Primit pentru a fi publicat de la autor, Constantin ADAM, 17 aug.2014.
Publicat de Olivian Ivaniciuc, 18 aug.2014.

                                                  Vivat Academia!             

              Hekademos,  Akademos  sau  Academus a fost un erou atenian, protectorul Aticei, ce-şi avea un sanctuar  rustic la periferia Atenei într-o pădure, unde se ajungea parcurgând o stradă  mărginită de arbori, care pleca din cartierul “Ceramic”, distanţă de 1 km. Loc preferat pentru plimbare sau odihnă, această pădure va deveni mai  târziu grădină publică sub denumirea de “Academie”, adică “grădina lui Academus”. Tot aici se găseau cei doisprezece măslini sacri, din fructele cărora se obţinea uleiul destinat glorificării învingătorilor la jocurile Panateniene.

Pe la 387 î.Hr., Platon, discipolul lui Socrate pe atunci în vârstă de 40 de ani, consacră acest spaţiu Muzelor şi întemeiază aici şcoala sa filosofică, constituindu-se astfel prima universitate din lume, dacă exceptăm “academia homerizilor”, care a fiinţat câteva  secole înainte întreţinând  cultul lui Homer (cca, 850 î.Hr.).  Aceasta s-a născut din disputa continuă  pentru  paternitatea genialului poet între insulele Chios şi Samos. Aezii homerizi din cele două insule au avut o contribuţie remarcabilă la realizarea unei ediţii corecte şi definitive a Iliadei. Caligrafi şi bibliotecari transcriau, verificau, confruntau  şi  puneau  în ordine diferite variante ale celebrei epopei. (Cel dintâi român care a tradus Iliada a fost marele ban Grigore Brâncoveanu, la începutul sec. al XIX-lea, dar nu în limba română, ci în … greacă! (greaca modernă). Prima traducere parţială în limba română o face în 1836 Constantin Aristia).

În linişte şi la umbra vestiţilor platani ai Grădinii lui Academos, între maestru şi tinerii lui învăţăcei se consumau discuţii colocviale şi controverse aprinse, urmate de lungi şi binefăcătoare meditaţii pe probleme de literatură şi filosofie. Ia astfel naştere şcoala “peripateticienilor”, cei care conversau şi învăţau  plimbându-se. Platon (cel cu umerii  laţi), pentru a proteja reuniunile poeţilor şi gânditorilor, a ridicat acolo sanctuarul muzelor – Herakles, Hermes, Eros, Prometeu ş.a. Astfel Academia devine sinonim cu locul, societatea în care convivii dezbat probleme importante de viaţă, filosofie, artă, literatură, etc.

După moartea  maestrului, reuniunile au fost conduse de eminentul său discipol Aristotel. Chemat de Filip, regele Macedoniei, Aristotel strămută spiritual scholastic din grădinile lui Academos în grădina Nimfelor, lângă Pella, capitala Macedoniei, unde, asemenea lui Platon, se plimba cu învăţăceii pe umbroasele alei şi preda filosofie, literatură, morală, retorică, etică, politică, geometrie, muzică, gramatică şi chiar medicină… iar între discipoli se găsea însuşi cel care avea să devină marele Alexandru Macedon…

Urmaşii lui Alexandru  pe tronul faraonilor au înfiinţat academia “Muzeul din Alexandria” cu Biblioteca sa vestită… Acestei societăţi îi datorăm întâia traducere în greceşte a Bibliei făcute de cei şaptezeci şi doi de înţelepţi sub domnia lui Ptolemeu Filadelfos. Câteva secole până în veacul al IV-lea după Hristos, Academia din Alexandria a fost locul de întâlnire al învăţaţilor greci, evrei, sirieni, caldeeni, constituind cel mai important centru de elenism, şi focar de cultură universală ce a făcut  legătura între Atena şi Bizanţ, precursoarea Renaşterii…

Pe la anul 800, Harun-al-Raşid, calif arab, prezida o Academie în Bagdad…

Regele francilor, Carol cel  Mare, neştiutor de carte, dar iubitor de înţelepciune, întemeiază în propriul palat o academie unde erau invitaţi cei mai mari gânditori ai epocii. Pentru a instaura un spirit de egalitate între ei, fiecărui  membru i se atribuia la primirea în rândurile ei, câte un nume din Antichitate care-l făcea să se “dezbrace” de titlurile nobiliare şi administrative devenind egali, dedicându-se fără rezerve muncii în comun pentru dezvoltarea cugetării.

