Prin anii ’67-’71 ai secolului trecut, elevă fiind la Liceul real-umanist din Vidra, „Poarta Vrancei Milenare”, uneori, sâmbăta, plecam de la cursuri sau după cursuri, cu colega de bancă, consăteancă și prietenă, încă din clasa a patra. Mânate de dorul de casă, de emoțiile vreunui anotimp sau de-o bucurie care exploda ad-hoc în noi, ne luam servietele cu cărți și ieșeam…la drumul mare, adică, în centru, pe unde trecea șoseaua principală și, cu primul camion cu bușteni, care trecea prin fața noastră, plecam spre satul natal. Eram adolescente pline de viață, cu „orizontul vieții”, hăăăt, departe și ne bucuram de libertatea pe care ne-o dădeam singure. Nu ne îngrijora nimic, nu ne trecea niciun gând rău, că am putea păți ceva pe drum, că ar fi putut exista, cât de mic, vreun pericol de orice fel. Stăteam la internat, o clădire micuță, albă, cu câteva dormitoare, cu ferestre normale, neîngrădite de zăbrele. Ne simțeam în siguranță, și ziua, și noaptea, și, cred că nimeni, nici noi, elevii, nici profesorii care aveau grijă de noi, nu gândeam, că ar fi putut exista vreun pericol, care să ne primejduiască viețile. Camioanele care treceau încărcate cu bușteni din munții Vrancei, străbăteau micul târgușor cu spital și liceu, cu destinația Odobești, Focșani, sau cine știe pe unde mai ajungeau. Aceste camioane asigurau la orice oră…fuga noastră spre acasă, pentru că RATA era o dată pe zi, iar trenulețul de poveste, Odobești-Burca, nu ajungea și la Vidra, fiind o distanță de vreo doi kilometri între cele două localități. Așa că urcam în primul camion care trecea prin fața noastră, și, după vreo 15-17 km, coboram la Bolotești, pentru că acolo, șoseaua se bifurca, o direcție spre Focșani, cealaltă spre satul nostru. Ne rămâneau de parcurs în legea noastră, vreo 7-8 km, distanță astronomică pentru noi, cele de atunci. Ca să scurtăm drumul, o luam pieziș, prin coclauri cu vii și pe lângă păduri care se căscau în marginea satelor. Uneori se întuneca, iar noi eram tot prin vii și pădure, dar niciun minut, nici măcar o clipă, nu ne gândeam la ceva rău. Nici tu urs, nici tu câine haimana, nici tu vreun bețivan, nimic, doar noi și veselia noastră. Dacă mă gândesc bine, ca să vezi și tu, cititorule, atunci, la vârsta aceea și la vremurile acelea, (o să te apuce râsul), nici nu prea știam ce-i acela, viol. Acest cuvânt, atunci, era prin dicționare, dar nu în limbajul uzual. Râzi cât vrei, cititorule, mai ales dacă ești tânăr, dar cel care are vârsta mea, n-o să râdă. Era multă inocență, iar noi adolescenții, ne bucuram de ea și de liniștea pe care ne-o sădea în suflete. Erau greutăți de tot felul, erau lipsuri materiale, erau și încâlceli…politice, dar pe noi, copiii, nu ne atingeau. Când se întâmpla totuși câte-o faptă abominabilă, vuia lumea, era ca un cataclism, se țâțâia în barbă și se discuta subiectul multă vreme. Dar siguranța aceea pe care o simțeam, că nu ni se putea întâmpla nimic rău făcea cât toate bogățiile la un loc. Astăzi a dispărut acea siguranță.Tu cititorule, să nu mă înțelegi greșit și să nu arunci anatema, dar măcar noi, copiii, adolescenții de atunci, eram slobozi, în siguranță și cu aspirații. Acum, în anii iernii, pot să spun cu convingere, dar cu multă amărăciune, că a fost, cred, ultima perioadă în care o adolescentă putea să meargă ziua și noaptea, pe coclauri, fără teamă de ceva. Și tot acum, în iarna vieții, pot să afirm, că nu vor mai exista, internate, cămine, case, instituții, școli, fără zăbrele la ferestre. Aceste zăbrele iau deja suflete, mutilează suflete, despoaie suflete…! Sunt ca o cărare spre moarte, prin foc și pară! Astăzi, când lumea este diferită de cea de care povestesc, când avem slugi cu chipuri de tinichea, care fac ce fac oamenii, adică muncesc, creează, vorbesc, și care, încep să dea semne de neascultare, astăzi, când nu ne mai ajunge planeta și încercăm să trăim în alte colțuri ale universului, astăzi când lumea e și bună, și nebună, încă un club din lumea asta, zăbrelit ca o închisoare, a trimis spre moarte 59 de oameni, adolescenți și tineri, care n-au mai apucat să meargă prin viața asta. Niște zăbrele nenorocite care ne-au inundat viețile, ne-au claustrat între ziduri și ne-au devenit închisori de trupuri și suflete, iar uneori, ne-au devenit și călău. Călău cu glugă de foc!

Profesor, Maria Cernătescu

16 martie 2025, București