Pe urmele lui Mihai Eminescu (IX):
MIHAI EMINESCU LA IAŞI (I)

Oraşul Iaşi, capitala Moldovei, a fost locul unde poetul Mihai Eminescu a lucrat o perioada importantă din scurta sa viaţă. Aici, a avut primul loc de muncă, Biblioteca Centrală, a creat unele din cele mai frumoase poezii de dragoste, aproape fiind de Veronica Micle şi aici şi-a făcut cei mai mulţi şi mai statornici prieteni.
Poetul a trecut de mai multe ori prin Iaşi: cu trupa de teatru a lui Mihail Pascally, în anul 1869, în vizitele sale la ,,Junimea” în anii 1871 şi 1872, dar stabilirea definitivă în oraşul Iaşi s-a produs la sfârşitul lunii august 1874. Soseşte în Gara Iaşi cu trenul accelerat Paris-Berlin-Viena-Lemberg-Suceava-Paşcani-Iaşi, după terminarea studiilor de la universităţile din Viena şi Berlin.
Este întâmpinat de junimistul Vasile Pogor în pragul casei sale cu urarea: ,,Bine ai venit la Eşi, domnule Eminescu!” şi l-a găzduit o bună bucată de vreme.
La data de 23 august 1874, deşi cu studiile neterminate, cu ajutorul lui Vasile Pogor şi a lui Titu Maiorescu, Eminescu este numit director al Bibliotecii Centrale din Iaşi cu un salariu de 200 lei noi, bani ce l-au făcut pe poet să declare că:

,,Sunt fericit… ferit de grija zilei de mâine… trebui să mă bucur de norocul ce-a dat peste mine”.

La 30 august 1874, Mihai Eminescu depune jurământul în faţa rectorului universităţii ieşene, Ştefan Micle, iar la 1 septembrie preia postul de director al Bibliotecii Centrale din Iaşi:

,,Sunt fericit că mi-am ales un loc potrivit cu firea mea singuratică şi dornică de cercetări. Ferit de grija zilei de mâine, mă voi confunda ca un budist în trecut, mai ales în trecutul nostru atât de măreţ în fapte şi oameni. Voi fi obligat moralmente d-lui Pogor care m-a găzduit şi care mi-a găsit acest culcuş demn….”

Viaţa are însă urcuşurile şi coborâşurile sale şi lucrurile aveau să evolueze altfel de cum s-ar fi dorit. În primul rând Eminescu, om de o cinste exemplară a făcut greşeala preluării de gestiune de la predecesorul său Samson Bodnărescu fără un inventar strict al fondului de carte, fapt care, mai târziu îi va aduce multe şi nemeritate necazuri.

Între timp se adaugă vestea neaşteptată a decesului la Berlin a fratelui Şerban lăsând în urmă o seamă de datorii neonorate către spitalele unde fusese internat cu tuberculoză, încât se înţelege de ce Eminescu a încercat să-şi sporească veniturile ca profesor suplinitor de logică la Institutul Academic din Iaşi, iar mai apoi, în al doilea semestru al anului şcolar 1874-1875, ca profesor de limba germană la Liceul ,,Oltea Doamna”, actualmente Liceul ,,Mihai Eminescu”, alături de profesorii junimişti: N. Culiano, P. Poni, Gr. Cobălcescu, Şt. Vîrcolici, A. D. Xenopol, avându-l pe I. M. Melik ca director.
Fiind un profesor exigent, dar lipsit de experienţă pedagogică, intră în conflict cu elevii săi care fac o grevă şi nu se prezintă la orele ţinute de Eminescu. Aceasta a făcut ca în semestrul doi să fie înlocuit cu P. Paicu.

