Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 2 (134), Februarie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

ACTA  MOLDAVIAE  SEPTENTRIONALIS,
XVIII,  2019, Editura Quadrat, Botoşani, 2019

Primit pentru publicare: 02 Febr. 2020
Autor: Prof. Dr. Dan PRODAN, redactor la Revista Luceafărul
Publicat: 03 Febr. 2020
© Dan Prodan, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

ACTA  MOLDAVIAE  SEPTENTRIONALIS, XVIII,  2019, Editura Quadrat, Botoşani, 2019

             Nr. XVIII, 2019, al anuarului MUZEULUI  JUDEŢEAN  BOTOŞANI, este dedicat  Istoricului și Academicianului Alexandru Zub, fiu al localității Vârful Câmpului, din Jud. Botoșani, la împlinirea vârstei de 85 de ani.

Colegiul  de  redacţie este alcătuit din aceeași colaboratori statornici ai revistei, d-r  Dan  Prodan și muzeograf  Eduard  Setnic. Volumul este structurat în 6 secţiuni tematice: I: Istorie  veche și arheologie; II: Evul  mediu; III: Genealogie; IV:  Modernitate  și  contemporaneitate; V: Aniversări: Academicianul Alexandru Zub – 85; VI: Note  bibliografice.

În Secţiunea  I: Istorie veche și arheologie, Maria DIACONESCU a oferit Date noi privind epoca bronzului în lumina descoperirilor de la Vorniceni (jud. Botoşani) – (pp. 19 – 54), concluzionând că ”Materialele arheologice descoperite la Vorniceni – Pod Ibăneasa, în nordul Câmpiei Moldovei, indică momente de interferenţă etno-culturală între comunităţile din perioada de mijloc a Epocii Bronzului, ca o punte aruncată spre următoarea etapă, finală (cultura Noua – Sabatinovka), a aceleeaşi secvenţe istorice. Analiza ceramicii indică chiar un Noua incipient, dacă luăm în considerare fragmentele ceramice absolut tipice pentru cultura Noua, cu reminescențe Mnogovalikovaja, și Komariv, cele două culturi asigurând un substrat cultural puternic, așa cum s-a observat și la Corlăteni și Trușești”.

În continuarea cercetărilor referitoare la același areal geo – istoric, Florentina – Carmen  Oleniuc a relevat Date arheozoologice privind pescuitul în comunitatea umană preistorică de la Vorniceni – Pod Ibăneasa (Cultura Cucuteni faza A-B) din Județul Botoșani, România (pp. 55 – 73). Încheierile autoarei sunt sugestive: ”În nivelul Eneolitic al situl arheologic Vorniceni-Pod Ibăneasa s-au găsit atât resturi osoase de la specii de pești fitofagi (crap și mreană) și răpitori (șalău). Pentru această perioadă preistorică este prima semnalare arheozoologică a pescuitului. Pentru teritoriul românesc amplasat la est de Carpații Răsăriteni și faza A-B Cucuteni, identificarea unor obiecte tipice de pescuit, reprezentate de un cârlig și un vârf de săgeată (manufacturate din resturi osoase de pești) în cadrul săpăturilor arheologice de salvare întreprinse în situl arheologic Pod Ibăneasa din județul Botoșani are caracter de unicitate. (…) Descoperirea acestor elemente scheletice de pești provenite de la nivelul capului, cozii, înnotătoarelor și coloanei vertebrale atestă îndepărtarea resturilor corporale lipsite de carne și grăsime, precum și preocuparea permanentă a populațiilor umane eneolitice din așezarea preistorică de la Vorniceni-Pod Ibăneasa din județul Botoșani de a-și suplimenta și de a-și îmbunătăți dieta cu uleiuri, minerale (calciu, fosfor) și acizi grași esențiali (omega 3, 6, 9)”.

