Comentarii
,,Călător… prin vâltoarea vremii” (vol. II)
de Alexandru Mânăstireanu: „Cel mai preţios dar al omului este viaţa…”
Autor, Ion N. OPREA

Nonogenar, în 2007 profesorul Alexandru Mânăstireanu publica la Editura „Sfera” din Bârlad volumul de memorialistică intitulat cum nu se poate mai adecvat, „Călător… prin vâltoarea vremii”.
Impresionat de cutezanţă dar şi de succesul autorului şi a cărţii, în revista „Elanul” nr. 60 din februarie 2007, publicam un fel de recenzie intitulată: „Consăteanul meu, profesorul Alexandru Mânăstireanu, debut literar la vârsta de 90 de ani: «Călător… prin vâltoarea vremii»”.
Încheiam cronica mea cu speranţa mărturisită: „astăzi debutant în literatură, aşteptăm de la el şi alte lucrări literare, oferite nouă, pe măsura experienţei sale de viaţă”.
De aici izvorul unui flux de scrisori şi apeluri telefonice între mine şi autor, cu îndemnul de la mine de a continua scrisul, recomandându-i chiar teme de exprimare a unor secvenţe din carte care mi s-au părut insuficient adâncite, dar de interes. îndată am primit primul eseu despre viaţa sa petrecută la şcoala din Căueşti – unde îl exilase comuniştii, cu un reuşit portret-literar a unei lichele locale, ajunsă să dicteze în sat dar mai ales făcând-o pe codoşul securităţii. Lucrarea i s-a publicat sub titlul „Ghetu”-om sărac”, ca o addenda la ceea ce fusese cartea pomenită.
Altă proză se referea la fosta sa ordonanţă, când era ofiţer în armata romană pe frontul de răsărit, publicată cu titlul „Cu Ghiţă Slavu din Priponeşti poate dincolo…” Era un regret pentru omul simplu care fusese consăteanul nostru Gh. Slabu, dar plin de calităţi omeneşti, petrecut dincolo de Styx…
Alexandru Mânăstireanu a continua să publice în periodicele din zonă, dar mai ales în revista „Academia Bârlădeană” diferite cronici de carte, străduindu-se şi prin această activitate să ducă mai departe amintirile în calitate de ,,călător… prin vâltoarea vremii”.
Aşa se face, fără a fi vorba de o surpriză pentru mine, care eram înştiinţat din vreme în vreme cum decurge travaliu, ca la 11 august 2009, domnia sa îmi expediază prin poşta română volumul II al cărţii citată pe care îmi scrie următoarele: ,,Domnului Ion N. Oprea (I.N.O.) cu toată dragostea şi recunoştinţa mea perpetuă, pentru îndemnul repetat şi provocator ca să scriu. În concluzie vă pot socoti, pe drept cuvânt, ca unul dintre coautorii acestei strădanii. Acelaşi, Alex. Mânăstireanu”.
Din subtitlul prozei primite (călătoria continuă) cititorul neavizat înţelege că mărturisirile sale memorialistice din primul volum se continuă prin volumul (II) de faţă. L-am citit cu interes şi pot spune că naraţiunea este o reuşită, superioară precedentei. Diversitatea momentelor evocate, a gândurilor intime, conţinutul lor, ca şi întinderea măsurată m-au cucerit.
Ca cel ce sunt declarat un fel de coautor al ei, las pe alţii să-şi extindă consideraţiile. Eu, ca cel care anterior primisem un număr de 15 exemplare, prin prietenul nostru comun, profesorul Vasile Fetescu, le-am înmânat deja la colegi, prieteni, cunoscuţi şi rude, un fel de îndemn ca şi noi, ceilalţi, să-1 imităm pe nonogenar. Adică să scriem şi la peste 90 de ani, vârsta maturităţii depline a vieţuitorului, când bagajul de cunoştinţe tinde spre saturaţie şi se revarsă benefic.
Dintre primitorii de carte, în loc de cronică a ei, iată ce îi scria doamna profesoară Ana Dumitrescu din Iaşi consăteanului meu, îndată după ce i-a citit cartea:
„Stimate domnule profesor Alexandru Mânăstireanu. Aş fi dorit să dispun de har şi mai multă pricepere scriitoricească pentru ca, citind cele două volume «Călător… prin vâltoarea vremii», universul misterios al personalităţilor dumneavoastră să poată fi apreciat în toată plenitudinea sa emoţională.
Lecturând, am trăit senzaţia că vă cunosc dintotdeauna şi cu fiecare generaţie cineva din mine v-a fost undeva, în apropiere, trăind concomitent emoţii triste sau bucurii, participând aievea la urcuşuri şi coborâşuri, dar mai ales, adept fidel fiind al acelui suprem principiu de viaţă al Dv.: «Cel mai preţios dar al omului este viaţa trăită frumos şi demn».
