ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 23 Iun. 2018
Cronică (carte, I.N.Oprea) de Marin IFRIM
Publicat: 23 Iun. 2018
Editor: Ion ISTRATE

,,Academia bârlădeană și Vasile Voiculescu” de Ion N. Oprea (VII)

   La noi la Buzău, dacă nu ar fi existat Alex. Oproescu, unul dintre cei mai calificați bibliotecari din România, Vasile Voiculescu ar fi fost uitat în proporție de cel puțin 90 la sută. Vorbesc precum un contabil. Casa Memorială a lui Vasile Voiculescu a fost refăcută pe vremea lui Ceaușescu, datorită lui Lazăr Băciucu, a lui Alex Oproescu și a altor câțiva oameni de cultură care au preferat anonimatul. Astăzi se bat cu pumnul în piept alții, ei culeg, sau vor să culeagă, trufele! Avem timp pentru toate. Ne întoarcem la cartea domnului Ion N. Oprea: ”Vorbind despre Scrisul nostru, altă revistă a Academiei, 1929-1931, consemnam rolul lui G. Tutoveanu (p 424 din cartea citată), arătat de Alexandru Tutoveanu, membru al Academiei, în viața acestei instituții: <Generațiile primului război mondial au văzut pe George Tutoveanu conducând căruțele încărcate ce scriitorii de atunci, nu numai din Moldova, ci din toate provinciile românești aflate în exod. Unde se duceau? Ce voiau? Cu ce mijloace? Numai voința săvârșește astfel de miracole >”. O excepțională imagine a vremurilor literare de vârf: Alexandru Vlahuță, Vasile Voiculescu et. comp în căruțe spre satisfacerea educativă a nației! Nu tu automobil Mercedes, nici avion spre Paris, nici vorbă de Premiul Nobel sau de zăpăcitul de la Slobozia, Dinescu și nu mai știu cum, mare latifundiar peste ogorul literelor sovietizate discret după 1989. La Bârlad a existat o incredibilă mișcare patriotică. Ion N. Oprea a intuit cu precizie acest fapt: ”În anii 1916-1917 și următorii, când România a gemut sub năvala armatelor habsburgice și willhelmine ”Academia Bârlădeană” rămăsese unica noastră academie în căruță, care străbătea drumurile spre sate, ca să spună văduvelor și orfanilor, părinților, tineretului combatant pe fronturi că nu s-a terminat, că nu se poate termina războiul acela decât prin dreptate, și că până la ultimul român trebuie să lupte, că fără luptă nu se poate isprăvi nimic din calvarul lumii guvernate de Împărați”. În concluzie, „Așa s-a făcut atunci România Mare!”. Începând cu următorul episod vom intra în sensul unic al cărții, toate cuvintele ducând către Vasile Voiculescu. Interesant ar fi dacă, în timp rezonabil, cum se spune, autoritățile locale, la la Pârscov sau de la ”vârful” Buzăului, ar publica o carte unică. A fost ideea lui Alex Oproescu. La casa Memorială ”V. Voiculescu” de la Pârscov există o carte de onoare, un fel de dosar masiv, în care, în fiecare an, la ”Zilele Voiculescu” semnează în acele pagini albe toți scriitori (și cititorii) care au câte ceva de spus despre opera acestuia. Cred că e vorba despre cel puțin două volume masive cu dedicații, observații, impresii etc. Sper să nu se piardă aceste ”caiete”. Nu cumva să ajungă și ele la groapa de la Berevoiești. Și încă ceva, nepotul lui Vasile Voiculescu, un nume al rezistenței anticomuniste, e prea puțin consultat în privința unchiului său. Andrei Voiculescu, dincolo de moștenitorul testamentar al drepturilor de autor al operei voiculesciene, este un om care știre să respecte coloana vertebrală a familiei Voiculescu. Eu îl admir necondiționat și mă mir cum și cât de profesionist îl ocolește presa literară. Ceva încă nu este în regulă. Să te iubească Bârladul, să te uite latent Buzăul și să te bage Bucureștiul (sinonimul Gomorei…) la pușcărie ține de ironia sorții. S-a spus că Vasile Voiculescu este un martir. Este cel mai precis ”diagnostic” critic și creștin referitor la acest om cu totul și cu totul dedicat simplității vieții, altruismului ca formă creștină dincolo de logica celor care nu-l pot înțelege nici măcar pe Dumnezeu. Datorită lui Ion N. Oprea urmează pagini/parapagini cel puțin convingătoare despre genialul poet, prozator și ”doctor fără de arginți”…

Marin Ifrim, 22.06.2018

.