Albert Camus, al doilea fiu al soților Camus s-a născut într-un ținut sărac din Algeria, Drean, și de copil a cunoscut ceea ce este sărăcia și singurătatea, Tatăl său Lucien Camus, nume care îl preia și fratele său, un țăran  francez, moare în primele lupte ale Primului Război Mondial, mama lui, Catherine Camus, de origine spaniolă, analfabetă, împreună cu cei doi fii, se stabilește la Alger, unde, a muncit într-o fabrică de făcut cartușe, iar mai apoi, cu ziua, la spălat rufe pe la familiile avute. Lângă dânsa și copiii…

               Albert și-a petrecut copilăria într-un mediu sărac, lângaă mama sa care fiind și surdă vorbea și foarte puțin, un unchi infirm, dogar de meserie, ăsta era mediul familiar…care. de mic, i-a marcat personalitatea.  „Ducând o viață săracă”, nota el în ce a numit Caiete „printre oamenii aceia umili și vanitoși, eu am atins în modul cel mai sigur ceea ce mi se pare a fi adevăratul sens al vieții”. De tânăr, Camus  este mereu pe drumuri spre a-și completa fondul de cunoștințe, impresii, senzații. Se pare că nu-și dorea să fie un om de excepție, un geniu, ci prefera normalitatea: „Sunt un om mediu plus o existență. Valorile pe care aș simți nevoia să le apăr sunt valori medii”. Și totuși din odiseea sa nu lipsește miza cea mai înaltă: vrea, în taină, să obțină absolutul, ca și eroul său, Meursault.

               Este bine că  preocuparea sa principală devin studiile. Absolvă cursurile școlii comunale, cursurile Liceului din Alger, studiile universtare în domeniul filozofiei – cu licență, teza de bază „Metafizica creștină și neoplatonismul” ca obiect raportul dintre elenism și creștinism la Plotin și Sfântul Augustin.

                Filosof-filosof, dar Camus face și sport, devine chiar un celebru fotbalist care, la 17 ani trăiește primele simptome ale tuberculozei, boală care pune frîne avînturilor sale și îl determină la o viață mai retrasă în locul celei de boem.

          Editura Polirom a lansat în urmă cu câțiva ani seria de autor dedicate laureatului Premiului Nobel pentru literatură din anul 1957, Albert Camus și au apărut până acum 13 volume, acesta de teatru este al paisprezecelea, se află în pregătire Jurnale de călătorie, scrie Stelian Țurlea la 5 iulie 2022.

       Seria de autor Albert Camus este deschisă de romanul Streinul, 1942, într-o nouă traducere de Daniel Nicolescu și Ciuma, 1947, traducere de Eta Wexler și Marin Preda, Mitul lui Sisif, 1942, Căderea, 1956, Exilul și împărăția, 1957, an în care i se atribuie și Premiul Nobel pentru literatură, Jurnale de călătorie, traducere din limba franceză și note de Marina Vazaca.

               Jurnale de călătorie este o lucrare autobiografică a scriitorului Albert Camus,este o poveste în două părți, preluată din notele pe care Albert Camus le luase cu ocazia celor două călătorii pe care le-a făcut în America: în America de Nord din martie până în Mai 1946, în calitate de ziarist, în America de Sud din iunie până în August 1949, ca scriitor în vizită oficială, după ce  apăruse Ciuma, în 1947. Pentru SUA, Camus are o privire admirativă, iar pentruAmerica de sud – una uimită, duios înțelegătoare.

            El își va păstra întotdeauna stima de sine față de americani și va refuza întotdeauna să aleagă între capitalismul american și comunismul sovietic. El îi mărturisește fostului său profesor, domnul Germain, pentru care are o duioșie infinită: „Călătoria mea în America m-a învățat multe lucruri pe care le-ar lua prea mult timp pentru a le detalia aici. Este o țară mare, puternică și disciplinată în libertate, dar care ignoră multe lucruri și mai întâi Europa. În plus, autoritățile americane nu văd neapărat un ochi favorabil pe care acest jurnalist l-a marcat în stânga debarcând în țara lor și nu îi ușurează lucrurile.

             Călătoria în America de Sud făcută aproape trei ani mai târziu este destul de diferită. Acolo, a fost sărbătorit ca un scriitor celebru, dar, din păcate, călătoria sa a fost afectată de un alt atac de tuberculoză din care avea să-și ia mult timp să se recupereze. La întoarcerea în Franța, își va reveni câteva luni, mai întâi în Cabris lângă Grasses apoi în Vosges. Acum va fi reticent în a întreprinde acest tip de călătorie, de exemplu în Japonia, unde i se oferă condiții excepționale, făcând două excepții pentru țările mediteraneene care îi sunt dragi, Italia și Grecia. De fapt, călătoria este destul de neuniformă, cu un program adesea încărcat și uneori se plictisește, jenat de recepții, de evenimentele sociale pe care le urăște. Până departe de casă, el simte un sentiment de exil care, combinat cu boala, îl conduc pe panta unei depresiuni pe care reușește să o depășească prin forța voinței. Pe de altă parte, este foarte interesat de contrastele pe care le descoperă, o bogăție arătătoare opusă sărăciei extreme, o existență rafinată și moravuri barbare, suprapopularea orașelor mari, care ar tinde să-l îngrijoreze.

