Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    Adrian Petrisor Aflacailor

    Vârsta: 28 de ani
    Studii: Universitatea de Studii
    Agronomice din Iasi
    Ocupatia actuala: Agent de paza (dupa ce a mai fost sef ferma de pasari si consilier vânzari auto)
    Domiciliul: Paltinis, judetul Botosani

    Poezia lui Adrian Petrisor Aflacailor poate fi încadrata unui sistem peratologic pe zona naturii din sine, în sensul teoretizat de Gabriel Liiceanu: „natura din noi este fondul recurent al unei vieti, ea se reafirma cu fiecare nou proiect, devine limita de depasit si redeschide astfel scenariul de deposit – de atins”. Îi recomandam sa abandoneze umilinta în exces care nu poate duce decât la atrofia libertatii, iar secunda finala va fi amânata cu siguranta. Fiindca i-am citit cu atentie poemele, îl rog sa fie atent la doua „definitii” care apartin lui Gellu Naum: una a poetului – „Copil care trece aproape nebagat în seama pe la porti” – si alta a poeziei – „O vietate de noapte cu ochi de pisica, cu simturi la pânda, agila, elastica, lucida”.

    Metalicul oblong

    Se aud strigate…e noapte
    Sunt desarte.
    Cad lacrimi…cad pasii dezlegarii
    Sub geana lumii ruginite,
    Cad si-nchid peste bolnavul rasarit
    Metalicul oblon.
    Sfârsit!

    Glasul

    Mi-am scrijelit sarutul pe tâmpla
    Timpului rapus de strigatul caderii iminente.
    În valuri reci cînta ninsoarea,
    Plângând cu respirarea catre rasaritul împietrit
    M-am ridicat ca glasul de furtuna razvratit,
    Apoi…timid, umil,
    Zâmbind spre asfintitul lin,
    mi-am pus sarutul vechi al mamei,
    peste aripa-mi de piatra.

    Maxima zilei

    Pe coatele zilei
    Stau nemarginite
    ura si prostia.

    Final

    Stateam lungit pe
    Mâna de nisip plângând,
    Stateam lungit si
    Rastigit pe glasul rece
    al noptii
    coborând tacerea.

    Ruperea catargului

    a rupt catargul
    vântul suflând
    din
    mareata inspirare
    în
    infinita expirare
    lovindu-se vaporul
    putrezit
    De stânca malului
    nemarginit
    Înghitind ecoul
    dintre apa si nisip.

    Strigat pierdut

    Absoarbe-ma ca tulpina
    putreda a unui vânt,
    a unui vânt ce ma arunca
    spre otrava din mine.
    Nocturna tacerii noastre
    sarut-o,
    sarut-o cu atingeri
    de scântei mergânde,
    mergânde spre aripa
    miscarilor haotice,
    pierde-ma,
    pierde-ma,
    Atinge durerea ca esti,
    Aprinde irisul taierii
    la mijloc a noptii,
    Si striga,
    Si plânge,
    spre mâine….
    …spre mâine…
    Ca nimic nu mai este.

    Linişte finală

    Acum… e liniste sub geana
    umbrelor metalice,
    S-au stins luminile ce
    vegheau cândva cararile
    pustii,
    Acum… e trist si frig,
    si ploaia a-nceput sa cada
    greu.
    Spalând grauntele de lut.



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5