Primit pentru publicare: 11 oct.2009
Autor: Gheorghe BURAC
Publicat: 11 oct. 2009
Actualizat: 05 sept. 2016

>

.

.

Alexandru Faliboga

-ÎNVĂŢĂTOR, PREFECT DE DOROHOI, DEPUTAT ÎN PARLAMENTUL ROMÂNIEI, UN TRIBUN CONDAMNAT DE ORÂNDUIREA PE CARE A SLUJIT-O-

„A cere cuiva să fie erou în împrejurările josnice ale unei societăţi decăzute e ca şi cum ai cere unui vultur închis într-o odăiţă să zboare la o mie de metri deasupra pământului” (N. Iorga)

S-a născut la 26 iunie 1893, în satul Vlăsineşti din judeţul Botoşani, din părinţii Dumitru şi Maria Faliboga, lucrători ai pământului, oameni distinşi şi respectaţi în comunitatea locală pentru spiritul gospodăresc, dar şi pentru mintea lor luminată.

A urmat şcoala primară la Vlăsineşti şi Săveni şi, apoi, cursul complet al Şcolii Normale „Vasile Lupu” din Iaşi.

Încă din aceşti ani, a fost atras de fenomenele sociale. În vara anului 1906, când ţăranii din satele de pe valea Başeului s-au adunat la Sârbi, cu plugurile, pentru a lua în stăpânire moşia, proprietate a aşezămintelor Spitalului „Sf. Spiridon” din Iaşi, aflată în mâna Trustului arendăşesc Mochi Fişer, „normalistul Alexandru Faliboga din Vlăsineşti, din proprie iniţiativă, a luat steagul de la şcoala primară şi s-a îndreptat spre Sârbi, în fruntea unui grup de elevi, dar a fost întors din drum de către jandarmi” (Dumitru Corbea, „Mărturisiri”, Ed, Cartea Românească, 1987, p.8). O fotografie din aceiaşi ani îl înfăţişează pe tânărul normalist într-o postură cehoviană, meditând parcă, la „învăluiturile cele turburătoare ale lumii”. Lucrau în el germenii unei revolte împotriva rânduielilor societăţii româneşti de atunci care avea să răbufnească mai târziu.

Şi-a început cariera de dascăl la Vlăsineşti, cu puţin înainte de Primul Război Mondial. Ca participant la epopeea întregirii ţării (1916 – 1918), s-a distins în luptele de la Mărăşeşti, iar pentru faptele sale de arme a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”.

După război, a revenit la şcoala din Vlăsineşti, remarcându-se printre cei mai competenţi şi devotaţi dascăli, la vremea aceea, venerat şi iubit de elevi, colegi şi părinţi, exemplar prin vocaţia sa profesională şi de tribun al obştii săteşti. O amplă prezentare a personalităţii acestui „erou” a fost publicată în compendiul monografic „Vlăsineşti – 550. Istorie şi contemporaneitate”(1996), sub semnătura profesorului Haralambie Holic, unde, pe lângă calităţile de om al şcolii, sunt aduse în prim-plan, mai ales, ipostazele sale de om politic: „Era format în spiritul ideologiei de stânga, atras, cu precădere, de literatura socialiştilor ruşi, de factură narodnică, şi convins de doctrinele politice ale lui C.D.Gherea şi Constantin Stere, conform cărora mica proprietate şi ţărănimea constituie elementele determinate în structura socială a ţării. S-a entuziasmat, totodată, de activitatea lui Lenin, încât, în timpul Primului Război Mondial, când armata rusă a fost contaminată de spiritul anarhic, în numele ideii de revoluţie, sublocotenentul Alexandru Faliboga încerca să formeze comitete de soldaţi, care îşi propuneau să împartă proprietăţile boiereşti prin acţiuni de forţă. A fost judecat în regim de urgenţă şi condamnat la moarte. S-a bucurat însă de actul de clemenţă al Reginei Maria.

A continuat să menţină legătura cu cercurile socialiste din zonă, care erau întreţinute de elemente ruseşti ce traversau clandestin graniţa. Mitocul, prin învăţătorul Ciubotaru, devenise unul dintre punctele de răspândire a bolşevismului. Faliboga era unul dintre „misionarii” acestui punct. A fost luat în atenţia Siguranţei Statului şi i s-a stabilit domiciliu forţat / obligatoriu la Vlăsineşti, cu interdicţia de a profesa, încât, cea mai mare parte din perioada interbelică, rămâne fără slujbă.

Opţiunea sa politică a fost socialismul. În acest sens, a înfiinţat în 1920, o secţie a Partidului Socialist în Plasa Săveni, devenită, în condiţiile transformării acestui partid în partid comunist, secţie a acestuia din urmă.

A fost folosit şi de Partidul Comunist, dar nu a putut proba, vreodată, cu documente, că ar fi fost membru al acestui partid, înainte de 1944. Totuşi, mai târziu, i s-a recunoscut calitatea de ilegalist, cu toate drepturile ce decurgeau din aceasta, în baza altor mărturii. În perioada menţionată, întreţine legături chiar cu Gheorghe Cristescu, primul secretar general al partidului, vizionar care, înainte de 1944, a luptat pentru desfiinţarea proprietăţii, iar după 1944, a fost singurul care şi-a menţinut proprietatea asupra plăpumăriei sale.

