Primit pentru publicare: 27 oct.2014.
Autor: Ion N Oprea

Publicat de Ana Maria Maluș: 28 oct.2014.

Adevărata obârşie a poporului român

Limba română, reper de importanţă fundamentală pentru lingvistica generală

Reamintim..”… cu ocazia  deschiderii expoziţiei de arheologie străveche de la New York, iată ce scria  la 1 decembrie 2009 ziarul New York Times: „Înaintea gloriei care le-a revenit Greciei şi Romei, chiar înaintea primelor oraşe din Mesopotamia sau a templelor de pe malul Nilului, în Valea Dunării inferioare şi la poalele dealurilor balcanice locuia un popor avansat pentru vremea sa în domeniile artei, tehnologiei şi comerţului la distanţă”.

Se confirmă ceea ce spune antropologul David W. Anthony, în jurul anului 4500 î. Hr. – „vechea Europă era între locurile cele mai sofisticate şi avansate din punct de vedere  tehnologic din lume” şi prezenta “multe din semnele politice, tehnologice şi ideologice ale civilizaţie” (http:// www.ney-times. com/2009/12/01/science/01arch.html).

În lumea civilizată o capodoperă de larg răsunet este Lupa Cappitolia de la Roma, -45 câte există în lume, din care 15 în România- justifică prestigiul ca artă a operei, nu numai turnată în bronz pentru Forumul Roman în anul 296 î. Hr. după originalul etrusc (Th. Mommsen, Istoria Romană, vol I, p. 269-276) dar şi în pictura lui Rubens la 1616, gemenii   din legenda lui Faustulus, Romulus şi Remus îşi alină foamea sugând la o lupoaică (nu de la o vulpe cum se exprima recent un demnitar român din zilele noastre cu doctorat luat după democraţia din 1989), simbol al emancipării şi spirituale.

Capul de lup este Stindardul dacic, simbolul tutelar al ţinuturilor de la Dunărea de jos, vatra băştinaşilor Europei, cum o numeşte în concluziile sale  istoricul Marjia Gimbutas. De altfel, la câţiva ani după ce Gimbutas îşi făcea cunoscute  concluziile, Witney  Smith, fost director al Centrului american  pentru Drapelele lumii, afirma într-un tratat de vexilogie că sub semnul Dragonului, în fapt un alt nume al stindardului dacic, s-a făcut istoria lumii, timp de 2500 de ani, după ce fusese purtat şi de cruciade… Dragonul cu cap de lup fusese prestigiul universal…cercetările în lingvistică au dovedit că Stindardul dacic a fost conceput şi ca hieroglifă pentru numele arhetipal a lui Dumnezeu, cum se întâmplase şi cu Dragonul dacic în edificarea civilizaţiei umane.

Graiul uman articulat nu este doar unul dintre factorii care au determinat saltul de la animalitate la umanitate, ci factorul decisiv, savanţi precum finlandezul Valentin Kiparski, francezul  Jacques Goudet sau englezul Martin Maiden conluzionând că din punct de vedere lingvistic, limba română este cea mai importantă din Europa, ea oferă repere de importanţă fundamentală pentru lingvistica generală.

În Arhetipul faţă-n faţă cu canonul estetic (revista Saeculum nr. 5-6, 2014, p.82-84) George Liviu Teleoacă atenţionându-ne: „Formulate în mod tranşant de autori prestigioşi ai epocii actuale, aceste concluzii se cer a fi tratate cu toată atenţia, iar pentru a susţine, o dată în plus, generalizarea cunoaşterii lor, mai adăugăm, pe baza cercetărilor proprii,  că bună parte dintre regulile de gramatică universală a limbilor se regăseşte în toponimia românească de vecinătate (v. G.I. Teleoacă, Argumente  toponimice din Dacia privind originea valahică a graiului uman articulat, revista TRIVIUM, 1-4, 2008, p. 32-51)”

În ciornele latineşti ale Hronicului Vechimei a Româno-Moldo-Vlachilor, publicate în 1986 în revista Manuscriptum de profesorul Dan Sluşanschi, dar şi în 1983 în volumul IX/1 din Opera complete – Dimitrie Cantemir. De antiquis et hodiernis Moldaviae nominibus şi Historia Moldo-Vlachica, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1983 – Cantemir numeşte motivul pentru care întreprinde munca de confruntare între ele a cărţilor de istorie anterioare:

