Cristian Bădiliţă este, probabil, la această oră cel mai cunoscut specialist român al creştinismului timpuriu. De numele său şi al echipei sale se leagă traducerea recentă a „Septuagintei”, adică a textelor Vechiului Testament stabilite de evreii din diaspora.

Dar Cristian Bădiliţă nu s-a oprit aici. El a decis să ofere în premieră publicului român o traducere din greaca veche a Noului Testament însoţită de ample comentarii patristice şi de chei ştiinţifice de lectură. După Evanghelia lui Matei şi cea lui Ioan, Editura Adevărul vă propune cea de-a treia carte din această temerară întreprindere: „Apocalipsa”. Va urma cea de a patra, Evanghelia lui Marcu, prevăzută să apară, cel mai probabil, în primăvara anului viitor.

„Weekend Adevărul„: Se poate vorbi despre pasiunea ta aparte de a studia scrierile, creştine sau nu, dedicate apocalipselor. Faci acest lucru de peste 20 de ani şi iată că, recent, ai tradus în româneşte, la Editura Adevărul, după greaca veche, limba în care a fost scrisă, Apocalipsa lui Ioan, ultima carte intrată în canonul Noului Testament. În ce măsură se poate vorbi, în acest caz, despre o premieră?

Cristian Bădiliţă: Există numeroase traduceri în româneşte ale Apocalipsei, aşa cum există numeroase traduceri ale Noului Testament. Prin ce este însă inedit acest volum apărut la Editura Adevărul? În primul rând, vreau să spun că „Apocalipsa”, volumul despre care discutăm acum, face parte dintr-un proiect personal mai vast, pe care l-am conceput a fi finalizat în şapte volume, dedicat Noului Testament. Şi la care lucrez în echipă cu doi teologi foarte competenţi şi buni cunoscători ai limbilor antichităţii, Emanuel Conţac şi Marius Cruceru. „Apocalipsa lui Ioan” e un volum bilingv, în care am inclus textul grecesc aşa cum a fost el stabilit conform criteriilor agreate de cei mai apreciaţi savanţi occidentali în domeniu, care au luat în calcul cele mai bune manuscrise care au ajuns până la noi. Nu trebuie uitat că Biblia nu s-a tipărit direct într-o tiparniţă, la sfârşitul primului veac de creştinism, aşa cum suntem noi obişnuiţi astăzi.

Cărţile Noului Testament au circulat în manuscrise, motiv pentru care la noi au ajuns mai multe variante. Acesta e motivul pentru care e nevoie de stabilirea şi lansarea unor ediţii ştiinţifice, foarte serioase. Cine va avea curiozitatea să deschidă o ediţie ştiinţifică, în greaca veche, limba Noului Testament, va vedea că în subsolul fiecărei pagini există o listă impresionantă cu variantele de manuscrise, cele mai importante, pe care editorii textelor respective le oferă destul de încifrat. Trebuie să ai o anumită pregătire pentru a înţelege acele semne cabalistice, dar care sunt foarte preţioase pentru un traducător. „Apocalipsa lui Ioan” apărută la Editura Adevărul conţine, aşadar, textul scrierii atât în greaca veche, cât şi în româneşte, dar am consultat deopotrivă şi textul în latină. Traducerea cărţii e însoţită de un amplu comentariu, ce se întinde pe parcursul a aproape 300 de pagini. Este vorba despre un comentariu depotrivă lingvistic şi teologic, completat cu o selecţie de interpretări patristice ale celor mai importante versete ale textului în cauză.

Sensurile „Apocalipsei”

Apocalipsa e azi pe buzele tuturor. Facem referire la ea în tot felul de ocazii, inclusiv atunci când te aştepţi mai puţin. Ca atare, ce ne învaţă sau ar trebui să ne înveţe Cartea Apocalipsei la începutul celui de-al treilea mileniu de creştinism?

Ca să înţelegem conţinutul ultimei cărţi din Noul Testament trebuie să ne întoarcem în primul rând asupra sensului termenului care-i dă chiar titlul. Apocalipsa e pe toate buzele, e folosită în varii împrejurări, cu sensuri diferite. Sensul cel mai frecvent e acela de lucru teribil care se va întâmpla la sfârşitul lumii. Or, termenul grecesc înseamnă dezvăluire. Nu înseamnă dezastru, nu înseamnă sfârşitul lumii, nu înseamnă război atomic, nu înseamnă catastrofă cosmică. La origine, termenul de apocalipsă înseamnă dezvăluire, deschidere, adică revelaţie. Apocalipsa este, în esenţă, un text prin care Dumnezeu face revelaţii cu totul şi cu totul ieşite din comun unui grup de credincioşi, prin gura unui profet sau a unui vizionar. Viziunile sau revelaţiile pot fi şi despre sfârşitul lumii, dar nu trebuie uitat că este vorba de o viziune despre lumea divinităţii, cealaltă lume, una la care noi, muritorii, nu avem acces. Lumea transcendenţei scapă simţurilor comune.