Cea mai veche Academie a timpurilor moderne este cea “della Crusca” în Florenţa din 1582. Scopul ei era “să plivească limba de impurităţi”.

Alte academii au fost: L’Academie Francaise întemeiată de Richelieu în 1634 la Paris; Royal Society of London – 1662; Societat der Wiessenschaffen – 1700, Berlin; Real Academia Espanola, Madrid – 1713; Academia de Ştiinţe Sankt-Petersburg  – 1725; Svenska Academien din Stokholm – 1741; Academie Royale de Belgique – 1772; Academia Maghiară de ştiinţe – 1825, Budapesta; Academia imperială din Viena – 1847; American Academy of art and sciens – 1879, Boston; etc.

Ţara cu cele mai multe academii a fost Italia. Numai la Milano la începutul veacului al XVIII-lea existau peste 20 de astfel de societăţi, una mai ciudată decât cealaltă, cu preocupări stranii sau chiar comice. După modelul Academiei lui Carol cel Mare, a fost creată la Roma, Academia Arcadienilor, unde fiecare membru primea un nume din Antichitate, un brevet de nemuritor şi o păşune în Arcadia Ferice. Membru al acestei academii a fost şi marele nostru istoric Nicolae Iorga, care a fost înscris sub numele  Nestor Pilio, un bătrân amintit în Iliada şi Odiseea, care a trăit trei vieţi (cam atât cât i-ar trebui unui pământean obişnuit pentru a studia opera titanului, cu cele peste 1200 de titluri  şi mai  mult de 23000 de articole). Cea mai faimoasă academie italiană a fost cea numită a “tărâţelor” – della Crusca – din Florenţa, ce a finisat şi şlefuit dialectul toscan impunându-l ca limbă literară italiană. Localul ei era decorat cu fragmente de moară şi brutărie, simbol al prefacerii grâului în făină şi tărâţe.

Cea mai “celebră”, în sensul bun al cuvântului, a fost şi este Academia Franceză, ale cărei începuturi se fixează în secolul al XVI-lea în timpul domniei lui Carol al IX-lea şi prezidată de Pierre Ronsard. Statutul definitiv al acestei academii a fost dat de puternicul Richelieu în 1635. Printre membrii ei s-au aflat şi Ţarul Petru cel Mare al Rusiei.  Membrii Academiei Franceze sunt în număr de patruzeci. Accesul la vacantarea unui loc se face pe criterii foarte stricte şi riguroase. Academia Franceză face parte din “Institut de France”, care mai cuprinde şi Academia de Inscripţii şi Beletristică, Academia de Ştiinţe, Academia de Arte Frumoase, Academia de Ştiinţe Morale şi Politice. Membră al Academiei de Arte Frumoase din 1918 a fost şi Regina Maria a României, fiind prima femeie admisă ca membru!

Primul roman academician a fost învăţatul domnitor moldovean Dimitrie Cantemir, care a intrat în rândurile Academiei din Berlin în 1714. După 120 de ani, în capital  iubitei lui Ţări a Moldovei, la Iaşi, în 1835 se va înfiinţa prima academie de la noi, când domnitorul Mihail Sturza, cu ajutorul lui Gheorghe Asachi, inaugurează la 16 iunie Academia Mihăileană, având  ca profesori pe Mihail Kogălniceanu, Eftimie Murgu, Ion Ghica ş.a. Din nucleul acestei prime şcoli superioare din România se va constitui în 1860, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, prima universitate românească.

… Şi astfel spiritul lui Platon din Grădina lui Academos se perpetuează peste veacuri, grupând sub impulsul aceloraşi nobile idealuri, minţile cele mai luminate ale omenirii…

Academia Română, cea mai înaltă instituţie cultural a ţării, este aprobată de către Locotenenţa Domnească la 1 aprilie 1866 la propunerea lui C.A. Rosetti. Prin Regulamentul de formare a “Societăţii literare române”, cum s-a numit la început, aceasta era alcătuită din 21 de membri repartizaţi astfel: 7 + 2 din Principatele Unite – V. Alecsandri, C. Negruzzi, V.A. Urechia, I.H. Rădulescu, A.T. Laurian, C.A. Rosetti, I.C. Massim şi din 1867 şi T. Maiorescu şi N Ionescu; 3 din Transilvania – T. Cipariu, G. Munteanu, G. Bariţiu; 2 din Bucovina – A. Hurmuzachi, A. Dimitroviciu înlocuit apoi cu I. Sbierea; 2 din Banat – A. Mocioni, V. Babeş; 3 din Basarabia – Al. Haşdeu, C. Stamate, I. Stoicescu; 2 din Macedonia – D. Cozacoviciu, I. Caragiani. Întrunirile aveau loc în prima perioadă a verii. La început, Academia se ocupa cu lucrări exclusiv filologice: ortografie, gramatică, dicţionarul. Mai apoi au apărut preocupări şi în domeniul  istoriei şi al ştiinţelor  naturii. Membrii ei erau de trei feluri: de onoare, activi şi corespondenţi, împărţiţi pe trei secţii: literară, istorică şi ştiinţifică. Din 1867 s-a numit Societatea Academică Română, pentru ca după 29 martie 1879 să primească numele de Academia Română.

Primul obiectiv alAcademiei Române a fost stabilirea ortografiei cu litere latine; al doilea – alcătuirea gramaticii; al treilea – întocmirea Dicţionarului limbii române. De-a lungul timpului, activitatea ei s-a diversificat mereu, creându-se noi şi noi institute de cercetare pe diferite domenii.

Plămădită din elanul patrioţilor care au visat şi înfăptuit Unirea având ca scop să şlefuiască şi să modernizeze Limba, Academia Română a rezervat de-a lungul timpului fotoliile ei celor mai de seamă învăţaţi, truditori de prim rang, muritori candidaţi la nemurire… până la apariţia Decretului nr. 76, elaborat de nişte minţi bolnave şi publicat în Monitorul Oficial nr. 132 din 9 iunie 1948 – referitor la „transformarea Academiei Române în Academia Republicii Populare Române”, prin care se suprima de fapt o instituţie de prestigiu, serioasă şi se substituia cu o alta „care va promova oameni de ştiinţă şi cultură de valoare etică şi democratică”(art.2). Oare cei de până atunci nu îndeplineau aceste condiţii!?!  Conform  art.3 din acelaşi Decret, „Nu pot fi membri… cei care s-au pus în slujba fascismului şi a reacţiunii…” – cu alte cuvinte, nici un român, oricât de valoros ar fi fost el, nu putea fi membru al Academiei R.P.R., întrucât trăise şi slujise sub patru regi… regi consideraţi promotori şi susţinători ai reacţiunii!… Ca urmare a acestei idioate „stigmatizări”, toţi membrii Academiei Române au fost suprimaţi din acest for fără nici un comentariu, fără drept de contestaţie, toate aceste capete luminate, mândria naţiunii române, vârfurile inteligenţei româneşti, elita corpului universitar instituţionalizat într-o Academie după modelul Şcolii platoniene de filosofie, au fost aruncaţi  la coşul de gunoi al istoriei… Presa acelor ani acuza Academia Română că şi-ar fi „trădat rosturile pentru care a fost creată”, iar membrii ei nu sunt decât nişte „trădători” şi „criminali de război”. Din cei 165 de români-academicieni, personalităţi de mare notorietate naţională şi internaţională, mulţi  membri şi ai altor academii din lume, peste o sută au fost supuşi nu numai la presiuni psihice insuportabile ci şi la torturi fizice de neînchipuit, ridicaţi în puterea nopţii şi încarceraţi de la 2 – 3 zile până la luni, ani şi chiar sfârşitul vieţii… Unii au fost exterminaţi la Sighet, la Văcăreşti, la Râmnicu Sărat… iar alţii, după ce s-au „eliberat” din „Şcolile de reeducare”, dacă n-au fost omorâţi de tramvai, au fost lăsaţi într-o uitare totală şi o izolare draconică… Foarte puţini au fost acceptaţi să-şi continue drumul academic…

Iată o mică parte dintre cei „disponibilizaţi”…

Emil Racoviţă (1868 – 1947) – savant cu rol de întemeietor, promotor al instituţiilor ştiinţifice moderne, fost preşedinte al Academiei Române (1926-1929); scârbit de atâta Lâsenco  – rusul care îi „confiscase” autoritatea ştiinţifică, estompând-o şi anihilând-o prin ideile lui susţinute de noii politicieni – se va izola ca un melc în cochilia lui, ieşind doar  noapte şi umblând ca un nebun pe străzile Clujului, oraş în care a înfiinţat primul Institut de speologie din lume…Va muri în mizerie, uitat şi desconsiderat…