Același arheozoolog a studiat și Culesul moluștelor și întrebuințarea exoscheletului de către populația umană preistorică în situl arheologic Vorniceni – Pod Ibăneasa (județul Botoșani) – (pp. 74 – 88), activități paleo-umane care dovedesc că ”Prezența moluștelor în situl arheologic Vorniceni-Pod Ibăneasa din județul Botoșani (nivel Cucuteni A-B și nivel Noua) indică o rețea bogată de ape curgătoare. Cochiliile sunt mult mai numeroase decât valvele și aceasta se datorează conținutului bogat în calcit a exoscheletului de gasteropode, spre deosebire de aragonit care se găsește în valva scoicilor. Moluștele nu pot fi folosite ca sursă auxiliară de hrană și nici nu pot înlocui aportul de proteine animale furnizat de creșterea animalelor și vânătoare, ci sunt întrebuințate doar în activitățile cotidiene gospodărești, la prepararea pastei ceramice de tip Cucuteni C, care are înglobate resturi pisate de cochilii sau valve sau pentru confecționarea unor obiecte de podoabă”.

Într-un alt context geo-istoric, Mihai C.V. CORNACI a prezentat Contramărci pe  monede histriene din perioada autonomă (pp. 89 – 93): monedă din bronz de tip Demetra (modul mic); monedă din bronz de tip Demetra (modul mijlociu); monedă din bronz de tip Apollon. ”Se poate aprecia, a precizat autorul, că emisiunile monetare ale celor trei cetăţi din perioada autonomă reprezintă, ţinând seama de raporturile dintre monedă şi artă, monedă şi simbol şi dintre monedă şi circulaţie, izvoare numismatice de prim ordin în ceea ce priveşte cercetarea vieţii artistice, religioase, economice şi comerciale specifice secolelor V – I î.Hr. din spaţiile pontice”.

Muzeograful Daniel CIUCĂLĂU a particularizat Un vas de sticlă inedit aflat în colecția Muzeului Județean Botoșani (pp. 94 – 98), despre a cărui proveniență a presupus că ”Ținând cont de faptul că necropola sarmatică de la Pogorăști – Lutărie (jud. Botoșani) este destul de aproape de satul Răuseni – aproximativ doi km, nu este exclus, ca recipientul (un unguentariu) să fi făcut parte din inventarul unui mormânt descoperit întâmplător în această zonă”.

Următoarea secțiune, a II-a, Evul mediu, reunește 6 contribuții cu tematică diversă. Astfel, tripticul realizat de Igor CIOBANU și Artur COTRUŢĂ se concentrează asupra dreptului penal medieval românesc (Înfăptuirea dreptăţii în materie de drept penal în Moldova şi Ţara Românească în Evul Mediu – pp. 101 – 110; Infracțiunile pasibile de răspundere penală în dreptul  medieval românesc din statele extracarpatice  – pp. 111 – 124; Sancțiunile în Moldova și Țara Românească în Evul Mediu – pp. 125 – 141). ”La sfârșitul sec. XVI – începutul sec. XVII, au precizat autorii, mai mulți domnitori au promulgat consecvent o politică penală mai dură, care se deosebea de politica penală precedentă. Deoarece timp de 40 de ani (1588-1628) au fost editate o serie de gramote cu conținut similar, care se refereau la dreptul penal, aceste măsuri au fost calificate ca o reformă de 40 de ani în domeniile respective. La mijlocul secolului XVII-lea au fost adoptate cele mai importante izvoare ale dreptului nostru scris din epoca feudalismului. Acestea sunt Cartea Românească de Învățătură și Pravila lui Matei Basarab. Cartea românească de învățătură este prima codificare legislativă cu caracter laic din istoria dreptului românesc. Ea a fost întocmită de logofătul Eustratie din ordinul lui Vasile Lupu și tipărită în 1646 la tipografia mănăstirii Trei Sfedeteli din Iași”.

Mihai GICOVEANU a comentat critic și a editat Un izvod de documente (1575 – 1835) referitor la  satul Tudora  din județul  Botoșani (pp. 142 – 153), care permite o mai bună înțelegere a evoluției moșiilor Tudora, Oprișeni și Frătești (Cucueți) de pe malul stâng al Siretului mijlociu, în ținutul Suceava, ulterior Botoșani.

