Adevărata obârşie a poporului român

Rugăciunea Tatăl nostru a celţilor, cunoscută de Bogdan Petriceicu Haşdeu, speranţă de cunoaştere a scrisului dacilor

O lucrare, rugăciunea Tatăl nostru, publicată în anul 1715 de istoricul englez Chamberlayn, în peste o sută de limbi, printre care figurează şi două forme nominalizate a fi  în limba română din Walahia, cunoscută şi de către Bogdan Petriceicu Haşdeu, se naşte speranţa cunoaşterii mai îndeaproape originalul scrierii dacilor.

Recomandându-ne să vedem Principie Filologia comparativa asio-europee, Bucureşti, 1879, p. 91 şi următoarele, Valeriu D. Popovici-Ursu reproduce în volumul Adevărata obârţie a poporului român, p. 46-47, Editura Gedo,Cluj, 2012, după B.P. Haşdeu, Tatăl nostru, în două texte româneşti, prezentate şi în lucrareadin 1715 a englezului Chamberlayn:

Şi a doua variantă din limba română:

Şi acum, una din variantele rugăciunii Tatăl nostru, scrisă într-un dialect celt al provinciei Wallace din Anglia, după istoricul Chamberlayn, în cartea Adevărata obârşie a poporului român de Valeriu D. Popovici-Ursu, Paris:

Redând rugăciunea Tatăl nostru în cartea sa Adevărata obârşie a poporului român, profesorul Popovici observă şi atenţionează: „rostirea rugăciunii Tatăl nostru în limba română de către o comunitate din Walles încă din secolul al XVIII-lea, atestă că celţii şi-au conservat în rugăciune nealterată limba pe care au vorbit-o încă de la creştinare”. De asemenea, completează cu noi informaţii ceea ce se ştie despre rugăciune. Aflăm despre „Luca Stroici, mare logofăt al Moldovei  din secolul al XVI-lea  că a transcris rugăciunea Tatăl nostru din cirilică cu litere latine, că istoricul polonez Stanislau Sarmecki a aflat de existenţa acestei rugăciuni cu litere latine şi a publicat-o într-un volum încă în anul 1597, care arată aşa cum o rostim astăzi”. Şi atrage atenţia: „varianta celtică seamănă mai românească decât cele două variante numite din Walahia, fiind mai aproape decât Tatăl nostru transcris de Luca Stroici”.

Totodată, aduce ca argument şi spusele profesorului Augustin Deac despre faptul că cercetătorul ungur Samuil Kolescri, la sfârşitul secolului al XIX-lea, citind lucrarea lui Chamberlayn, a scris prietenului său, medicului englez Woodward, că „Românii de la Dunăre şi Celţii din Walles vorbesc aceeaşi limbă” (Străbuni ai geto-dacilor factori de cultură şi civilizaţie în ţările Europei occidentale şi nordice, cap. VII).

Despre semnătura aceluiaşi Augustin Deac, în Dacia Magazin nr. 5 din iunie 2003, în legătură cu Tatăl nostru, despre „Românii de la Dunăre şi Celţii din Walles”  precizează şi inginer D. Vochescu, pe internet, că vorbesc aceeaşi limbă, cea daco-românească, „căci celţii din apusul Europei erau cimorienii plecaţi din spaţiul Carpatin şi care vorbeau o limbă dacă”, după care, drept exemplu,  reproduce textul după B.P. Haşdeu în dialectul celtic din provincia Wales (Vatarca –17 A) din Anglia, publicat de istoricul  Chamberlayn, apreciind, ca şi Kolescri drept „miraculoasă” asemănarea.

Iată o ştire demnă de luat în seamă, se declară entuziast Dumitru Vochescu şi afirmă că în acest dialect, al celţilor, s-au scris în Anglia şi aiurea alte multe acte comerciale, povestiri şi chiar romane. „Cred că numai în Biblioteca metropolitană din New-York se găsesc câteva sute de cărţi în acest dialect, care aşteaptă numai să fie copiate şi transmise pe internet. Cu siguranţă că în aceste scrieri se vor găsi multe date despre  istoria şi poporul dac. Acum la noi mai toţi copiii ştiu să caute pe internet o carte în dialectul celtic dintr-o bibliotecă din Anglia sau America. Aceste limbi reprezintă pentru noi documente mult mai importante  decât Codex Argenticus sau Biblia din Wafila, Codex Rocontzi, Tablele de la Sinaia”.

Dacă de la Celţi am găsit un document care atestă că în Wales se vorbea Tatăl nostru  într-o limbă atât de apropiată de limba română, putem afirma liniştiţi că dacii vorbeau limba noastră actuală aproape fără schimbări la rudele lor normande, Vikingii şi au o carte „Zamolxes primul legiuitor al Geţilor” pe care domnul Napoleon Săvescu a găsit-o într-un anticariat din Upsala, Suedia. Nu departe de Upsla se află oraşul Veliki Novgorod întemeiat de  Varegii vikingi care au scrise multe lucrări care ne-ar interesa. Varegii au întemeiat statul din Kiev şi au avut legături strânse  cu Bizanţul înainte de a fi fost distrus de mongolii lui Gingis Han. Ştim că religia şi obiceiurile dacilor le-au avut toate popoarele scandinave şi baltice. Acolo, vom găsi ceea ce la noi s-a pierdut: limba dacilor. În Legile Zamoxiene, medicina dacilor care vindecă deodată trupul şi sufletul, plantele de leac, astronomia, secretele plaiurilor sau gurile de rai, dovezi despre Atlantida.

Ar trebui folosit şi articolul lui Napoleon Săvescu din Dacia Magazin numărul 42 din mai 2007 care vorbeşte despre genetică, poate găsim cum Cazacii sunt strămoşii vikingilor şi ceva rude cu noi şi poate ei ne ajută să descoperim locul unde, cu certitudine, ni-s scrierile pe care le căutăm: oprele dacilor.

Cercetarea trebuie făcută, spune Dumitru Vochescu, în Suedia, Norvegia, Islanda,  Danemarca, Anglia, Islanda, Spania, America, Ulan Bator, la Lassa, la Vatican, la Istanbul, în Egipt, India sau Africa, de asta avem ambasadele sau consulatele, alte misiuni culturale, inclusiv Institutul Cultural Român care se ocupă de toate dar de nimic sigur, cu atât mai puţin despre adevărata obârşie a poporului român, cu trimitere la strămoşii noştri dacii.

Iordan Datcu în Saeculum (nr. 5-6, 2014, p.37) vorbind despre Petru Ursache, editor, referă despre cartea Bucătăria vie, File de antropologie alimentară (Editura Junimea, Iaşi, 2011), care  despre tema hranei în rugăciunea Tatăl nostru şi tradiţiile mitice despre hrană, ia în discuţie şi „mărturiile din Antichitatea sumeriană, istoria hranei ca dar divin, evoluţia hranei de la crud la gătit, exemplificată prin Epopeea lui Ghilgameş, alimentele şi focul, utilizarea focului, făcându-se, probabil, pentru prima dată, cu 400.000 de ani înaintea erei noastre, într-o localitate  din apropierea Pekinului, gândirea practică despre hrană (din legende, colinde, superstiţii, proverbe, zicători) şi cea din tezele sfinte (biblice, eclesiastice), magia şi obţinerea hranei, hrana şi ordinea mesei, masa ca prilej comportamental”…