Grigore T. Popa (1892 – 1948)  –  savant, specialist în laboratoare de anatomie şi fiziologie. În anii de după război a fost cel mai înverşunat între atacatorii care se opuneau ocupaţiei, delaţiunii, presiunii poliţiei politice şi epurărilor. În prelegerea de la deschiderea anului universitar  la 15 ianuarie 1945, în prezenţa Regelui, Gr. T. Popa atacă direct ideologia marxistă arătând că „progresul se realizează evolutiv şi nu revoluţionar”. Pentru ideile sale îndrăzneţe ce nu conveneau noilor cocoţaţi la putere va fi declarat „nebun(!)”. Este dat  afară de la catedra universitară şi lăsat pe drumuri, să moară de foame, ascunzându-se prin scările blocurilor, până şi-a dat obştescul sfârşit…

Radu Rosetti (1877 – 1949) –  general, ofiţer de stat major, istoric, conservator al Muzeului Militar Central şi al Bibliotecii Academiei. După ce a „ajutat” să fie stigmatizat istoricul şi colegul său Ion  Nistor în 1947 acuzându-l că „încalcă Legea pentru aplicarea Convenţiei de Armistiţiu păstrând publicaţiile retrase din circulaţie”, va cădea victimă a aceleiaşi capcane, fiind arestat în 1948, la vârsta de 71 de ani, murind la Văcăreşti…

Alexandru Lapedatu (1876 – 1950) – savant, istoriograf, fost preşedinte al Academiei Române (1935 – 1938)  şi ultimul ei secretar general (1939 – 1948). Arestat, moare în temniţă la Sighet, consemnându-se în certificatul de deces, la rubrica „ocupaţii”… „fără ocupaţie”!…

Stefan Ciobanu (1883 – 1950) – istoric basarabean, luptător pentru restaurarea statului istoric român, autorul lucrării „Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă”, fost vicepreşedinte al Academiei Române (1944 – 1948). Va muri de „boală grea”, cum au scris culturnicii vremii, boală ce nu era altceva decât tristeţea adusă de suprimarea autorităţii sale intelectuale şi ruperea de preocupările dragi lui, cărora şi-a dedicat fără rezerve întreaga viaţă.

Traian Vuia (1872 – 1950) – magistrat prin formaţie, inventator şi constructor  prin vocaţie. Este primul om care se înalţă cu un corp zburător mai greu decât aerul. A fost ales membru al Academiei Române la 74 de ani şi eliminat de Academia R.P.R. la 78 de ani! Această deosebire de apreciere, această antinomie în faţa aceleiaşi valori, este dovada anomaliei forului constatator care a provocat-o. Se anunţa astfel tragedia ce urma să vină: moartea elitei spiritualităţii româneşti…

Artur Gorovei (1864 – 1951) – magistrat, pasionat de literatura populară, autorul volumului „Monografia oraşului Botoşani” în 1926.

Iuliu Maniu (1873 – 1953) – tribun şi demnitar politic, unul din ctitorii României Mari, adversar al tuturor dictaturilor. Arestat la 75 de ani, a fost condamnat de comunişti la 154 de ani de muncă silnică!!! A murit în temniţa de la Sighet…

Gheorghe Brătianu (1898 – 1953) – istoric, urmaşul lui N. Iorga la conducerea Institutului de Istorie Universală. A fost „decapitat” printre primii. La 23 sept. 1944 „România liberă” scria: „Domnul G. Brătianu îşi permite să calomnieze şi să provoace pe aliatul şi eliberatorul nostru?… Jos masca de hitlerist, Gheorghe Brătianu! Şi trage consecinţele!” În aceeaşi zi în „Scânteia” era socotit „duşman al poporului”. A fost exterminat la Sighet şi îngropat departe de cimitirul uman, ca un individ „ciumat” căruia nici urma nu trebuie să i se mai găsească, pe un loc viran, în apropierea unui drum oarecare…

Dimitrie Pompeiu (1873 – 1954) – matematician cu doctoratul la Sorbona, născut pe plaiurile nostre, la Broscăuţi – Dorohoi, profesor universitar la Iaşi, Cluj şi Bucureşti, fost preşedinte al Camerei Deputaţilor în 1931.

