Teodor Epure, poet, dascăl de seamă,
Prin versul său, acasă ne recheamă!
Și-l văd, un Vodă, în școala din copilărie,
Cu pași mărunți, dar fermi, pășea
Prin clasă; tinere destine, desăvârșea.
De la el, am învățat: viața nu e jucărie!

Privire ageră, pătrunzătoare, din negrii ochi
În suflet frică-ți semăna, nici bechi,
Căci zâmbetul său, calm și prietenos,
Pe toți îi liniștea; din genă, omenos,
Străbunicul său, Dumitru Sârbu,
Fruntaș al satului, mioritic erou,
Ținea pe perete scoarță, nu tablou,
Cu turma de oi, la locul de Sus[1],
Pe ultimul său drum, a fost condus.

Teodor Epure, prin vremuri grele a trecut,
Război, secetă, regimuri de temut,
Dar mândru, din prima promoție cu 7 clase,
A răzbit, a învățat, a triumfat, noblețea îl stimulase.
La Șendriceni, personalitatea i-a fost modelată,
Sămânța de neam harnic, cu suflet mare,
În solul fertil al spiritului normalian, răsare.
A crescut, a muncit, a devenit dascăl dantelat,
Învățător, profesor la Vorniceni, destine a modelat,
Cu trudă și devotament, idealuri-n viață le-a sădit.
Ca dascăl de mare valoare, de rară noblețe,
De toți este admirat, cu respect și prețuire.
Receptiv la schimbări, coordonator cu competență
Și gospodar priceput, misia didactică i-a fost desăvârșită.

Pentru Domnia sa, munca e un patrimoniu de familie!
Teodor Epure e un exemplu de noblețe și dăruire!

• Nota

• [1] Locul de veci al celui mai mare oier din anii 1850, Dumitru Sîrbu, menționat în monografia ,,Agricultura română din judeţiulu Dorohoiu” (Ion Ionescu de la Brad, 1818-1891).