Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Adevărata obârşie a poporului român: Scriitorii despre romani: „Jefuitorii popoarelor”

Oprea Ion [320x200]Primit pentru publicare:22 iun.2015
Autor: Ion N. OPREA
Publicat: 22 iun.2015

Adevărata obârşie a poporului român
Scriitorii despre romani: „Jefuitorii popoarelor”

 

După cum este scrisă la noi Istoria, nu-i întâmplător că la aniversarea a 1900 de ani de la moartea eroului nostru naţional, în loc să i se ridice o statuie regelui Decebal, i s-a ridicat una lui Traian, cuceritorul şi distrugătorul spiritualităţii şi civilizaţiei multi-milenare a poporului român, celui care a atacat şi jefuit populaţia civilă lipsită de apărare, scriind apoi în „De bello dacico” („Dacii la ei acasă” de Ion N. Oprea, Editura PIM, Iaşi, 2014, p.245): „…Am dărâmat porţile şi am spart zidurile cetăţilor cucerite, apoi am dat foc tuturor lucrurilor care puteau arde… am tăiat complet pădurile…nu ne-am mulţumit cu aceste măsuri… ci am pătruns pe fiecare vale lăuntrică…, nelăsând nici o aşezare dacică fortificată, fie că erau locuinţe sau staena”, iar despre ce a făcut la Sarmisegetusa nota – (p.247): „am aprins tot ceea ce se putea arde în cetate…” ca despre „marele jaf” să se extazieze: „De aici am ponit în susul văii râului Ampelus (Ampoiul) şi am ajuns în regiunea de unde îşi extrăgeau dacii aurul. Am dat aici o atenţie deosebită organizării şi exploatării aurului mult râvnit, la care, ajunseserăm, în sfârşit, după atâta trudă, fiind, după părerea mea, regiunea auriferă cea mai bogată din lume” (pp247-248).

Era şi este firesc ca în Istoria literaturii latine, EDP, fără an, p. 425, Gabriel Gheorghe să sublinieze: „unul din motivele pentru care romanii erau urâţi în provincii îl constituiau şi jafurile săvârşite de soldaţii romani”. „Barbarii din vest” la care trebuiau să rămână atenţi toţi grecii, îndemnaţi, prin Agelaos, de Polibiu (c. 200-120 î. Hr.), ca şi de Sallustius (86-34 î. Hr.) pe care îi numea „jefuitorii popoarelor”(Gabriel Gheorghe, p. 269-272).

Aşa de viteze erau oştile Romei”, scrie ironic G. Gheorghe redând ceea ce a scris împăratul Aurelian (214-275) în Istoria Augusta în acelaşi ton cu predecesorul său împăratul  Traian – „N-am cruţat femeile, am ucis pe copii, am şi ştrangulat pe bătrâni, am nimicit pe ţărani”, exact ca în studiul lui Merle Severy care referindu-se la perioada Cesar (100-44 î.Hr.) scrie în Naţional Geografic, mai 1977, p. 607, în „circa 30 de bătălii, a cucerit peste 800 de oraşe şi a ucis pe seama sa 1.192.000 de bărbaţi, femei şi copii”. Rădăcina tuturor relelor este semnificaţia cuvântului ROMA (Radis Omnia  Malorum) spune acelaşi Gabriel Gheorghe care redă şi ceea ce a scris despre aceasta filozoful şi logicianul Anton Dumitriu în Orient şi Occident, p. 26: „Romanii nu aveau însă decât politica lor imperialistă drept ideal. Dacă grecii n-ar fi cucerit spiritual pe romani, Imperiul roman ar fi fost pentru Europa ceea ce a fost mai târziu Imperiul mongolic al lui Gingis Han. Numai că de data aceasta, barbarii ar fi venit de la vest şi nu de la est”

În “Argumente pentru o continuitate istorică glorioasă », p. 180, P.L. Tonciulecu şi E. Delcea vorbind despre Cornelius Tacitus (c. 55-120), istoric roman, amintesc despre cuvintele puse ce acesta în gura unui personaj al său, un şef scoţian, « romanii cei lacomi îşi înrobesc supuşii, jefuiesc, ucid, siluiesc. Constrângerile sunt la ordinea zile: serviciul militar, impozitele, tributul în natură, corvezile. Câmpurile, minele, porturile, aparţin  romanilor, în timp ce muncitorii agricoli, minierii şi docherii sunt băştinaşi (sclavi) Însăşi ideea de Imperiu este o mare amăgire: Ei transformă totul în pustiu şi numesc aceasta pace”. Este ceea ce s-a întâmplat cu poporul dac privind nivelul bunăstării populaţiei cucerite de romani, la 106, atenţionează Valeriu D. Popovici, p.80 din „Adevărata obârşie a poporului român”, Cluj, 2012. . „În 8 ani, Cesar a continuat să pacifice Galia, realizând pustiul uman numit pace”, reamintim ceea ce scrie Merle Severy în „Naţional Geografic”, mai 1977.

