Primit pentru publicare: 22 ian.2015.
Autor: Ion N. OPREA.
Publicat: 22 ian.2015.

Adevărata obârşie a poporului român

Istoria politică a literaturii postbelice, Bucureşti, Editura RAO, 2014

„Scrisă cu uneltele specialistului, respectând adevărul istoric, dar şi cu nerv de romancier, Istoria politică a literaturii române postbelice este mai mult decât panorama unei epoci, este şi un veritabil instrument de lucru pentru tinerii cercetători, o citeşti cu sete, faci pauze şi deşi ţi se limpezeşte perspectiva asupra epocii, tot îţi mai pui întrebări”, este de părere Aurel Sibiceanu, scriitor, motiv pentru care editura o declară bestseller.

„Între scriitorii care au ajuns la maturitate, Petre Anghel face figură aparte. El îşi găseşte oarecum sorgintea în acel tip de literat român dintre cele două războaie care aborda cu egal interes poezia, proza şi critica literară nerefuzând în acelaşi timp, nici publicistica. Această fervoare în acoperirea formelor de expresie este aici simptomul unui spirit neliniştit, în permanentă căutare şi mişcare, mai mult decât tentaţia unui virtuoz de a plasticiza aceleaşi teme şi motive în cadrele unor genuri cât mai diverse, spune Dumitru Radu Popa, Director of the Lew Library and Assistant Dean, New York Univesity School of Law.

Acesta de mai sus este titlul lucrării de 450 de pagini semnată de Petre Anghel a cărei cronică literară „Specialistul amator”, semnată de Cosmin Ciotloş în „România literară” cu numărul 43 din 17 octombrie 2014, în caseta de autor informează ceea ce, de fapt ştiam: „Scriind înaintea mea, despre cartea aceasta, Marius Miheţ a pus punctul pe i: ar fi fost de preferat ca paginile tomului să rămână albe. Se întâmplă (rar, e drept, dar se întâmplă) ca dintr-un studiu critic să nu se poată salva nici un rând”.

Doctor în filologie, doctor în sociologie, doctor în teologie, profesor la mai multe facultăţi şi conducător de doctarat în Ştiinţe ale comunicării, cum se recomandă pe clapeta ultimei coperte, poet şi prozator, Petre Anghel, « poate a traversat un moment complicat sau poate că, dintr-un regretabil elan, şi-a încercat puterile pe un teritoriu străin priceperii sale », cum îl scuză cronicarul Cosmin Ciotlos, ne oferă mostra necompetenţei sau a neglijenţei în documentare şi în ce priveşte tema dragă studiului nostru : dacii,

« Reconstituind doct şi normativ teoria chibritului », cu « banalităţi suficiente », de natură să « ne convingă că greutatea intelectuală a cercetării sale e aceea a sociologului de cafenea », din care fac parte şi « entuziasmele tracoromane » pe care autorul « nu face nici un efort să şi le ascundă », ci, dimpotivă, neprovocat, « oferă cititorilor « mostre » de fraze care consideră el a fi « limba accesibilă supuşilor lui Decebal », redate nouă de critic spre luare aminte. Susţineri deficitare nu numai ca lexic, ci şi din punct de vedere ştiinţific, numeroşi alţi autori, de noi citaţi, probând lexicul foarte bogat al dacilor dar nerecunoscut şi cunoscut la români.

Şi zice total străin de problemă domnul doctor Petru Anghel în Istoria politică a literaturii române postbelice( !) : « După cum ştim, în limba română actuală s-au păstrat puţine cuvinte din limba pe care o vorbeau strămoşii noştri daci, dar dacii, care au stăpânit acest pământ înaintea romanilor, puteau să-şi spună povestea în cuvintele lor. Dacul are nevastă şi copil. El sapă o groapă, face o vatră, scapără o creangă de brad, se bucură. Are o stână cu o droaie de cai ( !), un mânz şi un măgar. Are un copil, băiat bălai, acum e mare, seamănă cu moşul când era mire. Nu are stăpân, are gardul lui, pădure cu brazi, stă departe de cătun, lângă o baltă, cu brânduşe printre brusturi (p. 71) ».  

Şi concluzia şi mai convingătoare a conducătorului de doctorat în Ştiinţe ale comunicării : “…adevărul e că dacii vorbeau articulat şi că trebuie să fi avut nişte „poveşti senzaţionale” despre proprii lor strămoşi” (aceeaşi pagină 71).

În România literară nr. 37, Marius Miheţ, în « Cu mâinile curate », evidenţiază ceea ce avea să spună şi alţii, în cazul discutat, Cosmin Ciotloş, Miheţ refuzându-i autorului chiar titlul lucrării, ceea ce facem şi noi, pentru că după ce am citit ce am citit despre daci, întrebarea firească şi pentru un preşcolar este : care postbelice – dintre Traian şi Decebal sau cele două războaie mondiale ?, încheie cu definiţia scriitorului, dată de Petre Anghel, în fraze nu numai alambicate.

« Scriitorul este acel individ care nu are o relaţie prea brutală cu realul, el nu se izbeşte de nimic, nu dă peste ziduri pe care nu le poate sări, pereţii de care se loveşte nu sunt loviţi încât să-i spargă capul – nimic din realitate nu-l atinge atât de tare încât să-l desfiinţeze, să-l elimine, să-l scoată din joc. Cititorii vor simţi că el a fost traumatizat, dar cât de tare, din moment ce a putut să se ridice, să se scuture de praf, să se spele pe mâini şi apoi să se aşeze la masa de lucru şi să acopere, cu o pagină care se mişcă la fiecare adiere de aer proaspăt ce pătrunde pe fereastră, o pagină albă cu câteva clipe mai înainte », pagină care, completează Miheţ, uneori e mai bine să rămână albă…

Concluzia lui Cosmin Ciotloş: „În această Istorie… nimic nu stă la locul lui – ştiinţa e un vesel bavardaj, sociologia e delir mistic, comentariul de text e compunere fără obiect, iar specializarea, vai, e curat diletantism”.

Cum s-or fi culegând doctoratele în România de astăzi? Dar profesoratul de la catedra universitară?