Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: Gheorghe Apostol; © Florin Bălănescu (Arhiva personală)
Agata ® 1994 – 2024 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Gheorghe Apostol s-a născut la 16 mai 1913, în satul Tudor Vladimirescu, comuna cu același nume, plasa Horincea, județul Covurlui (astăzi, în județul Galați) și a murit la 21 august 2010, la București, unde a și fost înmormântat. A absolvit Şcoala de Meserii a Atelierelor C.F.R. Galați. A fost căsătorit de trei ori și a avut două fiice și un fiu. În anul 1934, a intrat în P.C.d.R. A fost președinte al Confederației Generale a Muncii (1945-1952), membru al Comitetului Central al P.C.d.R. (1945-1948), al P.M.R. (1948-1965) și al P.C.R. (1965-1969), deputat în Marea Adunare Națională (1946-1975), membru în cinci guverne ale R.P.R. (1948-1955, 1961-1965) și în unul al R.S.R. (1965-1967), membru al Biroului Politic al Comitetului Central al P.M.R. (1948-1965) și al P.C.R. (1965-1969), prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (1952-1954, 1961-1967), ministru al Agriculturii și Pădurilor (1953-1954), prim-secretar al Comitetului Central al P.M.R. (1954-1955), președinte al Consiliului General al Sindicatelor (1955-1961, 1967-1969), membru al prezidiului permanent al Comitetului Central al P.C.R. (1965-1969), președinte al Uniunii Generale a Sindicatelor (1967-1969), director general al Direcției Generale a Rezervelor de Stat (1969-1975) și ambasador al R.S.R. în Argentina (1977-1983), Uruguay (1977-1989) și Brazilia (1983-1988). A primit mai multe ordine și medalii de partid și de stat. A fost inițiatorul „Scrisorii celor șase”, care a denunţat regimul dictatorial ceauşist, difuzată de posturile de radio BBC și Europa Liberă la 11 martie 1989. A publicat volumul memorialistic „Eu și Gheorghiu-Dej” (1998).

Gheorghe Apostol a fost un cunoscut demnitar, politician, sindicalist și diplomat comunist, desemnat de Gheorghe Gheorghiu-Dej ca succesor al său la conducerea partidului și a țării. Despre anii săi de închisoare din ilegalitate, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 14 noiembrie 2002, de la domiciliul său din București.

• – Bună ziua, domnule Gheorghe Apostol!
• – Bună ziua!
• – Povestiți-mi, vă rog, cum a început perioada dumneavoastră de detenție.
• – În 1935, eram președintele Tineretului Social Democrat [organizație a Partidului Social Democrat Român] din Galați. Datorită activității sale, asociația a fost desființată de către Siguranța Statului, biblioteca acesteia – confiscată, iar noi am fost puși în imposibilitatea de a mai activa. Între timp, luaseră [sic!] ființă Blocul pentru apărarea libertăților democratice, organizație politică cu caracter antifascist; atunci, tineretul nostru a aderat la acest bloc, iar eu am devenit președintele comitetului de tineret al acestei organizații. Într-o seară, la un ceai dansant [pe] care-l organizam în fiecare sâmbătă, unde au participat cam 100 de persoane, am fost înconjurați de jandarmi și polițiști, fiind duși la sediul Siguranței din Galați. Acolo, am fost anchetați toată noaptea; pe mine, au încercat să mă bată, dar nu am recunoscut că sunt președintele organizației. Mi s-a intentat proces, unde am luat poziție împotriva politicii de fascizare a României prin intermediul Gărzii de Fier, și am fost condamnat la trei ani și jumătate de detenție. Am stat în penitenciarul din Galați până în februarie 1937, când Siguranța a hotărât ca toți comuniștii din închisori să fie concentrați la Doftana [în județul Prahova]. Acolo, am ajuns după ce am trecut, mai întâi, prin închisoarea Văcărești din Capitală, unde am întâlnit grupul de deținuți al lui Dej, venit de la Aiud. Am plecat toți cu trenul din Gara de Nord la Doftana, unde am ajuns în luna mai 1937, fiind repartizat într-o celulă alăturată cu cea a lui Dej. Acolo, am găsit un regim cumplit de asasinare, prin orice mijloace, a deținuților politici; am stat într-o secție lipsită de lumină, iar patul era făcut din două scânduri, cu o rogojină, fără pătură. [Ștefan] Foriș, care, ulterior [1940-1944], a fost secretarul general al Partidului [Comunist din România], fusese condamnat în urma evenimentelor din 1933 [greva de la Atelierele C.F.R. Grivița din București, de la 16 februarie] și își ispășea pedeapsa împreună cu noi. Datorită condițiilor inumane de detenție, a fost nevoit să facă o cerere către conducerea închisorii, prin care a renunțat la convingerile sale politice și, astfel, a fost scos din regimul celular în care trăiau comuniștii, mutat în mijlocul deținuților de drept comun și, apoi, eliberat.
• – Care a fost activitatea lui Dej în închisoare?
• – El s-a ocupat, îndeaproape, de starea de lucruri din penitenciar, de colectivul deținuților politici și de stadiul în care se afla organizația de partid. A stabilit un plan de luptă, materializat, între altele, în strigătele „Nu bate! Nu bate!” din timpul zilei, când erau maltratați deținuții, care au fost mutate între orele 21,00 și 24,00, împreună cu altele – „Vrem aer și lumină!” și „Salvați-ne, ne omoară!” –, scandate, în cor, de cei circa 300 de deținuți din toate secțiile închisorii. Speram să fim auziți de sătenii din comuna Telega, situată la poalele dealului pe care se afla închisoarea. Ca urmare, guvernul a trimis la Doftana, prin Siguranța Statului, o delegație însărcinată să constate și să rezolve conflictul dintre noi și directorul închisorii, căruia îi spuneam „balaurul” pentru ferocitatea lui; atunci, am obținut o plimbare zilnică de o jumătate de oră prin secții, înșiruiți câte unul, pentru a nu putea comunica între noi. Asta a durat până în 1938, în timpul Guvernului Goga-Cuza [29 decembrie 1937-10 februarie 1938], care, datorită luptei noastre și a presiunii Ligii Națiunilor, a fost nevoit să ne acorde un regim politic, constând în înființarea unor ateliere de lucru, ale căror produse erau valorificate de familiile noastre, ameliorându-ne, astfel, existența. Din 1938 până în 1940, când m-am eliberat, a fost foarte bine organizat studiul economiei politice și economiei României, al istoriei și culturii române, deci am transformat Doftana într-o școală structurată pe diferite discipline, în funcție de nivelul de instruire al fiecăruia. Înainte de a mă elibera, am avut o lungă discuție cu Dej, care mi-a spus ca, odată ajuns la Galați, să nu iau legătura cu conducerea partidului, pentru că aceasta era în mâinile lui Foriș, care nu mai prezenta încredere. El fusese judecat într-o conferință de partid a comuniștilor din închisori, ce a avut loc la închisoarea Văcărești, pentru capitularea sa în lupta ce viza obținerea unui regim politic la Doftana, fiind declarat trădător al cauzei noastre. Această decizie a fost adusă la cunoștința conducerii provizorii a partidului, dar, în loc să fie exclus din organizație sau măcar sancționat, el a fost înscăunat, cu sprijinul Cominternului [Internaționalei Comuniste] de la Moscova, în funcția de secretar general al partidului.
• – Ce ați făcut după eliberare?
• – În 1940, m-am angajat, ca zilier, în stația C.F.R. Barboși [din județul Galați], unde am lucrat la întreținerea liniei ferate. Totodată, am solicitat Comitetului Central al partidului să fiu trecut în cadrul activității revoluționare ilegale, dar Foriș n-a aprobat, transmițându-mi că trebuie să rămân în fruntea muncitorimii gălățene, pentru a primi cu flori Armata Roșie, care nu se va opri la Prut; eu am spus că aceasta e o provocare, fiindcă ar însemna să ne punem într-o situație foarte delicată. La ultimatumul Uniunii Sovietice [de la 28 iunie 1940] privind eliberarea [sic!] Basarabiei și [a nordului] Bucovinei de către ruși, toți comuniștii din conducerea partidului, care erau, în majoritate, evrei, au plecat în Basarabia, astfel încât organizația din Galați a rămas decapitată. Într-o ședință conspirativă ce a avut loc într-un lan de grâu de la marginea Bucureștiului, s-a hotărât ca eu să preiau conducerea acesteia, însă, a doua zi, am fost arestat, împreună cu alți peste 100 de tovarăși.
• – Unde ați efectuat următoarea perioadă de detenție?