Dragomir Hurmuzescu (1865 – 1954) – fizician, întemeietorul primului laborator de electricitate din ţară, a primei şcoli experimentale de electro-fizică şi a primului post de Radiodifuziune din ţară…

George Enescu (1881 – 1955) – titanul muzicii româneşti, născut la Liveni – Dorohoi. Este suprimat odată cu întreaga Academie Română, trăind dezgustul numirii abuzive în Academia R.P.R.  la 12 august 1948, fără a fi în ţară şi fără a i se recunoaşte calitatea de membru al fostei Academii. Va muri departe de patria lui dragă, la Paris, plângând drama României…

Dimitrie Gusti (1880 – 1955) – întemeietorul Institutului Social Român, creatorul Muzeului Satului şi autorul Enciclopediei României. A fost scos din casă şi izolat într-o garsonieră neîncăpătoare.

Constantin Rădulescu-Motru (1868 – 1957) – filosof, savant, de două ori vicepreşedinte al Academiei Române (1935 – 1938 şi 1941 – 1948) şi preşedinte între 1938 – 1941. „România liberă” din 26 octb. 1944 îl prezintă la rubrica „Figuri de trădători”! Suportă cu stoicism toate denigrările care i se aduc. La 9 februarie 1949, când împlinea 80 de ani, venerabilul savant notează în jurnalul său: „Sunt cu sufletul amărât, fiindcă am pierdut nădejdea de a mai vedea neamul românesc eliberat de gheara Moscovei…”,  iar mai departe:  „Am ferma convingere că Rusia va izbuti în câţiva ani să distrugă până în cele mai adânci rădăcini neamul nostru…”.

Lucian Blaga (1895 – 1961) – poet, filosof, diplomat, savant cu  profunde studii în „esenţele divine” , în „straturile matriciale”, în orizontul misterului, transcendentului. A fost scos din Academia Română dar şi de la Universitatea clujeană. D-na Valeria Crişan(?), fostă studentă în anii deceniului şase, îmi povestea că marele Lucian Blaga în acea perioadă se ocupa cu deratizarea rozătoarelor(!) la Biblioteca Universităţii Cluj!!! Asta era valoarea omului cu verticalitate în faţa noului regim…

Ion Nistor (1876 – 1962) – istoric şi tribun bucovinean, conservator al Bibliotecii Academiei, arestat şi întemniţat 5 ani şi 3 luni la Sighet, fără o judecare prealabilă, învinuit fiind că păstrează în depozite, în continuare, publicaţii retrase din circulaţie „încălcând Legea de aplicare a Convenţiei de Armistiţiu”…

Tudor Vianu (1897 – 1964) – savant, istoric şi critic literar. Suprimat odată cu Academia Română. Şi după zece ani, în 1958, colegul său de  la Universitate şi de la Academie, Iorgu Iordan, rector în acea perioadă, îi caracterizează activitatea astfel: „Cursurile pe care le predă sunt însumări de personalităţi (…) fără evidenţierea bazei de clasă a fenomenului literar, fără poziţie combativă de partid”!!! Terorizat mereu, va muri în urma unui infarct.

Dimitrie Caracostea ( 1879 – 1964) – gânditor profund, eminescolog, estetician. „România liberă” din 21 sept. 1944 îl prezintă astfel: „…fostul ministru al Culturii, fost profesor al studenţimii şi fost preşedinte al mai multor comisii şi comitete hitleriste şi prohitleriste, este în fapt un mistificator. Un mistificator josnic sau un înapoiat iremediabil… istoria literară îl va uita… îl va uita foarte curând… fiindcă dl. Caracostea  nu a constituit nimic valabil culturii… Lupta profesorului Caracostea a fost o trădare. Şi ca trădare trebuie pedepsită!” A fost închis la Sighet cinci ani!

