Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ACASĂ LA POETA LEONIDA  LARI

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 1 (133), Ianuarie 2020
V-ați iubit vreodată țara?
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

ACASĂ LA POETA LEONIDA LARI

Primit pentru publicare: 02 Ian 2020
Autor: Mihai MAXIM, Membru al Uniunii Scriitorilor, Membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România
Publicat: 02 Ian. 2020
© Mihai Maxim© Revista Luceafărul

Editor: Ion ISTRATE


                             ACASĂ LA   POETA LEONIDA  LARI

    În octombrie trecut Leonida Lari, cea mai talentată şi mai prolifică poetă pe care a  rodit-o mult încercatul pământ românesc de dincolo de Prut, ar fi împlinit 70 de ani, dacă urgia timpurilor de la confluenţa celor două sisteme politice şi cumpăna celor două milenii  nu i-ar fi stins prea devreme lumânarea vieţii. O viaţă trăită cu intensitate, consacrată unor idealuri măreţe – revenirea Moldovei la patria istorică, reintroducerea tricolorului, a grafiei latine şi a limbii române ca limbă oficială – în care ea  a pus mai presus de toate interesul celor năpăstuiţi de o istorie ipocrită.    

    Personalitate puternică, privită cu reticenţă de regimul  comunist pentru românismul său manifest, dar adulată şi aureolată în viaţa   literară din R.S.S. Moldovenească, tânăra poetă s-a aruncat cu entuziasmul propriu vârstei şi al heirupismului  epocii, în viaţa politică, fiind promovată datorită renumelui său literar, dar şi spiritului combativ. Calea ascendentă de la redactor al  revistei Literatură şi Artă,  la redactor-şef al Glasului Naţiunii, prima publicaţie cu grafie latină apărută în 1988 în  Chişinăul sovietizat, şi de la inspirator al Mişcării de emancipare naţională din Basarabia în 1988,  la deputat în Sovietul Suprem al URSS în anii 1988-1990 confirmă prestigiul  pe care şi l-a câştigat poeta militantă în societate, dar şi schimbările survenite în viaţa social-politică sovietică din ultimii ani ai Perestroicii.   

     În acei ani am cunoscut-o pe Leonida Lari.   Revenit în ţară în decembrie 1987 să petrec sărbătorile de iarnă împreună cu familia, am fost invitat de revelion  la Victor Crăciun, fostul meu profesor de literatură la Universitatea din Iaşi, mentor în timpul doctoratului şi apoi prieten pe viaţă. Ştiind că la întoarcerea în Uniunea Sovietică  voi trece prin Chişinău, Maestrul m-a rugat să-i duc mai multe cărţi unei tinere poete din Chişinău: Trebuie să o cunoşti. Este cea mai talentată poetă   din Basarabia, simte româneşte şi suferă că trăim dezbinaţi.

        Prevenită,  tânăra poetă m-a aşteptat în gară. Am remarcat-o imediat în mulţimea de  pe peron. Într-un palton de stofă gri, cu guler de vulpe polară, cu capul descoperit, învăluit de părul  bogat de un negru abanos, privea ţintă spre ferestrele vagoanelor. Trenul încetinise, mergea la pas, după cum observase tovarăşul meu de compartiment. Aveam la îndemână un volum de versuri al lui Ioan Alexandru şi când am ajuns în dreptul ei, i l-am fluturat la geam. Mi-a observat gestul (sau cartea), m-a recunoscut  şi mi-a făcut un semn prietenos cu mâna. A mai mers câţiva paşi în rând cu trenul şi m-a aşteptat la scara vagonului. Mi-am pus paltonul pe mine şi am coborât cu pachetul de cărţi în braţe. Mi-a întins mâna, ajutându-mă să cobor. M-am grăbit să-i sărut mâna, dar şi-a tras-o stânjenită.

-Bine aţi venit, frate Mihai. Faţa destinsă într-un zâmbet larg îi era luminată de  ochii mari şi frumoşi. Dar de ce nu aţi luat şi bagajul, vorbisem cu tovarăşul profesor să rămâneţi o zi – două la noi?