Apocalipsa lui Ioan se înscrie într-o tradiţie începută cu 300 de ani înainte de Hristos, tradiţie care debutează cu Cartea lui Daniel, redactată în secolul al doilea înainte de Hristos, şi continuată cu alte scrieri cunoscute azi, precum Testamentele celor 12 patriarhi, 1 Enoh şi 2 Enoh. Iată, deci, o serie de apocalipse de origine iudaică. Acestea au pregătit terenul Apocalipsei lui Ioan. Şi despre autor există păreri împărţite. Unii l-au identificat cu Ioan al lui Zebedeu, ucenicul cel mai iubit al Mântuitorului, autorul celei de-a patra evanghelii, alţii, după analize atente ale scrierii Apocalipsei, au spus că acela care ar fi scris această carte ar fi un prezbiter din Efes, care purta tot numele de Ioan şi al cărui mormânt s-ar găsi în acelaşi oraş cu cel al lui Ioan Evanghelistul.

Cheile lecturii

În acest caz, cum ar trebui să ne raportăm astăzi la Cartea Apocalipsei?

Apocalipsa e unul dintre textele cele mai dificile ale Sfintei Scripturi. Chiar şi după ce le-am comentat, chiar şi după ce am stat câţiva ani buni asupra acestei ediţii şi am meditat asupra ei, afirm că avem în faţă cel mai greu de asimilat şi cel mai inaccesibil text din Noul Testament, ba chiar din întreaga Scriptură. Tocmai de aceea, în comentariile ce însoţesc textul Apocalipsei am ales să ofer cheile de lectură şi de comentarii omeneşti posibile. Este vorba despre chei de lectură liturgice, narative sau poetice, politice sau teologico-politice. Iată nenumărate uşi prin care cititorul va putea pătrunde în lumea acestei cărţi atât de speciale.

De citit, cum ar trebui citită Apocalipsa? Există o reţetă anume?

Nu. Sau, dacă preferaţi, da. Primul pas e să deschizi cartea. Nu întâmplător Apocalipsa e ultimul text propus în canonul Noului Testament. E mesajul speranţei. Dacă ar fi să împărţim textele care alcătuiesc Noul Testament pe segmente, aş lua ca titlu pentru fiecare capitol câte una din cele trei virtuţi cardinale ale creştinilor. Astfel, evangheliile ar sta sub semnul iubirii, iubirea discipolilor faţă de Iisus, iubirea lui Iisus faţă de discipoli şi faţă de toţi cei care alcătuiesc Biserica, începând cu grupul celor 12 apostoli şi până la cei de azi. Ar urma Faptele Apostolilor şi scrisorile, care ar sta sub semnul credinţei, doctrina creştină fiind inclusă în acest corpus.

La final, sub semnul speranţei aş aşeza Apocalipsa. Speranţa în vremurile atroce! Să nu uităm că acest text a fost redactat, cel mai probabil, la finele primului secol de după moartea lui Hristos, sub domnia împăratului roman Domiţian, un persecutor al creştinilor. Perioadele de persecuţie s-au repetat de-a lungul istoriei creştinismului şi, din păcate, trăim şi azi sub semnul persecuţiilor, morale sau fizice sau chiar psihice. Există persecuţii psihologice sau de natură intelectuală în Occidentul ateizant, dar nu numai acolo. Există persecuţii în China sau în ţările musulmane împotriva creştinilor. Ei bine, în tot acest context, Apocalipsa e o carte care alimentează speranţa, care o ţine trează.

Care e pasajul tău preferat din Sfânta Scriptură?

Am multe pasaje preferate, ba chiar scrieri întregi. De pildă, Evanghelia după Luca îmi e foarte, foarte dragă. Fiecare verset din Noul Testament are rostul lui şi fiecare verset ne poate atinge într-un anume moment, într-un anume fel, într-o anumită perioadă a vieţii noastre. Scriptura trebuie citită, recitită şi reascultată, inclusiv în cadrul ecleziastic. Versete peste care am trecut uşor, pe care le consideram banalităţi sau neinteresante într-o anume împrejurare, la un moment dat m-au lovit ca un diamant, mi-au spus ceva extraordinar, au avut darul de a mă trezi. Dacă ar fi, totuşi, să aleg, aş opta în favoarea unei parabole foarte puţin invocată, tocmai fiindcă pare banală la prima vedere. Ea provine din Evanghelia după Marcu şi vorbeşte despre Împărăţia Cerurilor. Parabola despre care vorbesc spune că Împărăţia lui Dumnezeu e asemenea unui semănător care aruncă sămânţa în pământ, după care pleacă şi se culcă. Poate părea cam ilogic felul evanghelistului de a povesti, dar acesta îi este stilul. Sămânţa creşte, el se trezeşte, vede că totul e în regulă şi merge din nou şi se culcă.

