Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Muzeul Judeţean Argeş, moştenire culturală, istorie şi continuitate (I)

Muzeul Judeţean Argeş, moştenire culturală, istorie şi continuitate
– Un Album care face dovada că adevărul literar nu-i întotdeauna şi realitate istorică –

Oprea,I-NAutor: Ion N.Oprea

                                                     (comentarii)

                                                             I

 Albumul „Muzeul Judeţean Argeş” poate constitui  atât o delectare pentru grafica lui de excepţie, cât mai ales pentru documentarea dumneavoastră, mi-a spus prietenul care mi l-a oferit (ec. Ioan Grămadă, proprietarul Muzeului etnografic  de la Câmpulung Moldovenesc), completând – întrucât este un Muzeu complet, cu un mod de expunere realizat pe criterii ştiinţifice şi cronologice…

Într-adevăr, editat de Consiliul Judeţean Argeş, cu sprijinul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului, Direcţia Gestionare Fonduri Comunitare pentru Turism, în iulie 2012, structurat pe cinci Secţiuni, care să trateze Istoria argeşeană – Preistoria, Dacii şi romanii, Perioada medievală, Epoca premodernă, Epoca modernă şi contemporană, ultima ea însăşi detaliată pe alte  patru Secţiuni – originea vieţii şi evoluţia vieţii pe pământ, Organizarea materiei vii şi relaţiile din cadrul  ecosistemului, Relaţia om-natură şi ocrotirea mediului înconjurător, Flori de mină,   apoi prezentarea Galeriei de Artă „Rudolf Schweitzer-Cumpăna ”, Galeria Naţională de Artă Naivă, Muzeul Sportului Argeşean, Planetariul, Castrul Roman Câmpulung-„Jidova”, Cetatea Poienari, Cetatea Oratea, Expoziţia Memorială Dinu Lipatti, Casa Memorială Liviu Rebreanu, Lăcaşe de cult, cu Secţiunile: 1. Biserica Domnească „Sfântul Nicolae” din Curtea de Argeş, 2. Mânăstirea Glavacioc, 3. Mânăstirea Tutana, 4. Biserica Drujeşti din Curtea de Argeş, 5. Mânăstirea Vieroş, 6. Curtea boierească Băjeşti, nu toate complet arătate în Cuprinsul lucrării (ultima pagină, nenumerotată).

Ne-am oprit la ceea ce se scrie despre Daci şi Romani, obiectivul cercetărilor noastre. De la început aflăm că „Muzeul Judeţean Argeş are o întreagă sală dedicată procesului de romanizare. Dacii şi romanii sunt prezenţi aici prin diferite obiecte, obţinute de pe urma săpăturilor arheologice desfăşurate  de-a lungul timpului în mai multe situri de pe teritoriul Judeţului Argeş. Între acestea, cele mai importante sunt aşezarea dacică de la Cetăţeni, locuită neîntrerupt din secolul al III-lea î.Hr., şi castrele de pe Limes-ul transalutanus, dintre care cel mai important este cel de la Câmpulung-„Jidova”, despre care se deschide o secţiune separată în cadrul lucrării.

Legat de cultura dacică sunt prezentate în vitrinele sălii destinate Secţiunii diferite piese de armament şi haranşament, ceramică, obiecte de podoabă, ustensile casnice.

Aşezarea dacică de la Cetăţeni, localitate aflată la 25 km. de Câmpulung, pe malul stâng al râului Dâmboviţa, probează, prin piesele găsite aici,  că a fost un puternic centru comercial  care mijlocea schimburile dintre nordul şi sudul Carpaţilor, realiza legăturile economice între această zonă, Arhipelagul  Egeean şi Orientul Apropiat. Numeroasele amfore descoperite aici au servit transportului untdelemnului sau a vinului din insulele greceşti Rhodos, Kos sau Knidos, fapt rezultat  şi din existenţa ştampilelor imprimate pe toarta amforelor, ceea ce demonstrează şi nivelul de trai ridicat al locuitorilor. Din părţile Mării Egee au fost importate podoabe de aur, mărgele colorate, vase de lux. În aşezare au fost descoperite şi monede republicane romane, provenite, cred specialiştii, de la cetăţile pontice, dovadă în acest sens este şi un tezaur de monede de argint, descoperit. 

Tot în ce priveşte romanii, alături de cele de mai sus, sunt etalate arme  şi destule obiecte de ceramică – opaiţe, amfore, cărămizi şi fragmente de ţiglă cu inscripţii, precum şi fragmente ale sistemului de încălzire  prin pardoseală, numit hypocaustum.

                 Cămara istoriei: războaiele daco-romane

 Cu privire la Traian şi Decebal ni se spune, „Marcus Ulpius Nerva Traianus a fost împăratul roman sub care imperiul a atins expansiunea sa maximă. A venit pe lume în provincia romană Hispanica, pe 18 septembrie 53 d. Hr. A fost adoptat de Împăratul Nerva şi apoi desemnat de acesta ca succesor la tron  în anul 92. Devine împărat al Imperiului Roman pe 27 ianuarie 98, după moartea lui Nerva. După urcarea pe tron se va preocupa de cucerirea Daciei, cu care imperiul încheiase un tratat dezonorant pentru romani sub împăratul Domiţian”.