Din culegerea de izvoare istorice turcești întocmită de regretatul osmanist Mihai MAXIM, din Vorniceni – Botoșani (Brâncoveanu și Înalta Poartă. Documente noi din arhivele turcești, I, Postfață de prof. univ. d-r Ionel Cândea, membru corespondent al Academiri Române, Editura Istros a Muzeului Brăilei, Brăila, 2016), au fost tipărite alte Trei  documente  otomane  referitoare  la bunurile  mobile  confiscate  mazilitului Constantin  Brâncoveanu  în  mai – iunie  1714 (pp. 154 – 176). ”Pe un plan mai general al caracterului și mecanismului relațiilor româno-otomane, a lămurit marele osmanist, este cu totul remarcabilă trimiterea repetată, insistentă, la justificarea legală: nu doar deciziile sultanale, ele înseși sursă de drept, dar și invocarea insistentă a notificărilor din partea Tribunalului musulman de Giurgiu, ca factor de legalitate, după cum se face trimitere și la o altă sursă de drept și anume „Sfânta fetvā” (Fetvā-yı șerife), reprezentând justificarea legală (lat. responsum, ar. el-cevāb) din punct de vedere al dreptului islamic a deciziilor și măsurilor luate de autoritățile otomane, începând cu actul de mazilire și trimitere la Istanbul sub arest a fostului domn Constantin Brâncoveanu și terminând cu confiscarea averilor sale și cumplita execuție a Brâncovenilor”.

Pentru istoria locală, Daniel  BOTEZATU a analizat Catastiful  târgului  Botoșani (pp.  177 – 184). «„Catastihul” şi obiceiul trecerii la „catastih” sunt menţionate doar până la jumătatea secolului al XVII-lea, atâta timp cât cârmuirea oraşelor a beneficiat de o oarecare autonomie, a concluzionat autorul. Ulterior, ingerinţele tot mai numeroase ale dregătorilor domneşti, în primul rând ale vornicului de târg, apoi de ţinut, au dus la decăderea autorităţii şi prerogativelor şoltuzului şi ale pârgarilor, precum şi la abandonarea treptată a unor practici vechi, precum cea a ţinerii unui „catastih” al târgului. Se adaugă şi ritmul mult mai alert al tranzacţiilor din târg, al întâmplărilor şi realităţilor care s-ar fi cerut menţionate în respectivul catastif, dar numărul lor foarte mare şi volumul de informaţie determină o renunţare treptată la acest obicei. Se întocmesc, în schimb, catagrafii, „catastihe” de breaslă, inventare de patrimoniu particular, condici de documente şi perilipsis-uri ale unor biserici, unele dintre ele transcriind, poate, menţiuni mai vechi din vreun catastif păstrat până la vremea respectivă. Folosindu-le, în egală măsură cu spirit critic şi simţ istoric, se pot reconstitui, ca într-un puzzle, imagini, oameni, fapte şi întâmplări din epocile revolute ale Botoşanilor. Ele însele pot întregi, în final, „catastihul târgului”».

A  III-a secțiune, Genealogie, include 3 articole. Primul, Genealogie: istorie socială, istorie familială (pp. 185 – 195), semnat de  Ştefan S. GOROVEI, este un articol – definiție, completat cu un articol – program în domeniul științei și a temelor amintite. ”Pentru a conchide: în primul caz, cercetarea conduce la alcătuirea unui singur arbore genealogic, mai mult sau mai puţin stufos, o spiţă a neamului, ilustrând evoluţia purtătorilor unui nume de familie (patronim) în diversele lui ramuri; în al doilea caz vom avea o suprapunere sau o intersectare a mai multor fragmente de table de descendenţi, anume ale tuturor acelora care îşi află un numitor comun în persoana de care ne ocupăm”. Ştefan S. GOROVEI a oferit un exemplu practic de colaborare între genealogiști, Artur  Gorovei  –  Sever  Zotta: crâmpeie  de  dialog  epistolar (pp. 196 – 202). ”Relaţiile dintre Sever Zotta şi Artur Gorovei – prea puţin cunoscute -, a rezumat autorul, se întind pe durata a mai mult de două decenii, fiind întrerupte de prăbuşirea hotarelor României Mari în iunie 1940 şi de deportarea celui dintâi, un an mai târziu; nu am, însă, informaţii despre începutul acestor relaţii, iscate, desigur, pe terenul cercetărilor genealogice. (…) S-ar putea ca prezenţa unor numere din „Arhiva Genealogică” (1912-1913) în rămăşiţele bibliotecii lui Gorovei de la Fălticeni să fie un semn al acestor începuturi”.

