Fenomen social şi psihologic, lectura reprezintă în primul rând un proces de comunicare și de receptare, prima abilitate utilizată de către copii încă de la naștere fiind cea de ascultare. Procesul de comprehensiune a mesajului oral presupune două tipuri de cunoștințe: lingvistice (elemente de fonologie, lexic, morfologie și sintaxă) și nonlingvistice  (despre subiect, despre context, cunoștințe generale despre lume etc.).

În sens tradițional, lectură înseamnă „parcurgere a unui text scris sau tipărit pentru a lua cunoștință de conținutul lui”/ „ceea ce este citit”/ „faptul de a citi” (din fr. lecture, lat. lectura).

La nivelul sistemului limbii, lingviștii au semnalat că vorbirea și scrierea sunt procese fundamental diferite, chiar dacă ele sunt coordonate și complementare, lectura generând mecanisme de finețe ce presupun un anumit grad de maturizare, intervenind „procese senzoriale, perceptive, atenționale, mnenzice, cognitive, și lingvistice elaborate, unele fiind conștiente, voluntare, altele automatice sau inconștiente.”

În Antichitate, singurul autor care a scris opere pentru copii a fost Esop. Apoi, prin anul 1658, Jan Amos Komensky a scris prima carte informativă cu felurite poze şi imagini (Orbis Pictus). Ulterior, s-a hotărât că aceasta este prima publicație cu ilustrații editată în mod special pentru copii. Apariția cărţii lui John Newbery în 1744 numită A Little Pretty Pocket-Book, care era vândută pe-atunci cu o minge cadou pentru băieţi sau cu o pernuţă (suport de ace) pentru fetiţe, este socotită punctul de plecare al începutului cititului din plăcere şi curiozitate pentru micii lectori.

Fiind o parte integrantă importantă a literaturii naţionale, literatura dedicată copiilor reflectă în codul ei aspecte cu un specific aparte impus de trebuinţele, de interesele celor mici, de gradul lor de dezvoltare psihică (gândire, limbaj, imaginaţie, sentimente morale şi estetice), de posibilitatea receptării mesajului artistic. O idee mult analizată în definirea conceptului de literatură pentru copii este raportul stabilit între autor, operă şi cititor. Dezechilibrul central este provocat de lipsa egalităţii forţelor şi capacităţilor intelectuale impuse de vârstă, evoluţia psiho-fizică, capacitatea obiectivă sau critică de sesizare a realităţii ficţionale. Înţelegerea literaturii urmăreşte legătura ce se stabileşte între autor, operă şi cititor. Aceasta, în cazul literaturii pentru copii, este una nepotrivită, produsă de dominantele esenţiale ale adultului-emiţător şi ale copilului-receptor. Se realizează astfel o relaţie, fie dublă, absolută, fie duală, concomitentă. Modalitatea în care autorul tratează textul literar ca temă, subiect şi stil, viziune narativă influenţează direct receptarea acestuia de către cititor.

Creaţia literară nu se reduce numai la oglindirea vieţii, ci o recreează prin imagini artistice ce reflectă viaţa reală. Lumea copilăriei este una extraordinară, minunată, plină de o efuziune spirituală, o lume unde chiar şi jucăriile capătă viaţă, datorită capacităţii de închipuire a copilului care formează şi deformează realul după propria-i plăcere, născocindu-şi universul său. Astfel aceste imagini artistice au o structură şi o formă de organizare proprie, alta decât realitatea reflectată.

În schimb, o imagine artistică prezintă în general aspecte importante ale umanităţii, aspecte concretizate într-un element de viaţă particular. Valoarea esenţială a acestei arte reprezintă tocmai această individualizare a generalului. Cu alte cuvinte, imaginea artistului adaugă realităţii conţinuturi noi şi structuri ideale (meşteşugite de mintea şi imaginaţia sa bogată), dar care reflectă realitatea, regăsindu-se în ea. Arta literară este fondată pe invenţia şi ficţiunea creatorului. El întemeiază o lume imaginară, urmând un acord artistic, astfel încât lumea aceasta trăieşte în planul artistic, nu în cel al vieţii reale. În receptarea creaţiei literare acesta include astfel sentimentul ficţiunii plauzibile. Însă faţă de celelalte arte, creaţiei literare îi sunt caracteristice elementele afectiv-emoţionale, ce sunt diferite de cele trezite de o cunoaştere teoretică, dar şi mult mai intense. O carte scrisă anume pentru copii e necesar să aibă o impunătoare ţinută artistică. Cu alte cuvinte, opera literară reprezintă o imagine artistică în care forma şi conţinutul nu pot fi separate, acestea formând o singură structură ce nu poate fi confundată cu imaginile plastice realizate, cu mijloacele artistice, cu particularităţile estetice ale limbajului.