Pur şi simplu, semănătorul aşteaptă cu răbdare ca sămânţa sa să rodească. Şi sămânţa creşte, hrănită doar de harul divin. El nu face nimic. Nimic. Doar aşteaptă. Atât! Trebuie să ştii să aştepţi ca să intri înlăuntrul Împărăţiei Cerurilor. Ce e mai simplu decât să arunci o banală sămânţă în pământ şi apoi să te duci să te culci? E foarte greu însă să ştii să aştepţi şi asta e fundamental pentru omul de credinţă! Oamenii din ziua de azi nu mai ştiu să aştepte. Nu ştiu spre ce se grăbesc, dar se grăbesc! Nu avem o destinaţie anume, dar cu toţii ne grăbim. Destinaţia ne-a fost înghiţită de grabă. Or, parabola ne spune clar: e de ajuns să semeni, după care să dormi sau să ştii să aştepţi, fiindcă Dumnezeu face restul!

„Traducerea cărţii e însoţită de un amplu comentariu, ce se întinde pe parcursul a aproape 300 de pagini. ”
Cristian Bădiliţă teolog

666, numărul Fiarei

Există nenumărate simboluri legate de Apocalipsă. V-aş ruga să vorbim despre Antihrist şi numărul 666.

Apocalipsa e unul din textele fundamentale pe care s-a constituit credinţa în Antihrist, adică acel personaj care va veni la sfârşitul lumii, precedând a doua venire a lui Iisus Hristos, Parusia. Acest Antihrist îi va teroriza în primul rând pe credincioşi, dar, în cele din urmă, va fi biruit de Mântuitor. Pentru constituirea mitului Antihristului avem în primul rând Cartea lui Daniel, despre care am vorbit deja, în special capitolele 2 şi 7, cu apariţia acelei statui cu capul de aur şi picioarele fragile, din lut. Ea conţine o întreagă filosofie a istoriei fiindcă rezumă succesiunea imperiilor, avertizând că puterea terestră va trece, dar nu şi puterea lui Dumnezeu. Tot aici apar şi cele patru fiare care ies din mare şi care reprezintă succesiunea imperiilor antichităţii: de la asirieni la babilonieni şi de la greci la romani. Apocalipsa este cel de-al doilea text important pentru constituirea mitului Antihristului. În capitolul 11 apar cei doi martori care vor precede venirea Antihristului, dar care vor fi biruiţi, la rându-le, de Antihrist.

Ei vor da mărturie, jumătate de săptămână, vor reaminti creştinilor mesajul divin, dar în cele din urmă vor fi ucişi şi lăsaţi în piaţa marelui oraş, cel care simbolizează Puterea persecutoare, după care vor fi înviaţi şi se vor ridica la cer. Un al treilea text important pentru apariţia mitului Antihristului este a doua scrisoare către Tesaloniceni. E un text intrat în canonul creştin sub numele Sfântului Paul (n.r. – în ortodoxie, Sf. Pavel), dar autorul e diferit, fiind vorba despre o redactare în spiritul celui convertit pe drumul Damascului. Aici apare un alt personaj, care explică întârzierea venirii Antihristului şi, prin urmare, explică şi întârzierea Parusiei. În 2 Tesaloniceni, acest personaj, care a suscitat nenumărate întrebări, chiar de la primele comentarii patristice la Apocalipsă, e numit Fiul nelegiuirii. Merită spus că numele de Antihrist nu apare nici în Apocalipsă, nici în 2 Tesaloniceni. Acest Fiu al nelegiuirii a fost identificat cu Imperiul roman, ce încarnează puterea rea prin esenţă, dar totuşi pozitivă în raport cu Antihristul, prin excelenţă răul absolut. Legat de numărul 666, cel dintâi care vorbeşte despre el este Irineu al Lyonului, un apreciat părinte al Bisericii care a trăit în secolul al II-lea după Hristos. Acesta atestă, atenţie, două variante ale cifrului: 666 şi 616, ultima fiind menţionată şi de alţi părinţi ai Bisericii sau de creştini de rând. Cum se explică aceste cifre? Literele limbilor vechi aveau şi valoare numerică. Cineva, transcriind textul Apocalipsei, a schimbat o literă şi asta a dus la un cifru diferit, 616 în loc de 666. În opinia lui Irineu al Lyonului, Antihristul recapitulează tot răul din lume, de la căderea lui Adam şi până la a doua venire a lui Iisus Hristos. El susţine autenticitatea cifrului 666 pentru că, altfel, nu s-ar valida teoria recapitulării. Cifra şase trebuie repetată pentru că acest număr reprezintă imperfecţiunea şi maleficul în gândirea lui simbolică. În schimb, 777 ar fi perfecţiunea, iar 888 ar simboliza Paradisul.