Pentru zona Moldovei dintre Siret și Prut, Mihai GICOVEANU i-a prezentat pe Jitnicerul   Gheorghe  Canano şi familia sa (pp. 203 – 219). ”În istoria Moldovei veacurilor XVIII-XIX, boierii Canano și-au definit o poziție socială și politică pe care mulți din semenii lor au invidiat-o, a concluzionat genealogistul botoșănean. Profitând de culoarul creat de legăturile de rudenie, cananoeștii au ocupat demnități importante în stat, care au generat deopotrivă avere și influență și au construit o adevărată țesătură de situații, cu implicații interne și externe. (…) Dornici de a ocupa poziţii importante în societate, deşi nu au deţinut funcţii politice de prim rang, boierii Canano au creat o adevărată ţesătură de interese, prin înrudiri cu membri ai familiilor Balş, Costachi, Crupenschi, Gane, Grecianu, Jora, Miclescu, Millo, Prăjescu, Sturza, Vârnav. Numele lor a rămas consemnat în documentele vremii sau este asociat cu istoria unor clădiri care au reuşit să străbată vitregiile vremurilor şi să scape de nepăsarea urmaşilor. Bisericile cananoeştilor de la Băneşti, Corni, Hancea şi Fântânele duc peste veacuri numele  familiei Canano, semn că opera sa şi-a dovedit trăinicia în timp”.

Diferite fapte istorice derulate în secolele XVIII-XX, de amplitudine locală sau regională,  au fost analizate și prezentate în 10 contribuții semnate de autori din ”Vechiul Regat”, în Secţiunea  a  IV-a: Modernitate – Contemporaneitate. Astfel, Paul  Narcis  VIERU a întocmit un Scurt isoric asupra dezvoltării comerțului în orașul Botoșani (secolele XV-XX) – (pp. 221-238). În ansamblu, ”Orașul Botoșani a fost un puternic centru comercial în secolele al XVIII-XIX-lea (unul dintre cele mai importante centre economice ale Moldovei), începutul secolului al XX-lea şi, în special, perioada interbelică s-au înscris cu un regres vizibil pe plan economic, Botoșanii neținând ritmul dezvoltării capitaliste, au rămas la periferia vieții economice. Odată cu trecerea comerțului în proprietatea socialistă, a avut loc şi un proces de concentrare a unităților în magazine de talie mare, ce se consideră că asigurau o economie de timp şi de mijloace de transport. După 1990 numărului unităților comerciale a crescut, la fel şi volumul vânzării de mărfuri (atât alimentare cât şi nealimentare), prin apariţia agenților comerciali privați. Conturarea şi dezvoltarea zonelor comerciale, din municipiului Botoșani, au depins de evoluţia numărului de locuitori (concentrați în cea mai mare parte în cartierele centrale) de căile de comunicație, de mijloacele de transport, dar şi de evoluţia pieței imobiliare (chiriile sau prețul spațiilor comerciale sunt mai mici în zonele periferice comparativ cu zona centrală)”.

Bogdan CARANFILOF a urmărit Imigrarea evreilor în Principatele Române / România în secolul al XIX-lea (pp. 239 – 254). Urmările complexe? Autorul precizează cu claritate: ”În mod evident, (…) imigrarea evreilor în spațiul românesc a dat naștere așa-numitei „chestiuni evreiești”, care va marca întreg secolul al XIX-lea, în condițiile în care, cu câteva excepții, toată elita politică românească, dar și marile spirite culturale ale timpului, vor fi în principiu antisemite. Evreii vor fi supuși astfel unei presiuni importante din dublă perspectivă. Chiar dacă Congresul de la Berlin din 1878 părea să deschidă calea emancipării juridice pentru evrei, în realitate concesiile făcute de România au fost pur teoretice: până la 1900 au fost naturalizați în mod individual doar 85 de evrei, dat fiind că procesul era unul extrem de laborios și presupunea adoptarea în Parlament a unei legi pentru fiecare caz în parte. Astfel încât, la începutul secolului XX, România și Rusia rămâneau singurele state care continuau să nu acorde drepturi importantelor comunități evreiești de pe teritoriul lor, deși statutul acestor două state era unul diametral diferit. Antisemitismul românesc va deveni endemic și va pregăti terenul pentru ceea ce avea să se întâmple în perioada interbelică sau, mai ales, în timpul celui de-al doilea război mondial”.