Prin trăsătura sa particular originală, dar mai ales prin forţa sa expresivă, limbajul poetic comunică mai mult decât limbajul ştiinţific, trezind micilor cititori profunde stări emoţionale, de cele mai multe ori neclare, indescriptibile. Dar utilizând cuvinte obişnuite, limbajul poetic le valorifică în forme şi structuri variate, izbutind să exprime mai mult decât ele, adică altceva, un ce uneori obscur a cărui înţelegere face apel la intuiţia estetică a elevului. Studiind modul în care este influențată dezvoltarea mentală a copiilor  în funcție de mediul în care trăiesc, Jean Piaget a ajuns la concluzia că învățarea se face prin rezolvare de probleme, cunoștințele fiind construite în mod activ, acțiunea fiind apoi interiorizată la nivel mental și, în consecință, gândirea izvorând din acțiune. Competenţele de bază ale cadrului didactic (comunicativitatea, empatia, învăţarea, planificarea, proiectarea, evaluarea, decizia, cercetarea şi inovarea practicii şcolare, cunoaşterea elevului, creativitatea) se dezvoltă în cursul formării iniţiale, dar se cristalizează în cursul formării continue. Profesorul va imagina şi aplica noi tehnici şi strategii de învăţare a învăţării, de stimulare a spiritului critic de cultivare a calităţilor autonomice de gândire şi de acţiune. Profesorul însuşi trebuie sensibilizat şi pregătit pentru a imprima elevilor nevoia de a se educa permanent. El trebuie să se comporte la orele sale ca un model de (auto)educaţie, profesorul devine „coleg de învăţare” alături de elevii săi, astfel încât cele opt competențe-cheie să fie atinse la obiectul de studiu limba și literatura  română, astfel încât să formeze un tânăr activ,  capabil să se integreze în societate și să răspundă nevoilor ei.

Achiziția lecturii este diferită pentru fiecare copil, deoarece zestrea biologică diferă, ereditatea mediul și educația fiind factorii care ajută la descifrarea codurilor lectoriale, înțelegerea limbajului scris fiind transcrierea limbajului oral. De fapt, achiziția lecturii parcurge mai multe etape – de la descifrarea codului alfabetic scris, la descifrarea sensului, la înțelegere, deorece limbajul oral precede limbajul scris. Literele, cuvintele, propozițiile sunt un univers de convenții, învățarea scrisului fiind ultimul proces fundamental pe care elevul îl parcurge. Se știe că pentru a putea citi elevul trebuie să aibă capacitatea de a-și însuși normele de transcriere a limbajului scris.

Radu Stanca distinge trei tipuri de lectură orală: cititul științific în care înțelegerea textului se realizează concomitent cu procesul de citire, colaborarea cititorului fiind minimă, limbajul fiind științific, cititul retoric ce are loc în fața unui auditoriu, uneori denaturând sensul textului și cititul literar, forma ideală a cititului, cititul estetic cu sensuri și semnificații , în care ,,subiectul se adecvează întotdeauna la obiect, iar obiectul se adecvează întotdeauna la subiect”  .

Paul Cornea prezintă două modalități de abordare a textului – lectura hipologografică specifică ciclului primar, când cele citite se formează liniar, în ordinea derulării textuale, lectura fiind dependentă și cu slab randament, pentru că elevul silabisește, avansează lent și anevoios, lectura fiind o corvoadă, chinuindu-se să citească indiferent dacă înțelege sau nu, plictisindu-se în final  și lectura hiperlogografică, specică cititorului din clasele gimnaziale și liceale, lectură avizată, autonomă și productivă, silențioasă cu autonomie și funcționalitate, bazată pe recunoașterea simultană a mai multor cuvinte.

Astfel, același Paul Cornea clasifică lectura în receptivă, literară, informativă, de cercetare, rapidă, liniară, iar Mircea Malița descoperă trei feluri de a lectura ținând cont de managementul timpului: cititul lent –  cinci pagini pe oră cu creion, dicționar alături, cititul normal, obișnuit – 25 de pagini pe oră cu pauze meditative și cititul rapid, pe diagonală – 125 de pagini, la nevoie, fiind de părere că fiecare cititor „își formează ritmul și regimul propriu de lectură, așa cum își formează mersul”.