În urma unor aranjamente politice de culise, Eminescu rămâne la bibliotecă până la 1 iulie 1875, când pe neaşteptate, este numit revizor şcolar peste judeţele Iaşi şi Vaslui în timp ce noul director Dimitrie Petrino, cu acordul unor notabilităţi ale partidului liberal, îi vor face viaţa grea lui Eminescu, căruia i se deschide proces pentru însuşire de cărţi şi mobilier, dar până la urmă instanţele de judecată absolvindu-l de orice vină.
În calitate de revizor şcolar, Eminescu cutreieră satele celor două judeţe, luând legătura cu sistemul românesc de învăţământ, constatând lipsa manualelor şcolare, a învăţătorilor pregătiţi corespunzător, a lipsurilor materiale din şcolile săteşti. În această funcţie, Eminescu face toate activităţile unei cancelarii, de la cea de curier, copist, registrator, administrator şi până la cea de examinator.
În vara anului 1875, Eminescu supraveghează conferinţele cu învăţătorii din judeţul Iaşi şi face un raport la minister.
Încă din august el inspectează şcolile din judeţul Vaslui, pentru a lua contact cu situaţia învăţământului din sate, în vederea reorganizării învăţământului primar. În aceste inspecţii în şcolile celor două judeţe, Iaşi şi Vaslui, Eminescu reuşeşte să cunoască starea socială a ţăranului român, abuzurile la care era supus din partea arendaşilor şi funcţionarilor, are contact cu folclorul şi tradiţiile locuitorilor satelor româneşti.
Trimite mai multe referate la minister în care arată toate aceste lipsuri şi face propuneri ministerului.
La 3 iunie 1876, Eminescu este destituit din funcţia de revizor şcolar, rămânând, practic, fără mijloace de trai, lucru ce produce asupra lui o disperare sumbră:

,,Rămas fără o poziţie materială asigurată şi purtând lovitura morală ca o rană care nu se mai poate vindeca, voi fi nevoit să reiau toiagul pribegiei, neavând nici un scop, nici un ideal”.

La 13 iunie 1876, aflat într-o situaţie materială grea, Eminescu acceptă postul de redactor şi corector al părţii neoficiale la ,,Curierul de Iaşi”, unde va scrie articole pe teme politice şi economice, dar şi creaţii literare, recenzii, cronici teatrale, aducându-şi contribuţia la îmbunătăţirea ziarului. Aici, poetul va lucra până în luna noiembrie 1877, când, din cauza neînţelegerii cu patronul ziarului, demisionează şi pleacă la Bucureşti. Acesta a fost prima perioadă din existenţa poetului în oraşul Iaşi.
Poetul revine la Iaşi cu prilejul dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare din Iaşi, în anul 1883. Eminescu este trimis pentru a participa la aceste manifestări, ca observator din partea ziarului conservator ,,Timpul”. Eminescu pleacă spre Iaşi la sfârşitul lunii mai 1883, unde la 5 mai urma sa fie dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare. Înainte de a descinde la Iaşi, poetul trece pe la prietenul său de la Liceul din Pomârla, Samson Bodnărescu. Revine în Iaşi unde se întâlneşte cu Creangă şi ceilalţi prieteni, participă la şedinţa ad-hoc a Junimii, în casa lui Iacob Negruzzi, unde citeşte poezia ,,Doina”, primită cu bucurie şi multe aplauze.
La dezvelirea statuii nu participă, cu toate că trebuia să citească ,,Doina”, fiind dezgustat de confiscarea acţiunii de către oficialităţile de la Bucureşti. Împreună cu prietenul său Creangă, petrece o zi la Bolta-Rece la un pahar de cotnar.
Ajuns la Bucureşti, va scrie articole critice privitoare la manifestarea de la Iaşi, pe care o numeşte serbare guvernamentală, spunând:

,,Şi tu, Doamne Ştefane, stăteai mut şi rece asupra acestei adunări de precupeţi de hotare şi n-ai izbit cu ghioaga Ta răpuitoare de eroi în capetele acestor reptile, acestor agenţi provocatori ai străinătăţii. O, Doamne, Doamne, că mare mult ne-ai uitat!”.