Gică MANOLE a prezentat Unirea Transilvaniei cu România (18 noiembrie / 1 decembrie 1918) – (pp. 255 – 284), în contextul aniversării Centenarului Marii Uniri din martie –  decembrie 1918. ”Epilog. Așadar, după 1 decembrie 1918, Banatul și Transilvania fiind unite cu România, se pune în prim plan problema administrării teritoriului respectiv. Așa cum au declarat la 1 decembrie 1918, conducătorii ardeleni au format un Mare Sfat Național care cuprinde 250 de membri. Marele Sfat a ales un guvern provizoriu numit Consiliu Dirigent, care avea sarcina să conducă teritoriile unite până la alegerea unei Adunări Constituante a României. Tot din rândul Marelui Sfat Național s-a ales un Comitet Executiv. Președinte al Consiliului Dirigent a fost ales Iuliu Maniu. În guvernul provizoriu au primit posturi de miniștri Al. Vaida-Voevod, Vasile Goldiș, Romulus Boilă, Aurel Vlad, Ștefan Ciceo Pop, Aurel Lazăr, Emil Hațieganu, Ioan Suciu, Iosif Jumanca, Ioan Flueraș, Vasile Lucaciu, O. Goga, Valeriu Braniște. Sediul Consiliului Dirigent a fost ales Sibiu, iar din 1919 s-au mutat la Cluj”.

Dan PRODAN a analizat, pe baza interpretării izvoarelor istorice diverse, produse cu un secol în urmă, Județul Dorohoi și primele alegeri parlamentare din România Mare (noiembrie 1919) – (pp. 285 – 303). ” Concluzii:

-în jud. Dorohoi, la începutul secolului XX, partidele ”istorice” Liberal și Conservator au avut înființate organizații județene, ai căror candidați au participat la alegerile parlamentare din februarie și mai 1914, rezultând un grup parlamentar județean de culoare liberală, cu o singură tușă conservator-democrată takistă; majoritatea acestor parlamentari dorohoieni vor candida din nou la alegerile parlamentare din noiembrie 1919;

-în 1919 în jud. Dorohoi a existat și o activă presă județeană de partid care, în timpul prelungitei campanii electorale parlamentare, a promovat interesele partidului / grupării proprii și a atacat formațiunile, oponenții și rivalii politici, în limitele deontologiei profesionale gazetărești;

-neparticiparea Ligii Poporului – gen. Alexandru Averescu la alegerile parlamentare din noiembrie 1919 a fost o mare greșeală strategico-tactică electorală a comandantului și învingătorului de la Mărăști, care atitudine electorală a dat posibilitatea naționaliștilor – democrați să deturneze în interes electoral propriu ”legenda” și ascensiunea electorală ale generalului;

-alegerile parlamentare din noiembrie 1919 au fost câștigate în jud. Dorohoi, pentru Adunarea Deputaților, de 5 reprezentanții Partidului Naționalist Democrat-N. Iorga – A.C. Cuza și de un membru al Partidului Conservator Progresist-Al. Marghiloman, iar pentru Senat de către alți 2 candidați ai Partidului Naționalist Democrat; în noiembrie 1919 grupul parlamentar al jud. Dorohoi era majoritar naționalist, cu o singură excepție conservator-progresistă, iar din februarie 1920 cu încă una, averescană, în Senat;

-rezultatele alegerilor parlamentare din noiembrie 1919 au fost surprinzătoare pentru candidații și alegătorii din jud. Dorohoi. Oamenii politici locali și ”centrali”, simplii alegători au înțeles că naționaliștii au câștigat alegerile, pe de o parte, prin receptarea carismei și personalității lui Nicolae Iorga de către un segment al electoratului dorohoian. Pe de altă parte, dezinformarea, manipularea, persuasiunea, minciuna, asumarea îndrăzneață, cinică, a personalității generalului Alexandru Averescu și a semnului electoral asociat cu acesta (crai nou cu stea) în scop electoral de către naționaliști, abuzurile agenților iorghiști-cuziști au fost metode folosite în campania electorală pentru obținerea de voturi, pe fondul lipsei experienței electorale și a confuziei masei alegătorilor rurali;

-perceperea nevoii de schimbare și căutarea unor noi alternative de reprezentare parlamentară de către electoratul votului universal din 1918 au influențat puternic rezultatele alegerilor;