     I-am explicat că mi s-a terminat concediul şi sunt aşteptat la Kiev, unde a doua zi urma să am o întrevedere importantă,  dar nu s-a lăsat până nu mi-a smuls promisiunea că mă voi opri la ei la o nouă trecere prin Chişinău. 

      Propunerea mi s-a părut tentantă,   poeta – o persoană interesantă şi agreabilă şi la întoarcerea  i-am onorat invitaţia. Cu această ocazie i-am cunoscut familia – soţul, actorul Mihai Iorga şi cele trei fiice. O familie minunată, oameni care simţeau româneşte. Toată seara, la câteva pahare de vin de Cricova, amfitrionii mi-au povestit lucruri cutremurătoare, care mi-au dezvăluit adevărata faţă a politicii naţionale  a PCUS şi a „egalităţii dintre popoarele înfrăţite ale marii Uniuni Sovietice”, mi-au vorbit despre persecuţiile şi prigoana la care erau supuşi cei care aveau curajul să amintească de adevărata origine a limbii şi poporului „moldoveneşti”. La plecare poeta mi-a oferit mai multe volume cu poeziile sale, ale lui Grigore Vieru, Valeriei Grosu   şi ale altor poeţi „moldoveni”, cu rugămintea de a le transmite câte un exemplar „fratelui” Ioan Alexandru şi profesorului Victor Crăciun. Păstrez şi acum în bibliotecă volumele ei de versuri „Mitul trandafirului” şi „Scoica solară”.

        Vizita mea nu a trecut neobservată  de cine nu trebuia, pentru că la ieşirea din ţară  trei vameşi tineri, deosebit de manieraţi, nimic de spus, au studiat timp de două ore cărţile conaţionalilor.  Manifestându-mi nemulţumirea şi neputându-mi stăpâni  indignarea, i-am întrebat franc cum de au fost angajaţi într-o funcţie  importantă pentru securitatea ţării oameni cu vederea atât de slabă, dacă pentru a citi o carte au nevoie de lupă. Nedorind ca discuţia să ia amploare, mi-au spus de la obraz să le permit să-şi facă datoria. Bineînţeles că nu au descoperit  secrete de stat în textul poeziilor şi mi-au dat voie să trec cu ele. La următoarea plecare din ţară Maestrul mi-a dat iarăşi un pachet de cărţi. Am acceptat, rugându-l să nu-i mai telefoneze poetei să mă întâmpine în gară, pentru că îi voi trimite  eu cărţile prin poştă după ce voi ajunge la Kiev. Astfel cei interesaţi vor avea posibilitatea să citească  în tihnă volumele lui Vasile Voiculescu, pe care tocmai le editase Victor Crăciun şi s-a grăbit să le trimită şi fraţilor de peste Prut.

      După 1990,  când condiţiile politice au permis, Leonida Lari a trecut  Podul de Flori în patria mamă, sperând să se poată implica  mai mult în realizarea visului de revenire la vatra străbună.  La Bucureşti era cunoscută activitatea ei militantă pentru reunirea Basarabiei cu România şi a fost primită cu bucurie de partidele politice ce aveau acest deziderat în programul lor.  Este aleasă astfel deputat în Parlamentul României pe listele PNŢCD în anul 1992, apoi trece la Partidul România Mare, care i se părea mai apropiat de suflet, rămânând în parlament încă două legislaturi.     

      Fidelă crezului său politic, poeta a continuat  să militeze şi să viseze la o Românie Mare. Spiritul ei independent nu a putut însă suporta  atmosfera incendiară care se crease la un moment dat în PRM, devenind ea însăşi victima unei adevărate cabale orchestrată  de „buruiana”  din partid,  şi în anul 2005  s-a retras din viaţa politică, motivând că  este lipsită de „posibilitatea de a gândi şi acţiona în mod independent” şi că a fost întotdeauna  adepta unui „limbaj civilizat chiar şi faţă de adversarii politici”. 