               Jurnale de călătorie publicate acum pentru prima dată – postmortem – în limba română aceste note de călătorie deschid o ușă propriului laborator de lucru, cum zice Marina Vazaca, către alte și alte lucrări ale sale cu care se identifică.

„Sfârşitul anului 1959 îl găsea la ferma din Lourmarin, înconjurat de prieteni, scrie Costin Tuchilă. În dimineaţa zilei de 4 ianuarie 1960, soţia sa, Francine şi cei doi gemeni, Jean şi Catherine (născuţi în 1945), pleacă la Paris, cu trenul. Pe 5 ianuarie reîncepea şcoala. Camus urma să plece în cursul aceleiaşi zile la Paris, după ce termina un text care i se ceruse urgent. Avea, desigur, bilet de tren. Dar cum întâmplarea modifică uneori cursul obişnuit al vieţii, dacă nu cumva ea se înscrie în ceea ce numim destin, la Lourmarin apar, venind dinspre Cannes, unde petrecuseră revelionul, Michel Gallimard, nepotul directorului editurii, cu care lucra,  însoţit de soţia sa, Janine şi nora lor, Anne. Vizita neaşteptată îi făcuse desigur plăcere lui Albert Camus. Cei doi erau colegi la Editura Gallimard, Michel era responsabilul colecţiei ”La Pléiade”, Camus, lector. În plus, erau buni prieteni, singurul lucru care i-ar fi putut despărţi fiind pasiunea pentru maşini şi mai ales pentru viteză a lui Michel Gallimard, proprietarul unui automobil puternic, de comandă specială, Facel-Vega. Michel Gallimard nu concepea că ar putea merge pe şosea cu viteze mai mici de 150 hm/h.

                De aici încolo, e uşor de presupus ce s-a întâmplat. În bucuria revederii şi probabil la insistenţele lui Michel şi ale Janinei Gallimard, Camus a fost convins să renunţe la biletul de tren şi să plece cu automobilul prietenilor săi la Paris. Vremea era foarte bună: luminozitate perfectă, şoseaua, uscată. Nimic nu ar fi prevestit teribilul accident petrecut în apropiere de Villeblevin, comună în Yonne. După ce au luat prânzul la Sens, cei patru se îndreptau spre Paris, desigur în mare viteză. Nimic, în ordinea normală a lucrurilor, nu ar fi favorizat accidentul. Şoseaua era dreaptă, ceaţa uşoară din dreptul comunei Villeblevin se lăsase peste câmp. În jurul orei 14, automobilul Facel-Vega s-a izbit de un platan de pe marginea şoselei. Un martor ocular relatează că a văzut pentru o clipă bolidul, după care a auzit o explozie puternică. E cert că accidentul s-a datorat exploziei unui cauciuc. La 130 km/h, impactul a fost atât de puternic încât maşina realmente s-a dezmembrat. Conform mărturiei celor care s-au aflat în primul moment la locul accidentului, impresia era de ciocnire a două maşini, bucăţi şi piese din automobil fiind răspândite pe o suprafaţă de câteva sute de metri. Michel Gallimard, Janine şi Anne au fost proiectaţi pe câmp. Singurul rămas între resturile de fiare contorsionate a fost Albert Camus, care stătea în faţă, în dreapta şoferului. Avea ochii larg deschişi, dar la o primă examinare nu se vedea nici o rană. Doar pe ceafă se prelingea un fir de sânge. Stranie coincidenţă: medicul din Villeneuve-la-Guyard, care a constatat decesul, se numea Marcel Camus. Grav rănit, Marcel Gallimard a murit câteva ore mai târziu, pe masa de operaţie. Janine şi Anne au scăpat cu viaţă.

            Învelit într-un palton, corpul scriitorului a fost depus în sala Primăriei din Villeblevin, dar identitatea lui şi mai ales faima literară au fost aflate mai târziu. Pentru localnici, se pare, numele Gallimard era singurul cunoscut. Peste noapte, Albert Camus a fost vegheat de funcţionari ai primăriei şi jandarmi. Altă ironie a sorţii, ştiută fiind atitudinea lui Camus, care ura instituţiile represive. Desigur, s-a speculat ipostaza de străin, de necunoscut a defunctului din sala Primăriei din Villeblevin. El era acum în situaţia personajului său din ”Străinul”, Meursault: un străin înconjurat de indiferenţa semenilor.

               Venită în grabă de la Paris, Francine a insistat să se constate dacă într-adevăr soţul său era mort, ştiind că scriitorul era obsedat de ideea că va fi înmormântat de viu. Proba cu fluoresceină, făcută de doctorul Camus, a fost însă edificatoare. Albert Camus a fost înmormântat în 5 ianuarie, în cimitirul cu chiparoşi din Lourmarin”.

                Ion N. Oprea, Iași.8 octombrie 2022.