În ultimul timp, poetul Jan Tristea a publicat în revista Luceafărul poeme ancorate în existența cotidiană și în condiție umană esențială, iar vocea lirică a dezvăluit viziunea sa asupra lumii. Elanul discursului liric, captarea și stăpânirea vocii din adânc, mărturisesc o personalitate poetică desăvârșită.

În poemul „Măicuță, prin ochii tăi”, poetul, obsedat de ideea cunoașterii, propune să folosească o clipă ochii grei, dar senini, ai măicuței sale, pentru a privi prin ei. Cu ajutorul ochilor măicuței sale, poetul are posibilitatea să cunoască lumea întreagă.
Prin ochii ei vede copilăria, satul, cu un întreg peisaj colorat: „aur pe dealuri”, „viile bătrâne”, „lanul greu de pâine”, „roiuri de albine”. Toate acestea mama le-a văzut în privirea ei și le păstrează în adâncul matern, care a devenit o icoană a lumii: „întreg pământul pare un iris adunat // care-ntr-o icoană vie păstrată doar de tine”.

În universul liric al poetului, toamna este prezentată cu simbolurile ei vechi și tradiționale: „rodul bogat”, „spicul scuturat”, „coșul din cerdac”, iar mama este o verigă între bunici și nepoți: bunicii „sunt ca brazii ce străjuiesc peste hotare line”, „de truda lor se-nalță al sângelui împărat”, iar sângele care curge din ei în noi, este vinul rubiniu din struguri: „rubinul viu ce curge din struguri și destine // strugurele seminței de ei a fost legat // cu rădăcini în glie ce ne ține”.
În concepția poetului, timpul este orb, care trece și nu poate fi legat. E o flacără ce arde în candele creștine și se „scurge cu răbdare”, „ca fumul care urcă prin seri și zorii senini”.

În finalul poemului, poetul regretă faptul că totul în viață se ruinează, toate bogățiile rămân, noi nu suntem recoltele noastre, „căci omul nu-i pământul, nici rodul adunat”, singurul lume care rămâne și ne ține neamul este Dragostea, „rămâne doar iubirea ce leagă neam de neam curat”.

Bibliografie:
Poemul „Măicuță, prin ochii tăi, te văd”, Jan Tristea

Revista Luceafărul/ 5 oct. 2026