George Călinescu (1899 – 1969) – enciclopedist, estetician, scriitor, istoric şi critic literar. Din cauza ideilor sale „năstruşnice” în ce priveşte „estetica urâtului”, va fi ales membru al Academiei Române abia la 29 mai 1948. Datorită campaniei sale de presă „roşie” din anii 1944-1948, se va „bucura” de numirea ca membru titular activ al Academiei R.P.R. la 12 august 1948. Nesuportând compromisul, mereu în conflict cu propagandiştii  inculţi, va fi îndepărtat de la catedră şi pus sub observare severă. Genialul eminescolog, cel care dăduse culturii române o „Istorie a Literaturii Române” de mare valoare, va ceda în cele din urmă psihic şi fizic şi va fi răpus de malaxorul furcilor caudine ale infernului comunist…

Nicolae Bănescu (1878 – 1971) – istoric, bizantinolog, vicepreşedinte al Academiei Române (1946 – 1948). S-a opus de la început, pe faţă, ideii de modificare a Legii din 1879, care consfinţea instituţia Academiei Române, văzând în noul proiect o instituţie la dispoziţia politicii internaţionaliste a comunismului. Susţinând în mod categoric păstrarea dreptului individului de a gândi şi de a comunica gândirea sa în deplină libertate, a fost combătut şi apostrofat de dr. C.I. Parhon, care a dat a se înţelege că „libertatea de gândire este de ordin transcedental şi nu real”!…

Ion Petrovici (1882 – 1972) – istoric al filosofiei, filosof, scriitor. A fost supus torturii morale încă di 1944, imediat după înfiinţarea Comisiei pentru aplicarea Convenţiei de Armistiţiu. La 21 octb. 1944, în „Victoria” lui N.D. Cocea, era caracterizat ca fiind „filosoful cu pripită educaţie intelectuală făcută la şcoala francmasonului Titu Maiorescu…”, iar a doua zi „Scânteia” scria:”Vânzătorii poporului (printre cei enumeraţi, I. Popovici, D. Caracostea, N. Crainic, Al. Marcu etc.) să fie pedepsiţi. În jurul lor să crească uitarea. Sunt alte porţi care se vor deschide nu prea târziu pentru aceşti agenţi hitlerişti”. La 21 ian. 1945, aceeaşi „Scânteia” se întreba: „Cum se poate ca fostul ministru Popovici să-şi anunţe cursul aici la Bucureşti?” Chiar în acea  seară este ridicat şi internat în lagărul de la Caracal. Va trăi încă 24 de ani după cumplite gratii morale şi spirituale.

Octav Onicescu (1880 – 1972) – savant de sorginte botoşăneană, mare matematician. Va fi integrat Academiei R.P.R. abia dup 17 ani!…

Alexandru Ciucă (1880 – 1972) –  medic veterinar, profesor de clinica şi profilaxia bolilor infecţioase, şef al serviciului de imunizări al Institutului de seruri şi vaccinuri, născut la Săveni, fratele academicianului dr. Mihai Ciucă. Va fi scos din Academia Română la 9 iunie 1948, nemaifiind onorat a i se recunoaşte calitatea de membru vreodată…

Şi lista ar putea continua cu muzicologul Tiberiu Brediceanu, marele pedagog Onisifor Ghibu, arhitectul Petre Antonescu, mitropolitul Nicolae Colan, italienistul Alexandru Dem. Marcu, sonetistul Mihai Codreanu, eminescologul D. Panaitescu-Perpessicius, episcopul Iuliu hossu, sculptorul Ion Jalea, marele teolog Gala Galaction… sau Theodor Angheluţă, matematician, Gheorghe T. Kirileanu, bibliotecar şi om de drept, ori Axente Baniciu – profesor, asasinat la optzeci de ani în inchisoarea Gherlei, care a fost „nemuritor” doar patru zile… fiind primit în Academia Română la 5 iunie 1948 şi suprimat odată cu ea, la 9 iunie 1948…

Comisia care a „trudit” la desfiinţarea Academiei Române şi a „emanat” noul „Decret de înfiinţare a Academiei R.P.R.”, căzând la o învoială degradantă cu fidelii servitori ai regimului recent instaurat la cârma Republicii Populare Române şi care s-a ocupat de „selecţionarea” celor care „meritau” să facă parte din aceasta era alcătuită, printre alţii, din:

Mihail Sadoveanu (1880 – 1961) – mare şi valoros scriitor, „Ceahlăul prozei româneşti”!… Pe lângă Vitoria Lipan, eroina mitică, românca model de ataşament, abnegaţie şi curaj, pe lângă marele romane de inspiraţie istorică, va crea şi pe Mitrea Cocor, tipul „omului nou”, servil şi duplicitar, trecând în planul culturii în tabăra „conspiratorilor”. (Oare de ce?!)  Ia parte la suprimarea Academiei Române şi substituirea acesteia cu o organizaţie de partid şi de stat de tip comunist totalitar. În calitatea sa de preşedinte al Secţiei de limbă, literatură şi arte a Academiei R.P.R., participă activ la dezavuarea valorilor naţionale – Blaga, Brâncuşi – propunând ca membri post-mortem  pe Al. Sahia, I. Păun-Pincio şi Th. Neculuţă, alături de Eminescu, Creangă şi Caragiale!…

Constantin I. Parhon (1874 – 1969)  – medic, creatorul endocrinologiei. Ca şi Sadoveanu, devine marionetă în mâinile Anei Pauker, ale lui Emil Bodnaraş şi ale lui Vasile Luca. (Ce-i determina pe aceste incontestabile personalităţi să procedeze aşa!?) Va fi prim instrument al Moscovei în demolarea instituţiilor statului român interbelic. Împreună cu Traian Săvulescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi secretar al Secţiunii ştiinţifice a Academiei R.P.R., vor exercita presiuni însoţite de ameninţări asupra academicienilor să se autodesfiinţeze.  Nereuşind, vor emite Decretul de anulare a Legii organice de la 1879… decapitând astfel „intelighenţia” românească şi îngrădind dreptul la exprimare.

Traian Săvulescu (1889 – 1963)  – botanist, „mâna dreaptă” a ocupanţilor sovietici  ai ţării şi a cozilor de topor dintre români în perioada 1944-1946-1958. Prin Decretul 1455 din 12 august este numit preşedinte al Academiei R.P.R. În discursurile sale n-a scăpat nici o ocazie să-şi blameze înaintaşii şi colegii, calomniind „fosta Academie”, care, chipurile, ar fi trădat esenţa şi rosturile pentru care a fost creată!

Iorgu Iordan (1888 – 1986) – lingvist, romanist, universitar exigent. Devenit ambasador al R.P.România la Moscova între 1946-1947, este una dintre piesele importante la masa la care se hotăra soarta universitarilor şi a academicienilor români înscrişi pe „lista neagră”. Din postul de vicepreşedinte al Academiei R.P.R., a urmărit şi terorizat activitatea unor colegi incomozi şi de invidiat precum G. Călinescu, D. Macrea, T. Vianu ş.a…

Odată cu ferecarea porţilor Academiei Române pentru adevăratele valori, care vor fi urmărite, prigonite şi terorizate, cei mai mulţi nemaibucurându-se niciodată de statutul de academician, se vor deschide uşiţe dosnice pentru accederea ca membri de drept ai Academiei R.P.R., şi unor neaveniţi , unor nulităţi, politicieni în solda noului partid: A. Toma, M. Roller, Al. Bârlădeanu…  până la Elena şi Nicolae Ceauşescu!… Foştilor membri reprimiţi, după mai puţini sau mai mulţi ani, nu li s-a recunoscut niciodată apartenenţa la Academia Română.

În  memoria voastră purtători de aureole care v-aţi consumat ultimile zile alungaţi din Rotonda Academiei în mizerie şi uitare, fără drepturi şi umiliţi, vouă iluştrii noştri cărturari, oneşti şi devotaţi, care v-aţi dedicat studiului, cercetării şi creaţiei şi n-aţi cedat în faţa impostorilor, spre neuitarea voastră scriu aceste rânduri acum, la mai bine de jumătate de secol de la nedreapta desfiinţarea Academiei Române, care adunat sub Cupola ca un templu, împodobită cu chipurile sfinţilor noştri învăţaţi, în jurul aceloraşi măreţe idealuri, minţile cele mai luminate, produsul cel mai valoros şi mai condensat al acestui neam… Întru cinstirea voastră, Academicienilor, care sunteţi sinonimi cu înţelepţii bătrâni ai cetăţii de altădată, am readus din colbul istoriei întâmplări de demult…

Un popor fără bătrâni, este un popor fără trecut… şi noi avem un trecut glorios! „Popoarele care ştiu a glorifica pe oamenii ieşiţi din sânul lor, dau dovadă vie de vitalitate naţională şi de adevărat patriotism.”

„Cine n-are bătrâni să-şi cumpere!” – spune un proverb secular…  Noi am avut şi i-am vândut…

Vivat Academia!

Constantin Adam
(extras din vol. „Recapitulare I”)