Era desigur un ecou întârziat al unei viziuni întâlnite în cunoscutele versuri din Scrisoarea I:

,,Iar deasupra tuturora va vorbi vr-un mititel
Nu slăvindu-te pe tine- lustruindu-se pe el”.
A doua perioadă de activitate în oraşul Iaşi începe în luna aprilie a anului 1884, în Săptămâna Mare, la reîntoarcerea lui Eminescu de la Sanatorul Dobling şi după convalescenţa petrecută, timp de o lună de zile, în Italia.
Această perioadă ieşeană – aprilie 1884 – 8 noiembrie 1886 – se caracterizează prin reveniri repetate ale bolii, mari lipsuri materiale şi o activitate creativă redusă. El îşi dă seama că, la Iaşi, el este un adevărat exilat pentru a fi îndepărtat de Bucureşti şi de viaţa politică.
Eminescu este angajat pe postul de subbibliotecar, la Biblioteca Centrală Universitară, unde pe lângă sarcinile de serviciu pe care le are, traduce şi Gramatica Sanscrită, manuscris ce rămâne la dispoziţia bibliotecii. Ca sa-şi completeze veniturile, din luna octombrie 1884, predă orele de geografie şi statistică la Şcoala Comercială din Iaşi, neavând la dispoziţie nici un fel de manual, deşi el ar fi vrut să predea istoria.
La sfârşitul lunii noiembrie 1884, poetul îşi fracturează un picior alunecând pe gheaţa din faţa hotelului România, unde locuia, şi este internat timp de o lună de zile la Spitalul Sf. Spiridon din Iaşi, în îngrijirea doctorului Gavrilescu. La ieşirea din spital, oferă doctorului cartea de poezii editată prin grija lui Maiorescu cu dedicaţia:

,,Alintătorului suferinţei mele trupeşti şi mângâietorului meu sufletesc, bunului doctor Gavrilescu recunoştinţă neţărmurită”.
În iunie 1884 se fotografiază, pentru a treia oară, în atelierul lui Nestor Heck din Iaşi, fotografie ce înfăţişează un Eminescu obosit şi bolnav. În vara anului 1885, împreună cu alţi prieteni, pleacă la Odesa la băile doctorului Jachimovick, unde se tratează de infecţia de la picioare.
Pe 6 noiembrie 1886 este consultat de către doctorii Iuliano şi Bogdan şi este trimis pentru tratament la ospiciul de la Mănăstirea Neamţului, o casă de sănătate unde se aplicau metode de tratament empirice. Va sta la Mănăstirea Neamţului până la 10 aprilie 1887 după care pleacă la Botoşani, în îngrijirea surorii sale, Harieta.
Mai revine la Iaşi în vara anului 1887, pe 14 iulie, pentru a fi consultat de un grup de medici (Otremba, Bottez, Filipescu, Negel şi Riegler), pentru erupţiile ulceroase de la picioare. Medicii hotărăsc trimiterea lui la tratament la băile de la Hall din Austria.
În cea de a doua perioadă a existenţei poetului la Iaşi, Eminescu îşi face mulţi prieteni, lucrează la ,,gramatica sanscrită”, frecventează teatrul din dealul Copoului, petrece multe clipe plăcute în compania prietenului său Ion Creangă.

-Continuare în numărul viitor-

BIBLIOGRAFIE:
,,Întregiri documentare la biografia lui Eminescu”, Augustin Z. N. Pop, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1983;
,,Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu”, Augustin Z. N. Pop, Ed. Academiei R.P.R., 1962;
,,T. Maiorescu şi contemporanii lui”, E. Lovinescu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1974;
,,Viaţa lui Mihai Eminescu”, G. Călinescu, Ed. Eminescu, 1973;
,,Cu Mihai Eminescu şi Ion Creangă prin târgul Ieşilor”, Ion Mitican, Ed. pentru turism, Bucureşti, 1990;
,,Ne întâlnim cu Veronica Micle”, Ion Mitican, Ed. Tehnopress, Iaşi, 2005;
,,Iaşii lui Eminescu”, Vasile Ilucă, Ed. Helios, Iaşi, 2003.