Dovadă că Italia este mult mai tânără decât Dacia şi în vestigii stă şi celebra lucrare Istoria romană a lui Theodor Mommsen (vol.I, ESE, 1967, p. 7) care reţine: „Italia este surprinzător de săracă în vestigii ale epocii primitive… Până în prezent n-a fost descoperit nimic care să îndreptăţească presupunerea că existenţa speciei umane în Italia este anterioară cultivării pământului şi topirii metalelor”…

„Roma e mocirla tuturor ticăloşiilor şi păcatelor”, scrie în Anale, C.XV, 44, întrebându-se: „cum putem atribui Romei un rol de civilizator al unor popoare cucerite, când Titus Livius (59 î.Hr.-17 d. Hr.), scriitor roman în secolul I din era noastră, în Ab urbe condita, critica decadenţa societăţii şi a moravurilor romanilor scriind: „Părerea mea este că fiecare om trebuie să se străduiască a-şi da seama cum a fost viaţa  romanilor, ce obiceiuri au avut, prin ce bărbaţi şi prin ce mijloace s-a întemeiat şi a crescut puterea Romei în timp de pace şi de război, apoi cum slăbind treptat, treptat, au decăzut mai întâi moravurile şi apoi oamenii din ce în ce mai mult, până ne-am tăvălit în mocirlă, încât am ajuns în actualele vremuri să nu mai putem nici îndura păcatele noastre, nici primi leacuri de îndreptare”.

Revenind la „Orient şi Occident”, Bucureşti, 1943, iată şi ce scrie Anton Dumitriu (1905-1992), p. 23-26, privitor la contribuţia Romei la cultura Europei în capitolul „Tragedia istorică a unei lumi”: „…faţă de ideile pe care le profesa, Roma era făcută pentru a fi mică, idealul roman era simplu şi sărac – acela de a face din romani un popor dominant; Roma antică nu reprezintă un echilibru, ci un  dezechilibru permanent; statul Cezarilor nu a putut rezista decât luptând clipă de clipă înăuntru şi în afară; Imperiul Roman nu era un principiu, ci o forţă distructivă, care nu unea lumea, ci o distrugea, sau o reducea la imposibilitatea unei rezistenţe. Putem să admirăm grandoarea şi forţa Romei antice; nu putem însă să-i dăm adeziunea noastră intelectuală. Romanii  nu aveau însă decât politica lor imperialistă drept ideal”.

În acelaşi sens se pronunţă Carlo Tagliavini (18 iunie 1904-31 mai 1982)  în cartea sa „Originile limbilor neolatine’, ESE, 1977: „Roma nu-şi impunea propria limbă şi din punct de vedere al lingvisticii romanice ar fi bine să se reţină două lucruri: noţiunea de romanitate a fost o noţiune esenţial politică, dar romanii nu şi-au propus nicicând o asimilare violentă a populaţii lor supuse şi nu au încercat nicicând să-şi impună limba lor”, p. 70.

