Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

A. Academia

Primit pentru publicare: 29 mai 2017
Autor: Constantin ADAM
Publicat: 29 mai 2017
Editor: Ion ISTRATE

 

 

 

A

Academia

                               ”Înaltă instituție culturală, care  reunește
pe cei mai de seamă savanți și artiști, care
sprijină și organizează cercetarea științifică
și activitatea literară și artistică.”
                                                                                          (DEX ed. 1975, pag.4)

Hekademos, Akademos sau Academus a fost un erou atenian, protectorul Aticei ce-și avea un sanctuar rustic la periferia Atenei într-o pădure unde se ajungea parcurgând o cale străjuită de arbori, drum ce pleca din cartierul ”Ceramic”, distanță de vreun km. Loc preferat pentru plimbare sau odihnă, această pădure va deveni mai târziu grădină publică cunoscută sub numele de ”Academie”, adică grădina lui Academus. Aici se găseau și cei doisprezece măslini sacri din fructele cărora se obținea mirul – ulei destinat aureolării învingătorilor jocurilor Panateniene.

Pe la 387 î.Hr., Platon, discipolul lui Socrate pe atunci în vârstă de 40 de ani, consacră acest spaţiu Muzelor şi întemeiază aici şcoala sa filosofică, constituindu-se astfel prima universitate din lume, dacă exceptăm “academia homerizilor” care a fiinţat câteva  secole înainte (pe la 850 î.Hr.) întreţinând cultul lui Homer. Aceasta s-a născut din disputa continuă pentru paternitatea genialului poet între insulele Chios şi Samos. Aezii homerizi din cele două insule au avut o contribuţie remarcabilă la realizarea unei ediţii corecte şi definitive a Iliadei. Caligrafi şi bibliotecari transcriau, verificau, confruntau şi  puneau  ordine în diferitele variante ale celebrei epopei. Cel dintâi român care a tradus Iliada a fost marele ban Grigore Brâncoveanu, la începutul sec. al XIX-lea, dar nu în limba română, ci în… greacă! (greaca modernă). Prima traducere parţială în limba română o face în 1836 Constantin Aristia.

În liniştea vestiţilor platani ai Grădinii lui Academos şi la răcoarea lor, între maestru şi tinerii lui învăţăcei se consumau discuţii colocviale şi controverse aprinse, urmate de lungi şi binefăcătoare meditaţii pe probleme de literatură şi filosofie. Lua astfel naştere şcoala “peripateticienilor” – cei care conversau şi învăţau  plimbându-se. Platon (cel cu umeri laţi), pentru a proteja reuniunile poeţilor şi gânditorilor, a ridicat acolo sanctuarul muzelor – Herakles, Hermes, Eros, Prometeu ş.a. Astfel Academia devine sinonim cu locul, societatea în care convivii dezbat probleme importante de viaţă, filosofie, artă, literatură etc.

După moartea  maestrului, reuniunile au fost conduse de eminentul său discipol Aristotel. Chemat de Filip, regele Macedoniei, Aristotel strămută spiritul scholastic din grădinile lui Academos în grădina Nimfelor, lângă Pella, capitala Macedoniei, unde, asemenea lui Platon, se plimba cu învăţăceii pe umbroasele alei şi preda filosofie, literatură, morală, retorică, etică, politică, geometrie, muzică, gramatică şi chiar medicină… printre discipoli găsindu-se însuşi cel care avea să devină marele Alexandru Macedon…

Urmaşii lui Alexandru pe tronul faraonilor au înfiinţat academia “Muzeul din Alexandria” cu Biblioteca sa vestită… Acestei societăţi îi datorăm întâia traducere în greceşte a Bibliei făcute de cei şaptezeci şi doi de înţelepţi sub domnia lui Ptolemeu Filadelfos. Câteva secole până în veacul al IV-lea după Hristos, Academia din Alexandria a fost locul de întâlnire al învăţaţilor greci, evrei, sirieni, caldeeni, constituind cel mai important centru de elenism, şi focar de cultură universală ce a făcut  legătura între Atena şi Bizanţ, precursoare ale Renaşterii…

Pe la anul 800, Harun-al-Raşid, calif arab, prezida o Academie în Bagdad…

Regele francilor, Carol cel  Mare, neştiutor de carte, dar iubitor de înţelepciune, întemeiază în propriul palat o academie unde erau invitaţi cei mai mari gânditori ai epocii. Pentru a instaura un spirit de egalitate între ei, fiecărui  membru i se atribuia la primirea în rândurile ei, câte un nume din Antichitate care-l făcea să se “dezbrace” de titlurile nobiliare şi administrative devenind egali, dedicându-se fără rezerve muncii în comun pentru dezvoltarea cugetării.

Cea mai veche Academie a timpurilor moderne este cea “della Crusca” în Florenţa din 1582. Scopul ei era “să plivească limba de impurităţi”.

Alte academii au fost: L’Academie Francaise întemeiată de Richelieu în 1634 la Paris; Royal Society of London – 1662; Societat der Wiessenschaffen – 1700, Berlin; Real Academia Espanola, Madrid – 1713; Academia de Ştiinţe Sankt-Petersburg – 1725; Svenska Academien din Stokholm – 1741; Academie Royale de Belgique – 1772; Academia Maghiară de ştiinţe – 1825, Budapesta; Academia imperială din Viena – 1847; American Academy of art and sciens – 1879, Boston; etc.