Ideea înfrângerii dacilor, atât de mult  îl  preocupa pe Traian încât la sfârşitul oricărei decizii ale sale nota: „aşa precum voi preface eu Dacia în provincie romană”. Şi acest lucru  l-a reuşit prin două războaie purtate între anii 101- 102 şi 105- 106.

Despre Decebal se arată că a ajuns pe tronul Daciei în anul 87 d. Hr., „după ce Duras, regele anterior, i-a cedat puterea, considerând că el va putea face „faţă mai bine conflictului cu Imperiul Roman”.

Despre aceasta, istoricul Cassius Dio spunea: „…Duras, văzând greutăţile situaţiei  dă de bună voie domnia lui Decebal care era ager în planurile sale de război, ca şi în împlinirea lor, ştia când să-şi aleagă timpul când să năvălească asupra duşmanului, tot aşa de potrivit ca şi momentul când să bată în retragere, era dibaci în a întinde curse, viteaz la luptă, ştiind să se folosească înţelept de biruinţă şi să iasă bine dintr-o înfrângere, pentru care lucruri el a fost mult timp pentru daci  un potrivnic de temut”.

Pornind ostilităţile, într-o primă fază, în faţa generalului roman Cornelius Fuscus, Decebal i-a înfrânt armata trimisă peste Dunăre de Domiţian, generalul a fost ucis, legiunile zdrobite, steagul armatei invadatoare capturat, ca şi numeroase arme şi maşini de război, dar un an mai târziu, într-o nouă ciocnire, în faţa altui general, Tettius Julianus, dacii sunt înfrânţi, însă pentru pacea dorită, Domiţian nu numai că îl recunoaşte pe Decebal ca rege al Daciei, dar i-a acordat şi un tribut anual. Traian, devenit împăratul romanilor tocmai această înţelegere o va încălca şi va ataca Dacia în anul 101. Prima luptă, câştigată de romani, se dă la Tapae.  “În primăvara anului 102, romanii înving de mai multe ori armatele dacilor şi ajung până aproape de Sarmisegetusa. Decebal vine personal în faţa lui Traian, se recunoaşte înfrânt şi se obligă să înapoieze prizonierii şi armele cucerite şi să-şi dărâme propriile cetăţi. În plus, imperiul va anexa Banatul, Oltenia, Muntenia şi partea de sud a Moldovei”.

In continuare se relatează ceea ce se ştie, Decebal nu respectă înţelegerile, iar Traian în anul 105 porneşte într-o nouă expediţie, armata romană ajunge în faţa Sarmisegetusei, Traian cere capitularea necondiţionată dar Decebal refuză, armata romană cucereşte Cetatea dacică, o incediază, Decebal împreună cu anturajul militar se retrage în munţi, unde, urmărit, pentru a nu cădea prizonier, se sinucide, nararea terminându-se în nota care este alături cu adevărul istoric : « Traian va întemeia în anul 106 pe o mare parte a Statului dac provincia romană Dacia ».  

De ce Traian n-a cucerit Dacia la 101? Pune întrebarea Andrei Vartic, încă de la începutul scrierii sale despre Ospeţele Nemuririi (Ediţia a II-a, Editura Vicovia-Babel, Bacău, 2012), deşi şef al statului major îl avea pe Licinius Sura Lucius, un Homo novus tot din Hispania, vestit, iscusit, orator, avocat şi om politic, prieten şi colaborator intim al împăratului, şi alături de el pe  Claudius Livianus Tiberius, celebru om politic, Hadrian, alt foarte bun prieten, viitorul succesor al scaunului său, Balbus, talentat inginer şi tipograf, Celsus, viitorul guvernator al provinciei Asia, alţi ostaşi şi administratori, cu experienţă, ba şi cu o armată de 150.000 de oameni? De la analiştii Romei, din izvoarele scrise, antice şi moderne, din arhivele cuceririi Moesiei, de la prizonieri, iscoade sau de la trădători, de la Dion Cocceianus, numit şi Chrysostomos, Gură de aur (40-120 î. Hr.), “cel mai mare orator al epocii”, care a lăsat Romei o „Getica – Istoria geţilor” care „s-a pierdut”, cândva exilat de Domiţian ca „filozof cinic rătăcitor”, care a stat un timp şi în Dacia lui Decebal, reabilitat de Nerva şi prieten a lui Traian. De la Traian care, spune Filostrat, îl mângâia cu cuvintele: „nu ştiu ce spui tu, dar eu te iubesc”, şi de la care, neîndoios afla că dacii „sunt cei mai drepţi şi mai viteji” pentru că se „socot nemuritori”; că viaţa lor este un chin, iar moartea este bucuria lor, cel mort se duce la Zalmoxis, unde are parte de fericire veşnică; că focul religiei lor este susţinut viu de Marele Preot, de un mic grup de iniţiaţi, de preoţi, care îşi transmit tainele din om în om la nişte ospeţe; dacii nu-şi confecţionau podoabe de aur, dar aveau cantităţi mari de aur pe care le ţineau ascunse, că aşa le cerea religia lor; acest aur ascuns era scos din tainiţe o dată la cinci ani şi era adus din toată Dacia la Marele Sanctuar de la Grădiştea, când se trimitea un mesager la zeul lor, după ce era desemnat prin tragere la sorţi, deşi se ştia că “trimisul” avea „cinstea” să fie ucis prin aruncarea în suliţe; ospeţele aveau loc imediat după trimiterea mesagerului, tot o singură dată la cinci ani, în ziua solstiţiului de vară… un asemenea ospăţ cu jertfă umană avusese loc în vara lui 101 şi urma altul către 22 iunie 106, că aşa le arăta lor calendarul; Dacii erau atât de fanatici în religia lor încât acest ospăţ nu se amâna niciodată!

