Primit pentru publicare: 11 nov.2014.
Autor: Ion N. OPREA

Postat de redacție: 11 nov.2014.

Adevărata obârşie a poporului român

Teodor Burada ca şi B.P. Haşdeu despre cum vorbeau strămoşii noştri 

Într-un articol anterior, vezi şi Luceafărul din 7 octombrie 2014, am relatat şi redat, după B.P. Haşdeu din Principie Filologia comparativa asio-europene, Bucureşti, 1879, p. 91 şi urm., rugăciunea Tatăl nostru în două texte româneşti  prezentate în lucrarea englezului Chamberlayn publicată în anul 1715 în peste o sută de limbi.

Spuneam atunci, rostirea rugăciunii Tată nostru în limba română de către o comunitate din Walles-Anglia încă in secolul al XVIII-lea, atestă că celţii şi-au conservat în rugăciune nealterată limba pe care au vorbit-o încă de la creştinare.

Atunci ca şi acum subliniem că ceea ce cercetătorul ungur Samuil Kolescri scrisese medicului englez Woodward, după ce citise lucrarea lui Chamberlayn: „Românii de la Dunăre şi Celţii din Wales vorbesc aceeaşi limbă” (A. Deac, Străbuni ai geto-dacilor factori de cultură şi civilizaţie în ţările  Europei occidentale şi nordice), era mai general valabil.

Acum mai bine de o sută de ani, un alt pasionat în cercetarea trecutului nostru românesc, aristocratul ieşean Teodor Burada, muzician, literat, etnolog şi pasionat folclorist, la începutul celui de-al XXI secol, plecat pe urmele strămoşilor noştri, a nimerit pe pământurile Insulei Krk, Croaţia de astăzi, unde, românul a găsit, acum 120 de ani, ultimii români care mai numeau insula de care vorbim , din Marea Adriatică, „acasă”. Acasă la ei! Acolo, unde, oameni ca şi LUMÂNĂRICĂ de la noi făceau milostenie şi zideau biserici, erau înspăimântaţi de ceea ce li se întâmpla, erau persecutaţi religios şi etnic, dar continuau a vorbi precum în Carpaţi, la Dunăre şi Marea Neagră, la… Walles

Atunci, în cimitirul satului Poljica, de la preotul locului a aflat: „Aici, dedesubt, au fost aruncaţi de stăpânire… Peste ei s-a turnat var, sunt fraţii tăi, sunt vlahii de pe Insulă, sunt români”.

De pe insula Veglia, astăzi Krk, din cimitirul satului Poljica, Teodor Burada a lăsat plânsul, dar a luat cu dânsul tristeţea, amintirea, amintirea bisericilor construite cu ferestrele în formă de Cruce şi textul rugăciunii pe care o rosteau românii ca închinare Domnului: