorescu”.
     Calitatea lui Eminescu de ,,doctorand în filozofie”  este completată cu cerneală neagră de către T. Maiorescu, pe locul gol și, tot cu cerneală neagră iscălește decizia. Maiorescu spera că Eminescu o să-și dea doctoratul în filozofie și să-l numească profesor la Universitatea din Iași.
      Mihai Eminescu este numit bibliotecar, în locul lui Samson Botnărescu, trimis prin ordinul nr.7818, din 24 august 1874, director la Școala Normală ,,Vasile Lupu” din Iași, sub rezerva semnării decretului, la venirea în țară a domnitorului.

      Pe 30 august 1874, Mihai Eminescu depune jurământul, în fața rectorului Universității din Iași, de care ținea biblioteca:,,Jurământ. Jur în numele lui Dumnezeu și declar pe onoare și conștiința mea:
      Credință domnitorului românilor Carol I și constituțiunii țării mele;
      De a-mi îndeplini cu sînțenie datoriile ce-mi impune funcția mea;
      De a aplica legile și de a mă conforma legilor întru toate și pentru toți, fără pasiune, fără ură, fără favoare, fără considerațiune de persoană, fără nici un interes direct sau indirect.
          La 1 septembrie 1874, Mihai Eminescu, a luat în primire postul de bibliotecar, pe baza unui proces-verbal, semnat de S. Botnărescu și de el, dar nu au numărat cărțile, așa cum le indicase T. Maiorescu:,,Comunicând d-voastre această numire, am onoare a vă invita să intrați în atribuțiunile postului ce vi s-a încredințat la 1 septembrie viitor, de când va începe onorariul cuvenit d-voastre după buget, însă mai înainte de aceasta veți depune jurământul legiuit în prezența domnului rector al Universității din Iași și veți primi apoi de la predecesorele d-voastre, în vedere cu cataloagele exitente, opurile ce aparțin acestei biblioteci, dota, mobilierul și cancelaria ei” (Arhivele Statului București, Fondul Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, dosar 2588/1874).
      Observăm că în documentele de numire, Eminescu este bibliotecar și nu director al bibliotecii, funcție inexistenă, el fiind în subordinea directă a rectorului Univesității din Iași, Ștefan Micle, soțul Veronicăi Micle. Totuși, Eminescu răspundea de toate problemele bibliotecii, ca un adevărat director de astăzi, semnând toate actele și documentele, privitoare la bunul mers al activității acesteia.
      Pe 16 octombrie 1874, la Sinaia, domnitorul Carol I, semnează decretul de numire:
     ,,Am decretat și decretăm:
     Art. I. D-nul Mihail Eminescu, doctorand în filozofie, care prin jurnalul Consiliului Nostru de Miniștri, nr.20, de la 23 august trecut, a fost numit provizoriu în funcțiunea de bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași, în locul d-lui Samson Botnărescu, trecut în alt post, este confirmat în zisa funcțiune.
     Art. II și ultim: Ministrul Nostru Secretar de Stat la Departamentul Instrucțiunii Publice și al Cultelor este însărcinat cu executarea acestui Decret. Dat la Sinaia, la 16 octombrie 1874, Carol, Nr.1748”.
    Mihai Eminescu conduce Biblioteca Centrală Universitară din Iași, cu multă pricepere și dăruire, având preocuparea de a achiziționa cărți vechi și manuscrise, necesare bibliotecii, așa cum a făcut cu achiziția de la anticarul Israel Cuperman, a unor cărți vechi și manuscrise, în valoare de 400 lei, pe 17 ianuarie 1875. El conduce biblioteca până pe 30  iunie 1875, când este numit revizor școlar pe județele Iași și Vaslui.
       Eminescu predă biblioteca cu Proces-verbal, din 2 iulie 1875, lui Dimitrie Petrino, noul bibliotecar. Din procesul- verbal încheiat, se poate observa că biblioteca avea:
    -Cărți- 10.072 opuri în 15.559 exemplare și 26.970 volume,
    -Monezi și medalii-799 bucăți,
    -Rarități- 234 bucăți,
    – Mobilier divers pentru cărți, monede și medalii,
     Toată averea bibliotecii era expusă în cle cinci saloane ale bibliotecii, unde avea cancelaria și bibliotecarul Mihai Eminescu.