• – Am fost trimis în lagărul de la Miercurea Ciuc, care fuseseră [sic!] ocupat, până atunci, de legionari. După cedarea Ardealului [la 30 august 1940], am fost mutat în lagărul de la Caracal, de unde, în urma Rebeliunii legionare [între 21 și 23 ianuarie 1941], am fost transferat în lagărul de la Târgu Jiu. Aici, am găsit un regim de teroare, fiind trimis la muncă forțată în Valea Jiului, la lucrările de la calea ferată, apoi la Întreprinderea de In și Cânepă din comuna Vădeni, de lângă Târgu Jiu, iar, după aceea, la construcția unor locuințe în oraș. În 1943, au fost aduși în lagăr Gheorghiu-Dej și Chivu Stoica, pe care i-am întâlnit în Secția a VII-a comunistă din lagăr, rămânând împreună cu ei până la evadarea noastră din vara anului 1944. În această perioadă, Dej a reușit să ia legătura cu Emil Bodnăraș, care se eliberase din închisoare în 1943; el trebuia să organizeze evadarea lui Dej din închisoarea de la Caransebeș, unde fusese mutat de la Doftana în urma dărâmării acesteia la cutremurul devastator din [10 noiembrie] 1940 și unde intrase în bune relații cu directorul penitenciarului. Foriș a aflat de acest plan, care fusese perfectat cu acceptul procurorului general din Caransebeș, și i-a transmis acestuia, prin cineva, că de evadare se va ocupa conducerea partidului. Procurorul i-a comunicat decizia directorului închisorii, iar acesta l-a anunțat pe Dej, care, astfel, a renunțat să mai evadeze. În 1944, am fost trimiși pentru lucrări de reparații la Mănăstirea Tismana [din județul Gorj], de unde urma să evadăm spre Iugoslavia, la [Iosip Broz] Tito, vreo șase tovarăși, în frunte cu Dej. Însă [Ion] Antonescu, care hotărâse [în iulie 1944] să trimită tezaurul național pentru a fi ascuns în niște grote montane din apropierea mănăstirii, aflase că acolo lucra la reparații un grup de comuniști și a dat dispoziție să fim retrimiși în lagărul de la Târgu Jiu.
• – Cum a decurs evadarea lui Dej?
• – El nu a renunțat la planul de a evada, astfel încât, la începutul lunii august 1944, a fost stabilit un plan strategic în acest sens. Închisoarea era înconjurată de patru rânduri de sârmă ghimpată, iar, la fiecare sută de metri, exista câte o gheretă în care se afla un soldat care ne păzea. S-a stabilit tăierea sârmelor la jumătatea distanței dintre două posturi de pază, operațiune la care s-a lucrat o săptămână. Astfel, [la 12 august,] Dej a reușit să iasă pe sub sârme, imediat după ce militarii care se schimbau s-au îndepărtat, și a intrat într-un lan de porumb situat în preajma cimitirului din Târgu Jiu. Din cimitir, trebuia să ajungă la columna [Coloana Infinitului a] lui Brâncuși, unde avea stabilită legătura cu reprezentantul Comitetului Central al partidului, Ion Gheorghe Maurer. Acesta, însă, a întârziat vreo patru ore, dar, în locul lui, l-a așteptat pe Dej o călăuză care locuia lângă sediul județean [Gorj] al Siguranței Statului. Au plecat împreună la domiciliul însoțitorului, unde a ajuns, după întârziere, și Maurer, care cunoștea adresa. El l-a trezit din somn pe Dej și au plecat, imediat, cu o mașină foarte proastă spre București. Au reușit să ajungă cu ea numai până în comuna [astăzi, orașul] Novaci [din județul Gorj], de unde și-au continuat drumul, pe jos, până la Râmnicu Vâlcea. Aici, au fost cazați într-o biserică la care slujea un preot pe nume Iustinian [Marina], viitorul patriarh al României. Maurer a plecat, pe 14 august, la București ca să-i asigure lui Dej protecția pentru a nu cădea în mâinile nemților, în timp ce acesta a rămas la preot până la 26 august, când a ajuns în Capitală.
• – Dumneavoastră cum ați scăpat de închisoare?
• – Eu am evadat din comuna [în prezent, orașul Târgu] Cărbunești [din județul Gorj], de unde am mers, pe jos, până aproape de Drăgășani [oraș din județul Vâlcea] – numai noaptea, pentru că ziua stăteam ascuns în păduri și în lanuri de porumb –, ajungând în București tot la 26 august, când m-am întâlnit cu Dej la sediul partidului din [Aleea] Alexandru [nr. 23]. Astfel, s-au încheiat anii grei pe care i-am petrecut în lagăre și închisori.
• – Vă mulțumesc pentru aceste mărturisiri.
• – Cu toată plăcerea.
• Florin Bălănescu