Că aşa este o spun scrierile: „… Zalmoxis… a pus să i se zidească o sală pentru primirea şi ospătarea celor mai de frunte concetăţeni ai săi…”(Herodot); „… este înjunghiat cel socotit mai vrednic dintre cei ce se îndeletnicesc cu filosofia…” Clemens din Alexandria; „…geţii sugrumă pe cei mai buni dintre ei şi îi fac astfel nemuritori…” Enea din Gaza.

Aflând asemenea chei, aşa se explică cum 101 din aceşti 102 au fost ucişi de Traian în ziua de 22 iunie 106 sau în preajma acestei zile, permiţându-i să declare: „eu i-am nimicit pe daci”. Oamenii care cercetează lucrurile, şi dintre aceştia este şi Andrei Vartic (Ospeţele Nemuririi, p.32), cred că acela a fost DECEBAL. Cu încă o precizare: religia i-a terminat pe daci.

Pentru aceasta, romanii au lenevit o vară întreagă prin Dacia, cheltuind banii Romei, pe care şi aşa Domiţian îi împuţinase, ba Senatul l-a şi „decorat” pe Traian cu titlul „DACICUL”, deşi, la acea vreme,    era novice în multe, dar pe care Nerva îl proclamase succesor al său la 27 octombrie 97 pentru că se dovedise „geniul politic şi militar arătat în Germania”, el fiind şi „primul provincial care ocupa tronul Romei”. Nici în vara 101 şi nici iarna Traian n-a atacat nici cetăţile Orăştiei, nici Costeştii, deşi ajutoare avusese suficiente, trupe şi informatori cât lumea, inclusiv  ceea ce aflase de la Gură de aur, fiind nevoit să se întoarcă la Roma,  cu plasa goală, scrie Andrei Vartic.

Traian atacă din nou cetăţile Orăştie în 102, dar cu alte cheltuieli. Dio Cassius scrie despre aceasta şi despre încheierea păcii, la „cererea” lui Decebal, după care, brusc, se întoarce la Roma. Pacea de la 102 a fost tratată diferit. Istoricii au scos-o ca fiind ruşinoasă pentru Decebal, deşi Traian s-a întors la Roma cu dacii nesupuşi. Hadrian Daicoviciu, istoricul nostru, a motivat-o prin „sleirea forţei invadatoare”, dar pentru ce şi prin ce această sleire?

Traian a încheiat pacea de la 102 fiindcă aurul Daciei, 165.000kg. de aur oficial, peste 1650 de tone văzute şi de medicul acestuia, atât de visat de Roma, nu era în iarna şi vara lui 102 în Capitala Dacilor. Iar iscoadele nu-i cunoşteau încă locul…

Traian se retrage în 102 şi abia în 105 reîncepe războiul, la 4 iunie, vara… un război de hărţuială şi aşteptare. Dus „mai cu pază, decât cu înfocare”, cum îl numeşte Dio Cassius. A iernat în Carpaţi,  nu a atacat în 105, ci în vara lui 106. O luptă rapidă şi decisivă. O Diplomă militară de epocă, găsită la Porolissum, confirmă că la 11 august 106 Dacia era provincie romană.

Aurul Daciei, numai oficial 165 de tone, nemai vorbind de cât au furat cei 150.000 de ostaşi şi căpeteniile, care, după Zalmoxis, ca elev a lui Pitagora, doar odată la cinci ani, după formula DECEBALVS PER SCORILO,  se aduna la un loc, la Marele Sanctuar,  a fost capturat şi dus la Roma.  Acolo unde veselia a ţinut 123 zile, în circuri s-au luptat 10.000 de gladiatori, au fost ucise, spre satisfacţia generală, 11.000 de animale sălbatice, s-a construit Forumul lui Traian, care era „cel mai măreţ şi mai bogat din toate forumurile”, rămas astfel şi în veacul al IV-lea, de l-a năucit pe Constantin al II-lea: „El a împietrit de mirare, privind giganticile creaţii, care nu pot fi descrise în cuvinte şi care niciodată nu vor mai fi ridicate de muritori…”( Ammian Marcellin).



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.570 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5