Ţara cu cele mai multe academii a fost Italia. Numai la Milano la începutul veacului al XVIII-lea existau peste 20 de astfel de societăţi, una mai ciudată decât cealaltă, cu preocupări stranii sau chiar comice. După modelul Academiei lui Carol cel Mare, a fost creată la Roma, Academia Arcadienilor, unde fiecare membru primea un nume din Antichitate, un brevet de nemuritor şi o păşune în Arcadia Ferice. Membru al acestei academii a fost şi marele nostru istoric Nicolae Iorga, care a fost înscris sub numele Nestor Pilio, un bătrân amintit în Iliada şi Odiseea care a trăit trei vieţi (cam atât cât i-ar trebui unui pământean obişnuit pentru a studia opera titanului, cu cele peste 1200 de titluri  şi mai  mult de 23000 de articole). Cea mai faimoasă academie italiană a fost cea numită a “tărâţelor” – della Crusca – din Florenţa, ce a finisat şi şlefuit dialectul toscan impunându-l ca limbă literară italiană. Localul ei era decorat cu fragmente de moară şi brutărie, simbol al prefacerii grâului în făină şi tărâţe.

Cea “mai celebră” (dacă îmi este permis folosirea gradului de comparaţie), în sensul bun al cuvântului, a fost şi este Academia Franceză, ale cărei începuturi se fixează în secolul al XVI-lea în timpul domniei lui Carol al IX-lea şi prezidată de Pierre Ronsard. Statutul definitiv al acestei academii a fost dat de puternicul Richelieu în 1635. Printre membrii ei s-au aflat şi Ţarul Petru cel Mare al Rusiei.  Membrii Academiei Franceze sunt în număr de patruzeci. Accesul la vacantarea unui loc se face pe criterii foarte stricte şi riguroase. Academia Franceză face parte din “Institut de France”, care mai cuprinde şi Academia de Inscripţii şi Beletristică, Academia de Ştiinţe, Academia de Arte Frumoase, Academia de Ştiinţe Morale şi Politice. Membră a Academiei de Arte Frumoase din 1918 a devenit şi Regina Maria a României, fiind prima femeie admisă ca membru!

Primul român academician a fost învăţatul domnitor moldovean Dimitrie Cantemir, care a intrat în rândurile Academiei din Berlin în 1714. După 120 de ani, în capitala  iubitei lui Ţări a Moldovei, la Iaşi, în 1835 se va înfiinţa prima academie de la noi, când domnitorul Mihail Sturza, cu ajutorul lui Gheorghe Asachi, inaugurează la 16 iunie Academia Mihăileană, având ca profesori pe Mihail Kogălniceanu, Eftimie Murgu, Ion Ghica ş.a. Din nucleul acestei prime şcoli superioare din România se va constitui în 1860, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, prima universitate românească.

Academia Română, cea mai înalt for științific și cultural al ţării, este aprobată de către Locotenenţa Domnească la 1 aprilie 1866 la propunerea lui C.A. Rosetti. Prin Regulamentul de formare a “Societăţii literare române”, cum s-a numit la început, aceasta era alcătuită din 21 de membri repartizaţi astfel: 7 + 2 din Principatele Unite – V. Alecsandri, C. Negruzzi, V.A. Urechia, I.H. Rădulescu, A.T. Laurian, C.A. Rosetti, I.C. Massim şi din 1867 şi T. Maiorescu şi N. Ionescu; 3 din Transilvania – T. Cipariu, G. Munteanu, G. Bariţiu; 2 din Bucovina – A. Hurmuzachi, A. Dimitroviciu înlocuit apoi cu I. Sbierea; 2 din Banat – A. Mocioni, V. Babeş; 3 din Basarabia – Al. Haşdeu, C. Stamate, I. Stoicescu; 2 din Macedonia – D. Cozacoviciu, I. Caragiani. Întrunirile aveau loc în prima perioadă a verii. La început, Academia se ocupa cu lucrări exclusiv filologice: ortografia, gramatica, dicţionarul. Mai apoi au apărut preocupări şi în domeniul  istoriei şi al ştiinţelor naturii. Membrii ei erau de trei feluri: de onoare, activi şi corespondenţi, împărţiţi pe trei secţii: literară, istorică şi ştiinţifică. Din 1867 s-a numit Societatea Academică Română, pentru ca după 29 martie 1879 să primească numele de Academia Română.

Obiectivele dintru început ale Academiei Române au fost: primul – stabilirea ortografiei cu litere latine; al doilea – alcătuirea gramaticii; al treilea – întocmirea Dicţionarului limbii române. De-a lungul timpului, activitatea Academiei s-a diversificat mereu, creându-se noi şi noi institute de cercetare pe diverse domenii.

Plămădită din elanul patrioţilor care au visat şi înfăptuit Unirea având ca scop să şlefuiască şi să modernizeze Limba, Academia Română a rezervat de-a lungul timpului fotoliile ei celor mai de seamă învăţaţi, truditori de prim rang, muritori candidaţi la nemurire…

… Şi astfel spiritul lui Platon din Grădina lui Academos se perpetuează peste veacuri, grupând sub impulsul aceloraşi nobile idealuri, minţile cele mai luminate ale omenirii…

Printre academicienii botoșăneni cei mai cunoscuți sunt: istoricul Nicolae Iorga, muzicianul George Enescu, geologul Ion Simionescu, matematicienii Octav Onicescu și Dimitrie Pompeiu, lingviștii Alexandru Graur și Vasile Bogrea, geograful Victor Tufescu, biologii Grigore Antipa, Mihai Ciucă, Emanoil Teodorescu, naturaliștii C. Popovici-Bâznoșanu și Dimitrie Brândză, medicul Alexandru Ciucă, inginerul Elie Radu etc, etc…

Astăzi Academia Română are 70 de institute de cercetare.

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5