Un alt admirator al Domniei Voastre vă aprecia cartea lansată astăzi 24 august 2009 ca pe «o rugăciune». Într-adevăr, destăinuirile din cele două volume au valoarea unor mărturisiri sfinte pentru o perioadă imensă de timp; imagini şi fapte de viaţă transpar într-o retorică spirituală, ca o rugă făcătoare de minuni fără sfârşit.
Cu respectul indubitabil dobândit prin lectura celor două componente valorice din viaţa «Călătorului»… şi cu modesta mea modalitate de apreciere, îmi permit să vă doresc belşug de sănătate deplină şi încă multe, multe speranţe încununate de trainice succese pentru al treilea volum şi următoarele… într-o valorică ascensiune în timpul ce va să vină. Cu deosebită stimă.”
Scrisoarea, terminată cu un P.S.: „V-am cunoscut aievea prin intermediul celor doi vechi prieteni şi eterni admiratori ai personalităţii Dv. – prof. Vasile Fetescu şi juristul Ion N. Oprea”, a ajuns la prof. Alexandru Mânăstireanu prin intermediul lui Vasile Fetescu prezent la „Academia Bârlădeană” în ziua de 24 august 2009, când a avut loc lansarea cărţii către publicul cititor.
Alte gânduri, cu aprecieri care m-au mişcat sufleteşte, le-am descoperit în scrisoarea expediată mie din Constanţa pe data de 29 august 2009 de către învăţătoarea pensionară Jane Margareta Şerban, fostă cândva corespondenta ziarului „Steagul roşu” din Bârlad.
Iată ce-mi scria ea, printre altele: ,,Ultima carte «Călător… prin vâltoarea vremii», autor domnul prof. Alexandru Mânăstireanu, primită de la tine pe 11 august 2009, a fost citită repede, repede, datorită fluidităţii, accesibilităţii, curg, curg informaţiile şi nu o poţi abandona… Eleganţa exprimării, obiectivitatea, curajul, dăruirea, corectitudinea datelor istorice, respectul pentru Om, muncă, hărnicie, omenesc, adevăr, pentru cei ce au fost şi nu mai sunt, mulţi dintre ei, din iubire de neam şi Ţară, îţi limpezesc gândurile, lămuresc adevăruri spuse printre rânduri… Respectul pentru părinţi, familie, colegi, integritate, toate sunt acum ca nişte pietre preţioase în cartea parcursă.
Francheţa detaliilor, limpezimea exprimării, spontaneitatea comentariilor în pas cu evenimentele… sunt şi ele calităţile lucrării. Când domnul Alexandru Mânăstireanu avea 21 de ani, 3 luni şi 21 zile, am venit eu pe lume… dumnealui învăţător, eu …
Acum, după 72 de ani ai mei, multe din trăirile impuse de «vremi» şi vremuri înţeleg că sunt asemănătoare. Am trăit experienţe vesele, triste, zguduitoare, la fel. Dumnealui, în plus războaie şi răutatea «lingăilor», cu zbuciumul timpului…
Rândurile cărţii îţi prezintă un om cu deschidere, modest, cu mare experienţă profesională, cu dăruire, cu suflet mare, harnic; Nu a lăsat nimic început şi nefinisat. Cinste şi respect pentru acest OM. Să-i dea Creatorul zile senine, fără probleme de sănătate, bucurii şi împlinirea viselor de a dărui tot ce ştie din multa-i muncă, tot ce a făcut bun şi de folos pentru ştiinţa celor ce se vor ridica şi acţiona după noi.”
Autoarea scrisorii încheia cu ceva care, întrucâtva, mă privea şi pe mine: „Îţi mulţumesc pentru această carte şi conţinutul ei cât şi pentru munca ta de a scoate din colbul vremii, spre ştiinţa celor de azi şi din viitor, oameni şi vremuri trecute…”.
Scrisoarea doamnei (Constanţa, str. I. G. Duca 81, Bloc L 41) i-am expediat-o consăteanului meu Alexandru Mânăstireanu, ca să-i fac o bucurie în plus. În ce mă priveşte, preţuind experienţa de viaţă, într-un eseu „Mamă, lecţii de viaţă”, publicat ca un fel de prefaţă la volumul „Carte – omagiu mamei”, Editura PIM, Iaşi, 2009, evidenţiam reuşita autorilor vârstnici, vizând că mâine-poimâine scriitorii ca Alexandru Mânăstireanu, autor a două volume, va realiza şi pe cel de al treilea – condiţie îndeplinită pentru a cere să fie primit ca membru în Uniunea Scriitorilor Români, loc unde, unii cred că nu au drept să acceadă şi cei care au depăşit 50 de ani de viaţă.
Pornit la drum, să realizeze cel de al treilea volum din „Călător… prin vâltoarea vremii”, profesorul Alexandru Mânăstireanu va putea să pună în mare încurcătură, prin longevitate, hărnicie, talent şi îndrăzneală, pe domnii de la U.S.R. – Iaşi. Ce m-aş bucura, să se întâmple aşa!