Însuşi Ion Heliade Rădulescu este citat de Valeriu D. Popovici (p.81) cu lucrarea sa Elemente de Historia românilor sau Dacia şi România, Cartea a II-a, apărută la Bucureşti în anul 1869, care explică clar profundele cauze socio-economice ale crizei care a bântuit Imperiul roman şi au determinat „împlinirea vremurilor” pentru apariţia credinţei creştine: Fosta Republică romană pierzând simplitatea şi virtuţile ce făcuseră mărimea ei, căzu deprimată sub imperiu. Despotismul şi corupţia ajunseseră la culme. Cruzimea domnilor asupra sclavilor; cruzimea împrumutătorilor asupra celor împrumutaţi; dreptul ce avea domnul asupra vieţii sclavului; dreptul ce avea creditorul de a vinde pe debitorul său; neomenia uşurei (dobânzii) sau cametei; amfiteatrele scandaloase în care se dădeau oamenii a se lupta cu fiarele şi a fi devoraţi de dânsele; băile de sânge uman ce îşi permiteau patricienele crezând că îşi ţin sănătatea sau îşi înfrumuseţează pielea; spectacolele de a vedea filozofi, matematicieni, retori, poeţi, artişti, bărbaţi ai ştiinţelor vânduţi şi cumpăraţi ca sclavi, spre a forma cu dânşii şcoale, lycee, în care se instruiau copiii cumpăraţi, de amândouă sexele, spre a-i putea apoi vinde cu preţuri mari, ca arhitecţi, profesori, istrioni, meretrici şi curtezane; traficul cu corpurile şi sufletele oamenilor; dreptul celui mai tare pentru cel debil; dreptul suveran al Cezarului asupra tuturor; fie sclav, fie  plebeu, fie cetăţean, fie patrician, naţiunile toate subjugate, terorismul şi horroarea (teroarea)/ pretutindeni, din palate până în colibe şi până la marginea imperiului, făcea toată lumea înspăimântată să aştepte un liberator”.

La cele de mai sus sunt adăugate de autor, Valeriu D. Popovici-Ursu, p. 82,  ca reamintire, ceea ce a scris Horia Ursu despre ce “au fost spectacolele şi luptele pe viaţă şi pe moarte între gladiatori, la care au fost supuşi unii din cei 50.000 de sclavi daci trimişi la Roma de Traian, spre deliciul plebei şi patricienilor la Roma”.

Sunt aduse în faţă opere care zugrăvesc lipsa de omenie a cotropitorilor, cartea scrisă de Jesus Pardo, „Eu, Marcus Ulpius Traianus”, tradusă în română de Constantin Sfeatcu, Ed. Artemis, Bucureşti, 2005, cu capitole despre „viaţa romanţată” de la sfârşitul campaniei lui Traian în Parţia (Iranul de astăzi), cu cruzimile de represiune romană asupra parţilor care-şi apărau pământul de năvălitori, cu situaţii asemănătoare descrise de însuşi Împăratul în „De bello dacico”, carte pierdută pentru noi românii.

Despre Traian şi defectele lui de suflet şi caracter, fiziologice şi psihice, despre cel care a distrus Sarmisegetusa cu sanctuarele dacilor, după ritualul Damnatio memoriae, a distrugerii lor din temelie, mărturii interesante lasă în „Istoria Romană” Dio Cassio ( 155-235) unde citim: „ştiu prea bine că avea o anumită înclinaţie spre băieţi tineri şi spre vin” p. 68. 7, „plăcerea spectacolelor în care au fost ucise până la zece mii de animale sălbatice şi domestice şi în care au luptat 10.000 de gladiatori” p.68, 15. Fapte pentru care, timp de peste o mie de ani, numele lui Traian, prigonitorul creştinilor, chiar doar pronunţat însemna o blasfemie în numele lui Dumnezeu. Deşi sub papa Inocenţiu al III-lea (1198-1216) numele lui va fi scos de la index, nu prea târziu, sub papa Sixtus al V-lea (1585-1590) statuia lui Traian de pe Columnă a fost dată jos şi înlocuită ca aceea a patronului spiritual al Romei, cea a Sfântului Apostol Petru, fiind opacizate şi scenele care reliefau episoade oribile pe care le-a înfăptuit Imperatorul cu dacii, îndepărtarea lor a fost realizată pentru a nu mai există nici aici mărturii despre cruzimile împăratului.

Nici chiar Spania, ţara lui de baştină, nu-l zeifică, Traian este renegat de biserică şi credincioşi, în timp ce Zalmoxe şi Burebista sunt consideraţi ca întemeietorii Spaniei, geţii sunt adoraţia spaniolilor.

Ca pedeapsă omenească pentru faptele lui, la lucrările de restaurare din anii 1589-1590 ale Columnei – locul unde se păstra urna de aur dacic cu rămăşiţele lui Traian, prigonitorul creştinilor, – urna nu s-a mai găsit, ea fiind furată de nu se ştie cine.

Istoria i-a dat acestui împărat ceea ce a meritat: o soartă postumă identică cu cea a cuceririlor sale. Din cenuşa din urnă s-a ales doar praful, la fel ca şi imperiul său mult lărgit, scrie Dan Oltean în „Magazin istoric” nr. 21 din aprilie 2005, p. 7-11, an predecesor celui în care, la Deva, în România, i s-a ridicat o statuie distrugătorului civilizaţiei locale!

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5