Este greu de înţeles atitudinea lui Alexandru Faliboga faţă de politica bolşevică din perioada interbelică, politică ce s-a îndepărtat total de la programul iniţial, prin desfiinţarea proprietăţii de orice fel, distrugerea ţărănimii şi teroarea stalinistă. N-a cunoscut Faliboga realităţile de atunci din Rusia? Nu le-a înţeles? A fost captat numai de informaţiile deghizate din presa comunistă? Asemenea deziluzii au avut şi alţii, mai mari, precum Panait Istrati sau Romain Roland.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, când agenţii ruşi îşi intensifică propaganda în spatele frontului, Faliboga este acuzat de activitate subversivă, întemniţat în lagărul de la Târgu Jiu şi condamnat la moarte, pentru a doua oară, în 1943. Se pare că a scăpat de execuţie datorită intervenţiei boierului Nicu Stoianovici.

Evenimentele de după 23 august 1944 îl scot în faţă. Cu siguranţă că popasul la Botoşani al lui Vasile Luca şi al Anei Pauker, în urma tancurilor ruseşti, a avut scopul de a scoate la lumină celulele comuniste. Aşa îl aflăm pe Alexandru Faliboga prefect de Dorohoi, printre primii prefecţi instalaţi (de cine?), care-şi ziceau democraţi, „ales de popor”, îi plăcea să-şi zică el. Documentele vremii ni-l înfăţişează în compania mai marilor politici, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ana Pauker, Vasile Luca.

Momentul apoteotic al carierei sale politice, după propria-i mărturie, îl constituie împroprietărirea ţăranilor, în martie 1945, ca prefect de Dorohoi. Entuziasmul cu care a trăit acest moment îi scuză, în parte, postura involuntară de instrument al unei politici străine de interesele ţării. A fost şi el un exaltat, ca atâţia alţii, care s-a îmbătat cu teorii false în spaţiul atât de alunecos al politicii. A păstrat până la moarte, ca pe un simbol, stiloul cu care a semnat zeci de mii de acte de împroprietărire.

A fost deputat de Dorohoi în 1946, aşa cum atestă cartea de identitate nr. 122 din 10 decembrie 1946. Dar mariajul cu puterea comunistă n-a ţinut mult. Instrumentele inutile au început să fie debarcate şi disidentul de dinainte de război intră în conflict cu doctrina din care îşi făcuse un crez. Bolşevizarea ţării îl găseşte nepregătit pe Alexandru Faliboga.”

În 1948, îl găsim, deja, profesor la Liceul „Gr. Ghica” din Dorohoi, iar din 1952, se restabileşte la Vlăsineşti, ca învăţător. Se opune deschis procesului de colectivizare, reformă care era în contradicţie cu convingerile sale, motiv pentru care este arestat în octombrie 1953, chiar din sala de clasă, spre îngrozirea elevilor.

A adunat în timpul vieţii o imensă arhivă bibliofilă, publicistică, epistolară, de la mari scriitori, fotodocumentară, de toate nuanţele. Această arhivă i-a fost ridicată în 1953; parte din ea se află la Arhivele Statului din Botoşani şi, tot acolo, au ajuns şi documentele pe care pasionatul colecţionar le-a mai adunat până a închis ochii. (S-a întâmplat în 1976, acestea alcătuind „Fondul Faliboga”).

În 1956 s-a pensionat, mulţumindu-se a-şi ţine casa deschisă tuturor (mai ales tinerilor) celor care manifestau dorinţa de a călători în spaţiul ideilor înalte. Casa lui şi-a obţinut statutul de oază de idei, în lumea satului, cât timp a trăit. Lucra şi vorbea mereu despre un proiect de carte a vieţii sale, pe care nu l-a mai realizat. Nu şi-a manifestat niciodată dorinţa de a fi bogat.

A avut un cult pentru şcoală, în spiritul haretian şi a fost sincer dominat de un puternic sentiment patriotic; clocotea de furie în faţa tabloului care înfăţişează martirajul lui Horea şi Cloşca ori al lui Constantin Brâncoveanu. Şi se entuziasma până la lacrimi când vorbea despre grandoarea faptelor lui Ştefan cel Mare şi Sfânt ori ale lui Mihai Viteazul.

Vocaţia de tribun şi iscusinţa de a înflăcăra mulţimile cu harul său oratoric au fost marile lui calităţi. Iar cu profesiunea sa de credinţă, condensată într-o singură propoziţie („Cu toate suferinţele şi toate mizeriile, eu am rămas lângă popor, atât lângă lupta sa zilnică, cât şi-n nădejdile de mai bine”) şi-a câştigat o neaşteptată popularitate, de care a beneficiat din plin în anii săi de glorie: de prefect (instalat la 4 octombrie 1944), preşedinte al Organizaţiei Judeţene „Frontul Plugarilor”, deputat în Parlamentul României (1946).

Istoricul Ionel Bejenaru îl găseşte „apropiat al lui Dumitru Furtună şi al lui Eugen D. Neculau, faptele sale fiind ale unui om de trudă, acţionând întru propăşirea acestor locuri… Şi, chiar în condiţiile regimului comunist, în care a crezut, pe care l-a servit, n-a fost scutit de persecuţii, prigoană, devenind şi victimă a „vigilenţei revoluţionare”, pe fază în desfăşurarea luptei de clasă” („Dicţionarul botoşănenilor”, Ed. „Moldova”, Iaşi, 1994, p. 100-101).

Două condamnări la moarte într-o viaţă nu ţin de un destin obişnuit. O viaţă tumultoasă, înflăcărată de idei care l-au înşelat uneori, contradictorie, visător, acesta a fost Alexandru Faliboga.

A încetat din viaţă la 21 noiembrie 1975, la Vlăsineşti.

Publicat: Revista Luceafărul.net – Anul 1 – Numărul 10 – 11 octombrie 2009