„Aşadar, câtă vreme citim la critici lucruri neadevărate despre  scrierile altora, iar experienţa vădită ne pune sub ochi îndreptările ei, ni se înspăimântă sufletul de-a binelea şi ne tremură pana a ne apuca să înşiruim câte ceva despre vechimea, naşterea şi viaţa neamului nostru. Dar fiindcă nu puţini, străini ca loc, dar prea apropiaţi prieteni ca simţire, şi mai ales Academia noastră de Ştiinţe din Berlin ne-a cerut nu o dată s-o încunoştinţăm despre originea şi neamul moldovenilor noştri, despre cele făptuite de ei mai devreme sau mai de curând, despre starea locului, clima aerului şi celelalte care-şi au partea la viţa omenească, şi despre obiceiurile, religia, riturile, cele politice şi celelalte care ţin de orânduielile omeneşti. Aşa că, îndelung cumpănind mai înainte cele spuse de autorii mai  cu greutate, şi fiindcă pe cât cred cu conştiinţa  proprie mai precaută de pe urma primejdiilor străbătute de alţii, am hotărât în sfârşit să împlinim în fapt acea învăţătură a lui Platon (căci ceea ce ne porunceşte înţeleptul este după datorinţa noastră): Non solum nobis, sed et patriae et amicis vivendum !Astfel, ca să putem părea că ne-am împlinit datoria de credinţă faţă de patrie şi faţă de cererea prietenilor, ne-am aşternut a urma calea cea de mijloc şi mai sigură: noi, adică, ne vom încrede mai mult în alţii decât în noi înşine asupra celor ale noastre şi ne vom îngriji mai mult de adevărul lor decât de simţirea noastră şi parcă aşezaţi departe în afara  noastră înşine, vom da de bună voie ascultare străinilor şi vom povesti cu cuget curat, orice ar fi zis: fie spre lauda, fie de ocara neamului nostru, iar dacă anumite lucruri, care ţin de înşiruirea istoriei, vor fi fost lăsate la o parte de către ei, fie auzite altfel de cât  au fost, fie cunoscute mai puţin, fi că de-a binelea  le-au fost necunoscute, ne legăm cu suflet curat să păstrăm  cea mai mare grijă asupra lor toate cele zece categorii ale lui Aristotel, în afară de părtinire. Ci dreapta judecată dorim să rămână alături Cititorului, iar orice sentenţie a sa ne învoim şi ştim  că avem a o duce cu suflet împăcat”.

Din aceste ciorne manuscrise opinia lui Dimitrie Cantemir este următoarea despre Nicolae Costin: “Nicolae Costin, istoricul  moldovean, de altfel cu dragoste de adevăr, dar, fie că nu i-a văzut pe autorii mai vechi, fie că nu i-a avut la îndemână, socoteşte că sub Constantin cel Mare şi sub  împăraţii care i-au urmat Dacia noastră a fost părăsită de romani şi de paza lor vreme de câteva veacuri şi zice că imperiul, de vreme ce era încurcat în treburile lui răsăritene împotriva perşilor şi a altor neamuri asiatice, a lăsat de izbelişte aceste părţi şi că ele au fost ca şi părăsite de aceia şi lăsate în voia  barbarilor vreme de 700 de ani. Dar, în pacea lui zicând, va vedea preabunul Cititor cele pe care le vom aduce noi aici, de-a lungul aproape tuturor veacurilor, din autorii cei buni şi clasici”.

În Istoria Moldo-Vlahică Cantemir nuanţează şi teoretizează calea de mijloc despre care pomeneşte: „Dar acea vorbă bătută de grecii cei vechi: „Luptă-te pentru moşie”, şi zisa aceea a lui Platon: „Cele ale prietenilor le sunt comune”, parcă m-au îmboldit ca doi pinteni adânc înfipţi spre a sluji sincer şi neprefăcut atât patriei cât şi prietenilor cu condiţia de necălcat de a pune prietenia faţă de adevăr înaintea celei pentru Platon şi pentru Socrate”.

În prima redactare a Hronicului găsim afirmaţiile de bază despre patrie ale lui Cantemir, crezul său în unitatea poporului român, în vocaţia şi menirea lui istorică: „Va sta deci în picioare ce-am afirmat mai sus, că românii n-au fost cu totul  înlăturaţi din Dacia de către popoarele barbare, ci doar oarecum respinşi, şi că aceştia s-au retras în strâmtorile munţilor, mai cu seamă în ţinutul Oltului şi a Maramureşului unde şi până astăzi se află din belşug urmaşi de neam valah care îşi spun  şi până acum  pe limba lor „români” şi din care au ieşit mai apoi moldovenii noştri”.

Despre românii din Transilvania Cantemir crede că „apăraţi ei înşişi de munţi, trăind mai departe de primejdiile zilnice, şi-au tocit însuşirile războinice şi au fost înjosiţi de către unguri, saşi şi secui”, ceea ce „a însemnat înlăturarea românilor de la conducerea statului lor”. Dar au putut să prospere şi  tocmai de asta „le-au crescut puterile pe zi ce trece ajungând mai numeroşi şi mai cuprinşi”.

Ceilalţi români au fost mai adesea „în mişcare”, dar Valahia şi Transilvania este tot o parte a Daciei vechi, iar românii care locuiesc în ea se trag din aceeaşi cetăţeni şi soldaţi romani ca şi noi, Moldova, pentru Cantemir, devenind „mater parens, mama născătoare a întregului neam românesc”.