      Neînţeleasă la Bucureşti şi dezamăgită că nu şi-a putut realiza visul vieţii, se întoarce  la locurile tinereţii, unde într-o noapte de decembrie 2011, tulbure ca şi vremurile care se prefigurau, va fi răpusă de o boală neiertătoare. Cei care au cunoscut-o îi păstrează  imaginea de luptătoare înflăcărată pentru o idee măreaţă şi se consolează cu poeziile ei nemuritoare.  

    A  fost  membru al Uniunii Scriitorilor din România şi  a primit mai multe premii literare – Premiul Academiei Române pentru poezia Mihai Eminescu, Premiul „România Mare”, Premiul „Flacăra” Totuşi iubirea şi distincţia  „Cavaler al Ordinului Republicii Moldova”.

     Vasta sa operă literară cuprinde douăzeci şi patru de volume de poezie, proză şi traduceri literare din lirica universală, iar poeziile sale au fost traduse  în limbile franceză, germană, spaniolă, italiană etc… 

     O caracterizează  atotcuprinzătoare îi face imediat după trecerea în nefiinţă scriitorul Arcadie Suceveanu, preşedintele  Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova: „Leonida Lari a fost o poetă sensibilă, romantică, dar şi o poetă luptătoare, mesianică, ea a îmbinat simplitatea şi clasicitatea poeziei cu militantismul, suavitatea sentimentelor cu iluminarea vizionară. Leonida Lari a venit în anii 70 cu o altfel de poezie, debutul ei alături de alte talente tinere a schimbat faţa poeziei basarabene. Demersul ei de atunci se detaşa categoric de grilele realismului socialist. Începând cu perioada renaşterii naţionale, Leonida a devenit un tribun, angajat şi prin scris, dar şi prin apariţiile publice, prin forţa personalităţii sale, în miezul evenimentelor”. 

     Şi la opt ani după Marea Plecare prezenţa ei  este vie în conştiinţa românilor de pe cele două maluri ale râului care ne desparte. Într-un articol  apărut recent în revista „Flacăra lui Adrian Păunescu” academicianul Nicolae Dabija, colegul nostru de pagină, care ne trimite articolele Prin e-mail de la Chişinău,   consideră că „Leonida Lari este una dintre marile poete ale limbii române,  pe linia Veronicăi Micle – Magda Isanos – Ana Blandiana” şi că „un loc de pe Aleea Clasicilor din Chişinău mai este în aşteptarea bustului Marii Poete Leonida Lari”.    

    Poet moldovean, poet român? Poezia DE PATRIE ne aminteşte de copilăria şi de satele noastre:

Când aspră mă scutură seara
Din ziduri prin pomi întomnaţi,
Mă sprijin cu gândul de ţara
Străbunilor mei luminaţi.

Şi merg înspre locuri retrase
Cernând amintirile-n mers,-
Acolo un tei ascultase
Întâiul, stângaciul meu vers.

În vale, sub casa bătrână,
Mânată de-un dor negrăit,
Copilă, privind în fântână,
Adâncul din noi am privit.

Pe deal, către marginea zării,
Cu sufletu-n palme întins,
Odată,în arşiţa verii,
De dragoste tristă am plâns.

Iar unde cărarea se stinge
Departe-departe-n ţărâni
Pe unicul frate de sânge
L-am dus ca pe-un laur de mâini.

Dragi dealuri, dorite de pace,
Smerite,nostalgice văi,
Eu nu spun ce adaos voi face
Luminii străbunilor mei.

Dar spun că eu seară de seară
Mai greu, mai uşor, mai durut,
Am stat pe o
 palmă de ţară
Şi focul aprins l-am ţinut.

     Palma de ţară din poezie – Bursucenii natali ai poetei din raionul Bălţi – nu se deosebeşte cu nimic  de satele de pe valea Siretului, din Bărăgan sau Alba.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.580 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5