-educația, experiența și beneficiile electorale ale votului universal din 1918 erau în formare. Și în cursul însușirii acestor capabilități electorale, care implica exercițiu electoral și evitarea capcanelor electorale, s-au produs confuzii, greșeli, erori, comportamente stranii, aprecieri subiective, superficiale;

-la alegerile parțiale pentru Senat din februarie 1920, pe baza ascensiunii continue a ”stelei” (Crai nou cu stea) Al. Averescu, candidatul Ligii Poporului – jud. Dorohoi, Matei Cantacuzino a câștigat locul de senator de Dorohoi, rămas liber prin demisia senatorului naționalist A.C. Cuza, ales în noiembrie 1919, care a optat pentru un fotoliu de parlamentar din alt județ; de altfel, toate cele 9 locuri devenite libere în Senat la nivelul Vechiului Regat și Basarabiei au fost obținute de către candidații Ligii Poporului;

-la alegerile parlamentare din mai 1920, în jud. Dorohoi naționaliștii, aliați cu țărăniștii lui Ion Mihalache, au câștigat 3 mandate de deputați și 2 de senatori, iar Liga Poporului doar un mandat de deputat, în condițiile în care scrutinul electoral a fost organizat de guvernul gen. Al. Averescu. Și ”steaua” lui Nicolae Iorga era încă puternică pe firmamentul politic – electoral românesc la începutul deceniului III al secolului XX, ca președinte al Adunării Deputaților în perioada decembrie 1919 – martie 1920 și unul dintre liderii Blocului Parlamentar (alianță de partide care au format guvernul Alexandru Vaida – Voevod), partidul său având o evoluție electorală constantă, într-un interval de 7 luni. După alegerile parlamentare din mai 1920, grupul parlamentar al jud. Dorohoi a rămas în continuare majoritar naționalist, cu o singură excepție, averescană, în Adunarea Deputaților”. În legătură cu acest subiect, dar la nivel național, amintesc recenta apariție editorială: Bogdan Murgescu, Andrei Florin Sora (coordonatori), România Mare votează. Alegerile parlamentare din 1919 la ”firul ierbii”, Editura Polirom, Iași, 2019, 460 p.

Cătălin BOTOŞINEANU a cercetat Învățământul normal din oraşul Botoșani în perioda interbelică. Documente (pp. 304 – 312). ”În general, majoritatea arhivelor așezămintelor școlare din perioada interbelică sunt formate din actele de școlaritate, rareori fiind păstrată și corespondența școlii, a explicat autorul. O zi din viața unui elev într-o școală normală este greu de reconstituit, în absența documentelor care conțin eșantioane de corespondență. Din acest motiv, orice situație statistică identificată în fondurile de arhivă merită prezentată. Fără a intra prea mult în detalii, este o situație care privește deopotrivă instituția Arhivelor Naționale dar și modul în care comunitățile locale își tezaurizează memoria”.

Împlinirea a 80 de ani de la începutul celui de-al II-lea Război Mondial i-a prilejuit lui Dan PRODAN formularea unor considerații referitoare la Începutul celei de-a  doua  conflagrații mondiale (septembrie – decembrie 1939)  în  Jurnalul  lui  N. Iorga (pp. 313 – 322), volum memorialistic de curând publicat (N. Iorga, Jurnalul ultimilor ani 1938 – 1940. Inedit, ediție îngrijită, introducere, și note de Andrei Pippidi, Editura Humanitas, București, 2019, 367 p. + 8 planșe și fotografii.). ”În concluzie, Jurnalul lui Iorga conține informații interesante, captivante, unele inedite, despre viața complexă internă românească și externă europeană – mondială în 1938 – 1940, unii dintre cei mai încărcați ani de semnificații multiple, tragice, ai secolului XX. Jurnalul oferă și informații despre primele patru luni ale desfășurării războiului în Europa, câteva inedite, aproape toate interpretările și predicțiile iorghiste dovedindu-se corecte, realiste, obiective, în perspectivă istorică, după eliminarea nuanței subiective din tușa lor. Importanța lor sporește prin faptul că provin din centrul de putere, de decizie și de informare de la București, capitală cu un rol important în Europa Centrală – sudică, în evenimentele complexe specifice anilor 1939 – 1940”.

