Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

AL DOILEA RĂZBOI BALCANIC (1913)

Primit pentru publicare: 30 dec. 2016
Autor: Georgică MANOLE, redactor șef al Rev. Luceafărul
Publicat: 30 dec. 2016
Editor: Ion ISTRATE

 

 

 

AL  DOILEA  RĂZBOI  BALCANIC (1913)


Cu prilejul împlinirii, în 1913, a 100 de ani de la al Doilea Război Balcanic, Institutul pentru  Studii de Apărare şi Istorie Militară, Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române şi Cercul Militar Naţional au organizat, pe 9 septembrie 2013, o masă rotundă sub genericul „100 de ani de la al Doilea Război Balcanic”. Intervenţiile au fost făcute pe trei secţiuni: secţiunea I„Preliminarii ale războaielor balcanice; evoluţii politice, diplomatice şi militare la începutul secolului al XX-lea în Balcani” (Cc. şt. dr. Alexandru Madgearu, Prof. univ. dr. Florin Ţurcanu, Prof. univ. dr.  Nicolae-Şerban Tanaşoca,  Conf. univ. dr. Marin Badea şi General-maior(r) Mihail E. Ionescu); secţiunea a II-a„Război în Balcani (1912 – 1913). Campania Armatei Române la sudul Dunării” (Cc. şt. dr. Apostolos Patelakis, Cc. şt. dr. Petre Otu şi Comandor dr. Marian Moşneagu); secţiunea a III-a„Conferinţa de pace de la Bucureşti şi semnificaţia hotărârilor adoptate” (Cc. şt. dr. Constantin Iordan, Cc. şt. dr. Daniel Cain şi Cc. şt. dr. Sergiu Iosipescu).

Studiile, bazate pe cercetări făcute cu acribie, au fost publicate într-un volum intitulat „Al Doilea Război Balcanic – 1913” (Editura „Militară”, Bucureşti, 2016, 245 p.),  volum pe care, prin amabilitatea domnului Petre Otu, în calitatea de responsabil de volum, l-am primit şi noi. Dintre cele 12 studii am selectat două pentru a fi prezentate, alegerea bazându-se pe un pronunţat sentiment de patriotism local (botoşănean). Primul este studiul prezentat de Cc. şt. dr. Petre Otu, iar al doilea este studiul prof. univ. dr. Florin Ţurcanu care  prezintă punctele de vedere ale lui Nicolae Iorga faţă de războaiele balcanice şi situaţia acestei zone..

În stilul său caracteristic, acela de a pune în valoare toate punctele de vedere faţă de un eveniment, chiar unele neconvenabile, Petre Otu notează: 1.  „războiul româno-bulgar este primul desfăşurat de armata română după cel din anii 1877-1878”; 2. „Mihail Sadoveanu, participant ca ofiţer de rezervă în Regimentul 15 „Războieni”, îl aprecia drept un mare „fapt ostăşesc”; 3. „generalul I. Anastasiu, pe atunci cu gradul de locotenent – colonel spunea: „cel mai strălucit exemplu de oaste şi naţiune pregătite pentru a trece prin sacrificii, la glorie şi înălţare”; 4. „Constantin Argetoianu, ofiţer de rezervă (medic) în companie scria că participarea la al Doilea Război Balcanic a fost pentru noi  o mare nenorocire, fiindcă sarcina de îndeplinit a fost prea uşoară şi ne-a întărit în obiceiurile noastre de a trata lucrurile cu uşurinţă”; 5. „exista şi perspectiva mişcării socialiste asupra implicării României în conflictul balcanic, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Cristian Racovski, Toma Dragu ş. a criticând dur acţiunile cercurilor conducătoare româneşti în criza balcanică, ele fiind un război de anexiune declanşat de clasele exploatatoare”.

În buna tradiţie românească, aceea ca unui eveniment să i se atribuie o sumedenie de etichetări, şi al Doilea Război Balcanic a fost caracterizat diferit. Petre Otu, făcând un inventar al sintagmelor atribuite în epocă evenimentului, găseşte: „campanie militară”, „campanie albă”, „acţiune militară”, „conflict”, „război”, sau  „război curat”, în timp ce istoriografia bulgară îl defineşte prin două concepte: „război balcanic” şi „război interaliat”. Petre Otu, considerând ca  necesar şi  un punct de vedere al său faţă de caracterizările enunţate, consideră: „…în lunile iulie – august 1913, România a fost implicată într-un război în toată regula şi credem că această sintagmă ar trebui să fie folosită, întrucât reflectă realitatea istorică. Mai este de făcut precizarea că nu a fost un război de coaliţie, deoarece nu a existat o cooperare oficială  sub raport politic şi militar cu Grecia, Serbia şi Imperiul Otoman”.  În susţinerea afirmaţiei făcute, Petre Otu aduce cinci puncte tari:  a) „între România şi Bulgaria a existat o perioadă de tensiune diplomatică de la izbucnirea, în octombrie 1912, a ostilităţilor între Liga Balcanică şi Imperiul Otoman”; b) „se poate vorbi de o declaraţie de război a României”; c) „ România a mobilizat armata, iar aceasta a intrat, putem spune că a atacat, teritoriul bulgar, unde a şi pătruns pe o adâncime suficient de mare”; d) „între cele două armate a existat şi un armistiţiu parafat la 17/30 iulie 1913, care a fost parte a celui general încheiat de toţi beligeranţii”; e) „diferendele bilaterale s-au tranşat în timpul Conferinţei de pace de la Bucureşti”.

