Anghel Dumbrăveanu  își asumă o poetică a luminii în ambiguitate, în care sensul lumii apare ca un „negativ al vizibilului

In imagine Anghel Dumbrăveanu cu Al.Florin Țene

Poet, prozator, traducător, membru de filiație neomodernistă, Anghel Dumbrăveanu reprezintă unul dintre reperele estetice ale Timișoarei literare postbelice, contribuind la profilarea poeticii Banatului cultural în a doua jumătate a secolului XX.

• Născut la 21 noiembrie 1933 în Dobroteasa (jud. Olt), din familia Bacșiși. Anghel Dumbrăveanu urmează Școala Pedagogică (1949–1953), apoi Facultatea de Filologie la Universitatea din Timișoara (1962–1968). Activitatea sa profesională este în mod canonic asociată revistei Scrisul Bănățean, devenită ulterior Orizont, în care evoluează instituțional de la redactor la secretar general de redacție și redactor-șef adjunct, devenind una din vocile pivotale ale literaturii române din provincie în epoca post-19601. În ultimul deceniu de viață conduce revista Rostirea Românească.
• Dincolo de activitatea literară, este o prezență coerentă în câmpul traducerilor, ca vector de intermediere interculturală. Este laureat al premiilor Uniunii Scriitorilor (1973; 1982) și al unor festivaluri internaționale.
• Debutul editorial cu volumul Fluviile visează oceanul (1961) stă sub semnul formării unei mitopo(i)eticii fluviale, în care imaginarul acvatic devine model cognitiv al lumii. Critica – de la Mircea Tomuș la Ion Pachia Tatomirescu – a sesizat la Dumbrăveanu o „irizare spectrală a materiei”2, ceea ce înseamnă: refuzul concretului compact, în favoarea unei realități translucide, cu potențial ontic multiplu.
• În ansamblu, poetul își asumă o poetică a luminii în ambiguitate, în care sensul lumii apare ca un „negativ al vizibilului”.
• Volumul O ireală bucurie de-a aștepta (1999) aduce un tip de intensificare a așteptării ca „tensiune a ființei neîmplinite”, modulând discursul spre un „paradoxism existențial-cromatic” (I.P. Tatomirescu).
• Câteva titluri reprezentative:
• Fluviile visează oceanul (1961)
• Iluminările mării (1967)
• Tematica umbrei (1982)
• Curtea retorilor (1989)
• O ireală bucurie de-a aștepta (1999)
• „Teritoriul poetic” al lui Dumbrăveanu – sintagmă fixată deja în critica literară – este coerent monografic în antologia Violetei Dumbrăveanu, Tratat despre melancolie (2001): 472 de pagini de corpus critic – fapt rar pentru un poet „din provincie”, ceea ce confirmă instituirea unui canon paraliterar și postregional5.
• Dumbrăveanu este un poet al unui cosmos fluid, în care materia se află constant într-o tensiune metamorfotică – un poet al „substanței volatile”. În genealogia generației ’60, numele său rămâne un reper pentru „estetica transparenței” și pentru subterana lirică a Orizontului timișorean.
• Al.Florin Țene
• Bibliografie de bază
• Anghel Dumbrăveanu, Războiul estetic, București, Eminescu, 1998/2000.
• Anghel Dumbrăveanu, Iarna imperială, București, Minerva, 1986.
• Violeta Dumbrăveanu, Tratat despre melancolie, Eurostampa, 2001.
• Mircea Tomuș, Carnet critic, EPL, 1969.
• Mircea Tomuș, Cincisprezece poeți, EPL, 1968.
• Ion Pachia Tatomirescu, Generația resurecției poetice, Timișoara, Aethicus, 2005.
• I.P. Tatomirescu – studii, recenzii și cronici în Orient Latin, Caietele Dacoromâniei, Ramuri, Rostirea Românească.
• Cf. Orizont; vezi verificările de fond în recentele studii de istorie instituțională: România literară, nr. 5/2024. 
• Tomuș, Mircea – Carnet critic, București, EPL, 1969. 
• Tomuș, Mircea – Cincisprezece poeți, București, EPL, 1968. 
• Tatomirescu, Ion Pachia – „Poemele lui Anghel Dumbrăveanu – «imateriale aripi ale materiei»…”, în Orient Latin, nr. 3/2000. 
• Dumbrăveanu, Violeta – Tratat despre melancolie, Timișoara, Eurostampa, 2001