    Eminescu face aceeași greșeală ca la primirea inventarului și nu face numărătoarea cărților la predare, deși mai continuă activitatea de bibliotecar încă două luni, Petrino intrând în concediu. Acest lucru va duce la acel proces rușinos, intentat de Petrino, pe motiv ca lipsesc o parte din cărți și parte din mobilier, purtându-l pe Eminescu prin justiție, proces politic la inițiativa liberalilor ieșeni.
 În urma unor aranjamente politice de culise, Eminescu  rămâne la bibliotecă până la 1 iulie 1875, când pe neaşteptate, este numit revizor şcolar  peste judeţele Iaşi şi Vaslui, în timp ce noul director Dimitrie Petrino, cu acordul unor notabilităţi ale partidului liberal, îi vor face viaţa grea lui Eminescu, căruia i se deschide proces pentru însuşire de cărţi şi mobilier, dar până la urmă, instanţele de judecată absolvindu-l de orice vină.
Majoritatea criticilor literari, exegeţi ai operei eminesciene, sunt de acord că perioada cât poetul a fost bibliotecar şi revizor şcolar a fost cea mai prolifică a creaţiei sale. Fie că Iaşul ,,Junimii” cu împrejurimile, parcurile şi teii săi se potriveau cu firea sa romantică, fie apropierea de vechii săi prieteni şi Veronica Micle, în perioada şederii sale în ,,dulcele târg”, Eminescu a compus şi publicat cele mai frumoase poezii ale sale, lăsându-ne moştenire  adevărate mărgăritare de limbă, armonii şi simţire românească.                       Ver
În perioada cât M. Eminescu a lucrat ca director al Bibliotecii Centrale Universitare, a îndeplinit și alte atribuțiuni, trasate de minister. Astfel, el a colaborat la dicționarul Brockhaus, la propunerea lui Maiorescu, care scrie lui Negruzzi.,,Fă bine amintește lui Eminescu să-mi comunice de urgență lista tuturor articolelor, despre care crede, că trebuie să figureze în Conversation- Lexicon Brockhaus, precum și acelor ce ar trebui eliminate din ultima edițiune. Am primit o scrisoare de la Brockhaus, care aprobă colaborarea lui Eminescu”.
     În scrisoarea lui F.A. Brockhaus din Leipzig, din 12 iulie 1875, acesta îi comunică lui Eminescu condițiile colaborării lor, în care, printre altele precizează:,,Din prima expediere nesolicitată vor fi neapărat acceptate București și Brăila și poate chiar încă una sau alta din cele rămase, asupra căreia redacția se va decide treptat, în măsura în care articolele ajung la cules.
    În afară de aceasta, vă mai rog să revedeți din ediția a XI-a articolele: Bolintineanu, Botoșani, Brătianu și să le expediați în cursul următoarelor 6-8 săptămâni, eventual și mai târziu. Prea supus, F.A. Brockhaus”.
      În această activitate, Eminescu a fost ajutat de activitatea sa de bibliotecar, la Biblioteca Universitară din Iași, aici găsind cărțile necesare pentru documentare.
     În baza cunoştinţelor sale vaste din diferite domenii ale literaturii, filozofiei, istoriei şi a ştiinţelor sociale, Eminescu este solicitat să participe la examenele semestriale ale elevilor diferitelor şcoli din Iaşi, sau în comisiile de examinare a profesorilor.
     Rectorul Ştefan Micle îl numeşte ca observator în comisia de examinare a elevilor Şcolii normale ,,Vasile Lupu” din Iaşi, unde director era Samson Botnărescu, prietenul său. Examenul era la sfârşitul semestrului I de şcoală, în luna ianuarie 1875. În adresa din 30 decembrie 1874, rectorul Ştefan Micle înştiinţează pe Botnărescu despre componenţa delegaţilor:,,Domnule Directore, Am onoarea de a vă face cunoscut că pentru examenele semestrului I ale anului şcolar de la Institutul ce dirigeţi am delegat pe d-nii G. Buţureanu, M. Eminescu şi dr. Criste Buicliu” (Arhivele Statului din Iaşi, Dosarul 6/1874, fila 32- Şcoala Normală ,,Vasile Lupu”).
      În septembrie 1874, Mihai Eminescu este numit, din partea ministrului Titu Maiorescu, în juriul de examinare pentru ocuparea catedrelor vacante de la Liceul din Botoşani (Liceul A. T. Laurian). Din acest juriu, în afară de Eminescu mai făceau parte: Samson Botnărescu, Zaharia Columb, profesorii universitari Şt. Micle, N. Culianu şi academicienii N. Quintescu şi I. Caragiani. Documentele concursului, 10 procese verbale semnate şi de M. Eminescu, se găsesc în arhiva Universităţii din Iaşi, Dosarul 214/1874– Analele ştiinţifice ale Universităţii ,,Al. I. Cuza din Iaşi (serie nouă, Secţiunea III,c), Limbă şi literatură, tom XI (1965), fascicolul 1, pag.108.
       Mihai Eminescu, în perioada de activitate ieșeană, a fost și profesor, predând limba germană și logica la Institutul Central din Iași, a predat istoria la Pensionatul de fete condus de Emilia Humpel și, în perioada când era bolnav, 1884-1886, a predat statistica și geografia la Școala Comercială din Iași, fără manuale, ceea ce i-a creat multe dificultăți.
       Ca profesor, Eminescu era de o corectitudine și exigență desăvârșită, motiv pentru care a intrat în conflict cu elevii Institutului Central din Iași, care, nemulțumiți de notele primate, au făcut o grevă, în urma căreia poetul a renunțat la orele de germană.
Cât priveşte locul în care a funcţionat Biblioteca Centrală trebuie spus că spre norocul municipiului Iași edificiul s-a păstrat, la exterior cel puţin, exact ca acum 150 de ani. Clădirea cu un singur etaj era împrejmuită cu gard din piatră din care se mai păstrează astăzi o mică porţiune precum şi o poartă masivă cu boltă bine conservată la care se mai observă, încastrate în zid, balamalele groase din fier, de care erau fixate uşile din fier forjat. În partea superioară poarta avea şi un înscris care nu s-a păstrat. În anul 1993, academicianul Constantin Ciopraga şi-a dat girul pe un proiect de placă comemorativă, dar ea a fost dezvelită cu înscrisul puţin modificat faţă de proiect: ,,ÎN ACEASTĂ CLĂDIRE ÎNTRE ANII 1874-1875 A FUNCŢIONAT CA BIBLIOTECAR MIHAI EMINESCU ,,LUCEAFĂRUL POEZIEI ROMÂNEŞTI”. În momentul de faţă, în fosta bibliotecă se află Rectoratul Universităţii de Medicină şi Farmacie ,,Gr. T. Popa” din Iaşi.
Cu prilejul venirii la Iaşi a regelui Ferdinand, la inaugurarea noului Palat Administrativ (11 oct. 1925) primarul de atunci, Constantin Toma, i-a sugerat suveranului ,,…să eternizeze numele şi glorioasa lui domnie la Iaşi printr-o Fundaţie Regală, aşa cum făcuse şi regele Carol I la Bucureşti, înălţând monumentala fundaţie ce-i poartă numele…”.
Regele Ferdinand s-a arătat entuziasmat de propunere, hotărând chiar locul amplasării, adică la intersecţia străzii Păcurari cu bulevardul Carol I. Lucrările au început în anul 1930 şi au fost terminate în anul 1933, proiectantul şi conducătorul lucrării fiind arhitectul Jotzu, iar noul edificiu s-a numit ,,Fundaţia Regele Ferdinand I “.
În momentul de faţă aici îşi are sediul Biblioteca Centrală Universitară ,,Mihai Eminescu”, având în latura dinspre bulevardul Carol, cunoscutul monument al Luceafărului, iar după lucrările de modernizarea pieţii din vecinătate, i s-a dat de asemeni numele de Piaţa ,,Mihai Eminescu”. În partea superioară a faţadei bibliotecii se află un număr de 10 medalioane cu chipurile lui Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Miron Costin, Ion Creangă, Ion Neculce, Bogdan Petriceico Haşdeu, Titu Maiorescu, Petru Poni, A.D. Xenopol şi Gh. Asachi. Alături este amplasată statuia lui Mihai Eminescu, operă a sculptorului Ioan Schmidt-Faur, din anul 1929.

• Bibliografie:
• 1.Gheorghe Ungureanu- Eminescu în documente de familie, Editura Minerva București, 1977
• 2.Augustin Z.N. Pop- Noi contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Editura Academiei R.S.R, București, 1969
• 3.Petru Vintilă- Eminescu. Roman cronologic, Editura Cartea Românească, București, 1974
• 4.Dosarul 214/1874– Analele ştiinţifice ale Universităţii ,,Al. I. Cuza din Iaşi (serie nouă, Secţiunea III,c), Limbă şi literatură, tom XI (1965), fascicolul 1, pag.108.
• Nicolae Iosub, august 2024, Botoșani