Încă de la debutul școlarității trebuie să fim conștienți că pentru elevi cititul este un prilej unic de reflecție ce îndeamnă la introspecție, lectura fiind un mecanism esențial care pune în mișcare creativitatea gândirii, interesul și dragostea pentru cunoaștere, spiritul de observație și de investigație, latura sensibilă a personalității elevului. Lectura dezvoltă vocabularul elevilor, apelează la imaginația acestora, mobilizează procesele intelectuale, duce la creșterea capacității de participare emoțională la propria acțiune de creație, la dezvoltarea proceselor intelectuale superioare de tip reproductiv, a proceselor memorial-logice, a imaginației și a gândirii creatoare.

Mircea Eliade distinge patru tipuri de cititori: cei care asimilează personal materia cărții păstrând emoția provocată de prima lectură, cei care rețin din cartea citită aspecte la care pot reflecta, cei care sunt uimiți și nu vorbesc despre cele citite, cei care pot comenta cu ușurință pasaje, deși au reținut acțiunea în ansamblu.

Deslușirea sensului lecturii de către elevi se bazează pe recunoaștere, percepție, reacție personală, interpretare, descifrare, lectura fiind „cod complex de comunicare”, codul lingvistic nefiind suficient pentru a citi.  Elevul începe să citească fiind influențat de codul tiologic care îi permite să interpreteze textul, iar în timpul actului citirii își recunoaște părerea despre tipologia textuală, despre codul genurilor și al speciilor literare, despre codul socio-cultural, elevul înțelegând că în lumea textului se pot întâmpla lucruri diferite de realitatea din lumea în care trăiește.

Concluzionăm că există două tipuri de elevi: cei care lecturează din satisfacţie, plăcere,  din dorinţa de a cunoaşte, de a se perfecţiona şi de a-şi lărgi orizontul, şi cei care lecturează din obligaţie, de frica părinţilor, a profesorilor şi a notelor. Ca lectura să devină o sursă de informare şi de plăcere, profesorul trebuie să schimbe motivaţia extrinsecă în motivaţie intrinsecă. Lectura hipologografică este stângace, dependentă, cu slab randament, iar lectura hiperlogografică este avizată, autonomă şi productivă. Dar, așa cum studiile au arătat,  pentru a ajunge la cititul literar şi la lectura hiperlogografică, elevul trece prin mai multe tipuri de lectură: lectura liniară, receptivă, literară, informativă, exploratorie, de cercetare, rapidă. Elevul trebuie familiarizat cu lectura circulară sau lectura ,,globală”, cu lectura în diagonală sau lectura ,,măturat”, cu lectura selectivă sau lectura ,,reperaj”, iar lectura critică nu se poate efectua decât dacă se cunosc toate subsecvenţele care îi introduc pe elevi în metodologia lucrului cu cartea.

Lectura unui text trebuie să fie corectă, fluentă, conştientă, expresivă, dar şi critică fiind însoţită de analiză, comparaţie şi evaluare, elevul putând lectura în trei feluri: lent, normal şi rapid, dezvoltându-și capacitaţile de exprimare orală şi scrisă, abilităţile de cooperare şi de comunicare, dezvoltarea unor atitudini democratice.

Vârsta lecturii este copilăria când apare lectura de plăcere, iar competențele de lectură ale copilului se rafinează, apare pasiunea pentru lectură, aceasta făcând copilul să renunțe la jocurile copilăriei, lectura fiind și o sursă de satisfacție a capacităților cognitive. Lectura copilului îl eliberează pe adult de actul cititului, recomandările copiilor de aceeași vârstă fiind importante. Există copii care nu pot citi după perioada de alfabetizare, care evităorice formă de lectură, incapacitatea de a citi asociindu-se cu retardul școlar. Acești copii preiau informații din surse oral, precum adulții care suferă de iletrism. Recuperarea se poate realiza doar prin colaboararea școală – familie, iar dacă această colaborare nu dă roade, elevul pierde contactul total cu lectura scrisă.

Rolul lecturii se desprinde, în primul rând, din natura literaturii ca formă a ideologiei, a conştiinţei umane, lectura oferind bogate valori de cunoaştere. Prin aceasta, contactul permanent cu literatura este necesar oricărui om, indiferent de specialitatea lui. Organizată şi îndrumată cu pricepere şi cu perseverenţă, lectura formează obişnuinţa de a citi, dezvoltă pasiunea pentru literatură şi capacitatea de orientare prin liber arbitru spre cartea bună.

Bibliografie

1. Balotă, Nicolae. Arta lecturii. Bucureşti: Cartea Românească, 1978;
2. Călinescu, Matei, A citi, a reciti: modele de lectură, în Magazin bibliografic, nr. 1-2 din 2008;
3. Cornea, Paul. Introducere în teoria lecturii. Iaşi: Polirom, 1998;