Opera clasică este nemijlocit guvernată de presupunerea şi recunoaşterea obligatorie a existenţei unui Autor, părinte şi proprietar legal al operei. Se cunoaşte faptul că orice operă narativă comportă un narator, adică un eu- subiect al enunţării, care nu se confundă – aproape niciodată – cu autorul, ci îndeplineşte, pur şi simplu, un rol desemnat de acesta, este unul din personajele create de Autor. Cel ce spune eu n-are nume, aşa cum se întâmplă cu naratorul proustian -, dar, de fapt, eu devine imediat un nume, numele lui. În roman, nuvelă, schiţă, eu încetează de a mai fi un pronume, el devine un nume, cel mai potrivit dintre nume. A spune eu înseamnă negreşit a-ţi atribui semnificaţii. Înseamnă a-ţi asuma o durată biografică, a te supune în mod imaginar unei „evoluţii” inteligibile, a te semnifica pe tine însuţi ca obiect al destinului, a da un sens timpului. La acest nivel şi în această situaţie eu este, deci, un personaj. Această atitudine, în roman, oferă o imensă varietate de posibilităţi. Un narator se vrea ingenuu, cum a făcut Al. Florin Ţene în romanul „Inelul de iarbă”, un altul umorist, un al treilea se lasă înduioşat de povestire, altul adoptă o ironie rece sau sarcastică, ori afişează o morgă detaşată. O amplă diversitate în povestire e poate cea mai importană, una din atracţiile romanului constând desigur şi în faptul că el este relatarea unui locator individual şi personal. În teatru jucat pe o scenă, personajele au trei valenţe. Prima; personajul conturat de autor, actorul, şi trei; eul autorului din jocul actorului. Caracterul actorului nu poate fi confundat cu caracterul personajului. 70 Definirea „eului”, ca şi a conştiinţei, a stârnit vii discuţii, nu mai puţin controversate. Astfel, noţiunea „eului” este o consonanţă (armonie) a elementelor subiective, este o noţiune afectivă constituită prin aceste elemente şi care formează un fel de „coloană vertebrală” a vieţii noastre mentale. În alte accepţii, este considerată ca noţiune ce sitnetizează tot ce se referă la „eu”: ca o sinteză (sinteză a conţinutului gândirii, ca viziune prescurtată şi abstractă a o serie de evenimente interne, H. Taine); ca o reversibilitate (o serie care se cunoaşte pe sine ca serie, J. St. Mill). Există şi definiţii unilaterale: senzualistă (”eul” este constituit din ansamblul senzaţiilor actuale, cinestezice sau altele, interne şi chiar externe); emoţională (”eul” este o rezultantă sintetică a plăcerii şi a durerii, a atracţiei şi a repulsiei, o sinteză afectivă); intelectualistă (”eul” este condiţionat de formarea concepţiei asupra timpului şi prin recunoaşterea faptelor de memorie, unitatea sau simplitatea în multiplicitatea spaţiului, identitatea în schimbare şi în timp, constantul printre constanţi); voluntaristă (”eul” este un aspect al voinţei şi al sentimentului efortului); de continuitate (”curentul” conţinut-conţinător, ultimul posesor al posesiunii, W. James). Ruptura totală realizată în acest sens de romanul contemporan anulează orice tipare previzibile. Romanul contemporan a trecut această limită, şi nu ezită să stabilească între narator şi personaje o relaţie variabilă şi fluidă, vertij pronominal acordat cu o logică mai liberă, şi cu o noţiune mai complexă a personalităţii. Altfel spus, dacă în textul clasic enunţurile îşi aveau o origine bine determinată, la stabilirea drepturilor de paternitate şi posesiune nu ridică, în privinţa lor, nici o problemă, textul modern se caracterizează, dimpotrivă, printr-o manifestă transgregare a proprietăţii. Admiţând conceperea textului ca intertexualitate şi pe cea a textului ca dublu scriitură/ lectură, problema autorului dispare de la sine. Textul astfel gândit ne apare, ca loc de intersecţie a cel puţin a două discursuri. Problema celuilalt e pusă în insăşi textura lui, şi orice considerare a textului dintr-o perspectivă individualistă (textul ca expresie a unui individ izolat, a unui temperament sau a unui „eu” solitar) trebuie înlăturată din prima clipă. Despre această situaţie a scris Jean-Louis Houdebine în Premiere approche de la notion de texte, în TEL QUEL, Seuil, Paris, 1968. În acest context pluralitatea textului modern exclude posibilitatea de a stabili o origine precisă a enunţării, iar, pe de altă parte, această imposibilitate constituie, tocmai ea, unul dintre indiciile pluralităţii textului. Eul dintr-o naraţiune nu este autorul. El este substitutul unei acţiuni narate de autor. În cel mai subtil înţeles eul poate fi dorinţa ascunsă a autorului. Şi numai atât. Eul nu este egal Autor. Autorul, înţeles – fireşte – nu ca individ vorbitor care a rostit sau a scris un text, dar autorul ca principiu de grupare a discursului, ca unitate şi origine a semnificaţiilor acestuia, ca focar al coerenţei lor… Autorul este cel care-i conferă neliniştitorului limbaj al ficţiunii unităţile lui, nodurile lui de coerenţă, inserţia lui în real.