Studiul lui Petre Otu continuă cu date despre starea Armatei Române la 1913, descrierea mobilizării şi acţiunilor militare, prezentarea componenţei comandamentului Armatei Române în campania din 1913 precum şi a efectivelor şi mijloacelor trecute în Bulgaria, a celor din Cadrilater şi a întregului efectiv mobilizat în 1913.

Celălalt studiu, asupra căruia doresc să mă opresc, este semnat de prof. univ. dr. Florin Ţurcanu şi se intitulează „Cunoaştere istorică şi judecată politică. Nicolae Iorga şi războaiele balcanice”. Dacă până în 1912 se socotea că „politica externă nu trebuie să se trateze în Parlament”, Nicolae Iorga trece peste această cutumă şi introduce în Parlament poziţii privind politica externă a ţării. Autorul studiului găseşte trei mari roluri ale lui Nicolae Iorga pentru care a fost ascultat: a) rolul istoricului  „aplecat asupra actualităţii – a „istoriei imediate”, am spune astăzi – cu eficacitatea explicativă specifică pe care i-o conferă cunoaşterea specializată”; b) rolul de dispensator al unei pedagogii naţionale „opuse demagogiei naţionaliste care agită opinia publică”; c) rolul intelectualului responsabil „care biciuieşte iresponsabilitatea elitelor politice româneşti în definirea şi urmărirea interesului naţional”.Din această perspectivă, autorul studiului reţine din discursul rostit de Nicolae Iorga în 15 decembrie 1912 cu privire la rolul istoricului: „Este absolută dorinţa de a ne face folositori; vă pun la dispoziţie experienţa mea de istoric şi acea judecată specială ce se formează din practica lucrurilor istorice şi care are două însuşiri mari: că se inspiră de la un izvor mai larg, mai impersonal, nu de la un interes de persoane şi de partid, ci de la toată dezvoltarea unei ţări şi a unui neam şi că judecata istoricului trece peste momente şi cutează a privi în chip îndrăzneţ viitorul cel mai îndepărtat”. Considerând că  politica este o continuare a istoriei, Iorga crede că ceea ce este competenţă istorică este şi competenţă politică pentru istoric, astfel că marelui istoric i se pot contabiliza câteva dorinţe, ceea ce face şi autorul: 1. „aplicarea gândirii istorice şi supunerea ei probei actualităţii politice, religioase, culturale sau etnolingvistice”; 2. „predând cursul de „Istoria  statelor balcanice în epoca modernă”, dorea să ne situeze în această lume sud-est europeană, care chema tot mai mult, prin freamătul armelor, prin gloria biruinţelor şi cruzimea măcelurilor, atenţia asupra ei”; 3.”articularea criticii surselor istorice medievale cu analiza evenimentelor în desfăşurare”; 4. „să demonteze imaginarul naţionalist înfierbântat de la sud de Dunăre”; 5. „să demonstreze că frontierele statelor naţionale balcanice nu pot tinde să se confunde, la începutul se. XX, cu cele ale imperiilor medievale care s-au succedat în această regiune”.

Din studiul discursurilor lui Nicolae Iorga, autorul concluzionează: „Iorga pare să oscileze între exigenţa critică pe care i-o stimulează fantasmele naţionaliste – sud-dunărene sau româneşti – şi fascinaţia, căreia nu i se poate  sustrage cu totul, a spectacolului istoriei în mers, care lichidează, în spaţiul a câteva luni, ceea ce mai rămăsese din seculara stăpânire otomană în Balcani”.

Florin Ţurcanu  nu vede la Iorga, deşi militant naţionalist,  o ostilitate faţă de cauzele aliaţilor sud-dunăreni, mai mult, înţelegându-i chiar, îşi susţine poziţia sa, aproape singulară în mediile româneşti,  cu privire la locul şi interesele României în răsturnarea de situaţie ce avea loc la sud de Dunăre, în sensul că nu  trebuie să privim vecinii de sus mai ales că nu-i cunoaştem bine. Mai mult, Iorga mai credea că interesul naţional românesc nu trebuie deplasat în sudul Dunării, ci către nord, către Transilvania şi Bucovina. De aceea, consideră autorul studiului, pentru Iorga, programul politic al României în Balcani ar trebui să se rezume la câteva rânduri, pe care le şi publică  cu puţin înainte  de încheierea conferinţei de la Sankt Petersburg. Pentru punerea în practică a ideilor sale privind zona în discuţie, Nicolae Iorga, împreună cu Gheorghe Murgoci şi Vasile Pârvan  va  înfiinţa „Institutul de Studii Sud-Est Europene”.  Toate sunt gesturi clare prin care Nicolae Iorga s-a vrut intelectualul „care revendica dreptul de a-şi spune cuvântul în politica externă a ţării sale, în numele competenţelor sale specifice, dar şi pe inspiratorul unui nou naţionalism, cristalizat în România primului deceniu şi jumătate al secolului XX”.

Un „Indice de nume” consistent şi o iconografie densă (27 de fotografii ce vizează direct subiectul) la care se adaugă 4 fotografii din timpul mesei rotunde, fac din volumul acesta un reper pentru cei ce vor să înţeleagă mersul istoriei.

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5