În perspectiva celor 40 de ani de la apariția lucrării lui Gheorghe I. Brătianu, Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești, Editura Eminescu, București, 1980, 295 p., curajos și justificat științific act de recuperare a autorului în istoriografia comunistă, literatul, criticul de artă, istoricul, editorul Valeriu RÂPEANU a oferit informații inedite, ca sursă primară, despre Un  martir  al  luptei  pentru  independenţa  naţională: Gheorghe  I. Brătianu. File  din  istoria  unei ediţii (pp. 323 – 342). ”Deceniul 1980 – 1989 reprezintă placa turnantă a procesului cunoașterii operei lui Gheorghe I. Brătianu, a situării demersului său istoriografic și politic în cadrul curentelor de gândire specifice secolului XX, a concluzionat autorul. După trei decenii de ponegrire, falsificare, interzicere, publicul larg şi mă gândesc aici în primul rând la cei tineri, cărora i se inoculase prin toate căile o imagine total negativă a lui Gheorghe I. Brătianu, avea acces la trei din operele sale capitale, tipărite într-un tiraj ce însuma peste cincizeci și cinci de mii de exemplare! Iar studiile introductive la aceste volume, cronicile, articolele, amplele analize istoriografice, paginile memorialistice au înfățișat și au aprofundat direcțiile esențiale ale demersului său, integritatea personalităţii sale, înalta moralitate a omului. În zece ani istoricii români care și-au aflat aliați în conducătorii unor edituri, institute de cercetări academice şi universitare, publicaţii științifice, reviste culturale și chiar cotidiene, au înfruntat rigorile unei cenzuri din ce în ce mai aspre – mai ales pe acest tărâm – și au restituit pe adevăratul Gheorghe I. Brătianu, demonstrând cu argumente științifice, locul istoricului în cultura românească și universală”.

În ultimele contribuții ale secțiunii, muzeografii Liviu ŞOPTELEA (Simbolul Crucii la români, pp. 343 – 347), Steliana BĂLTUȚĂ (Maria Ventura – o stea a dramaturgiei românești și pariziene și legăturile ei cu Botoșanii, pp. 348 – 354) și Emil CARANICA (Lăutarii  din  Săveni, pp. 355 – 364) au prezentat teme de interes local sau național.

În penultima secțiune, a V-a, ANIVERSĂRI: ACADEMICIANUL ALEXANDRU ZUB – 85, Dan  PRODAN a trasat liniile directoare ale unei vieți publice și cariere științifice de excepție,  Academicianul  Alexandru  Zub  –  85. Cetăţeanul – Model   și   Istoricul  –  Instituţie (pp. 367 – 377). Concepţia Academicianului Alexandru Zub referitoare la istorici şi la istorie a fost formulată în varii împrejurări şi în diverse contribuţii istoriografice, două exemple pot fi enumerate aici: “Istoricul este un om al prezentului, chiar dacă se ocupă de trecut”; “Frumuseţea istoriei este că te obligă să cauţi ordinea, să institui ordinea acolo unde lucrurile par haotice. Dar, mai ales, istoria se trăieşte, nu se construieşte din hârtii. Iar oamenii care o străbat la pas prin timpul lor trebuie să îşi asume o atitudine şi o demnitate pe care timpul istoric o cere”.  

Ultima secțiune a AMS, XVIII, 2019, a VI-a, Note bibliografice, include prezentări bibliografice ale unor contribuții istoriografice apărute în ultimii 4 – 5 ani. Astfel, Dan  PRODAN  (Recenzii și note bibliografice (VIII), pp. 381 – 390) și Steliana BĂLTUŢĂ (Otilia Bălinișteanu, Moldova bisericilor de lemn. Album de reportaj, pp. 391 – 397; Ligia Fulga,  Discursul ritual și costumul tradițional din sud-estul Transilvaniei, pp. 398 – 405) au prezentat cititorilor zeci de cărți și de periodice de istorie, etnografie, arhitectură, cultură, civilizație etc. cu subiecte diverse, cu amplitudine locală, națională sau continentală.

Redactorii responsabili ai AMS, XIX, 2020, au deschis portofoliul pentru colaboratorii la următorul număr al anuarului muzeului botoșănean. Calendarul și condițiile tehnice de redactare și expediere a studiilor, articolelor, recenziilor, notelor bibliografice etc. sunt precizate pe coperta IV a AMS, XVIII, 2019. Tematica contribuțiilor istoriografice este deschisă potențialilor autori.